ROMÂNIA LITERARĂ 31 / 2023
Din 28 iulie. Mircea Mihăieș, „Arta imploziei”: La nivelul clasei politice, schimbul de generații s-a produs, dar cu efecte catastrofale pentru societate. În locul promoțiilor de inși tarați de comunism, a apărut o pătură cu o uluitoare lipsă de caracter. Banul și puterea sunt singurii zei în fața cărora se închină. Se îmbracă la fel, vorbesc la fel, mint cu același aplomb și n-ar ezita să-și vândă mama pentru un avantaj sau o funcție. Ceea ce pune pe gânduri e interșanjabilitatea acestor personaje. Asta înseamnă că, în profunzimi, s-a ajuns la criterii de selecție identice, care au exclus ca pe niște măsele stricate și moralitatea, și ideologia. Aproape că ți se face dor de politicienii generației liberalo-țărănistă din anii 1990. Aceia aveau o oarecare frică de Dumnezeu – sau măcar de dosarul de la Securitate. Urmașii lor s-au născut din lacrima pură a democrației iliesciene. Nu au mamă și tată, ci doar o imensă foame de parvenire. Evident, tentațiile de azi sunt incomparabil mai mari decât cele de anțărț, când accesul la carnea și legumele distribuite prin gospodăria de partid, la o butelie și – supremă realizare comunistă! – la un automobil „Aro” erau aspirații împlinite doar pentru aleșii aleșilor. Acum, miza sunt vilele la Monte Carlo, bolizii de ultimul tip, amantele tunate și conturile din paradisurile fiscale. Cum s-ar zice, ne-am emancipat. La noi, mărimile politice nu mai fură pe înserat, prin gardul vecinului, ci direct din buzunarul plin de găuri numai de ei știute al bugetului. La rubrica sa, Gabriel Chifu: Un alt punct extrem de nevralgic al felului cum funcționăm ca sistem social: politizarea excesivă, promovarea în diferite posturi nu prin merite, prin pricepere profesională, ci prun relații de rudenie, de partid, de interese, adică avem imixtiunea nefastă a factorului politic în desfășurarea diverselor activități și în funcționarea majorității instituțiilor de stat. Ceea ce, pe termen lung, dar și într-un orizont de timp imediat, este absolut pierzător pentru orice țară… Vorbeam despre sistemul de educație din ce în ce mai slăbit la noi, ca fiind una din cauzele principale ale degradării sociale generale. Școala românească e în criză, o spun atâtea voci credibile, o constatăm, iată, și noi prin nenumărate manifestări din spațiul public. Recent, cadrele didactice au făcut grevă, principala lor revendicare fiind mărirea salariilor. Au obținut un spor considerabil, foarte bine. Însă asta înseamnă și îmbunătățirea calității învățământului? Nu suntem deloc convinși. Așa cum mărirea peste măsură a salariilor și a altor beneficii pentru magistrați, pentru medici nu a adus o ameliorare vădită a actului de justiție sau a celui medical. În sumar (selectiv): N. Manolescu, Ion Pop, Al. Călinescu, Răzvan Voncu, Ioan T. Morar, Dan Stanca, Varujan Vosganian, Horia Gârbea, N. Oprea, Vasile Spiridon, Horia-Roman Patapievici, Angelo Mitchievici, Cristian Pătrășconiu, Gh. Grigurcu, Alex Ștefănescu, Ion Taloș, Ion Buzași, Anca Stanca Tabarasi.
ORIZONT 6 / 2023
La Interviu, întreabă Cristian Pătrășconiu: „– Cum (apreciați că) se măsoară binele în literatură/ binele literaturii?” Răspunde Nicolae Prelipceanu: – Nu știu ce poate însemna binele în literatură, zău așa. O lectură îți poate face mult bine, ție, ca cititor, dar altfel chiar mi-e imposibil să spun. „– Dar răul ei? Altfel spus: cum poate face rău literatura?” – Literatura poate face mult rău, dar pe ocolite: îi intră în cap unui debutant că poate fi scriitor și își canalizează toate eforturile în direcția asta, chiar dacă e evident că el n-are vocație literară. Știu cazul unui scriitor, tânăr cândva, care l-a luat de model pe un maestru, imitând viața lui de familie, cu mulți copii și fiind convins că, dacă vrei să ajungi mare scriitor, trebuie să ai mulți copii, o familie așa cum vedea la maestrul lui. Numai că maestrul lui era scriitor, iar el s-a pierdut. Poate că fără literatură ar fi putut deveni un profesor onest, eventual chiar meritoriu. Și, uite-așa, poate face rău literatura, mă rog, nu chiar literatura, ci mania ei. Poți să-ți distrugi viața și să nu înțelegi de ce, asta pentru că nimeni nu poate accepta că scrisul său nu e ce speră el. Și nu sunt sigur că eșecurile repetate îl conving. După cum nu sunt sigur că nici micile succese de etapă, cum se mai spune, chiar fac din posesorul lor un adevărat artist, un scriitor autentic. Și aici nu e vorba doar de alții ci și de mine… Cât despre ce poate face poezia… ea poate face și azi ce putea face și altădată. Adică nu mare lucru. Pentru unii oameni poate face câte ceva, eventual o clipă de uitare a cotidianului și de trecere în alte lumi, cum ar spune Eminescu, „ce nu există”, altora nu le spune/ face nimic. La Memoria, Ana Blandiana, „De ce să vrem să ne amintim?”: Dacă cei ce vin după noi nu sunt interesați nu numai de ce am făcut noi în istorie, dar nici măcar de istorie în sine; dacă lor nu le pasă nu doar de cum am fost plasați noi – generația părinților lor – față de Bine și de Rău, dar nici măcar care era Binele și care era Răul în acel timp anterior – atunci eforturile noastre de a rezista Răului și remușcările noastre că nu am apărat suficient Binele sunt fără sens, iar suferințele noastre ridicole. Dar ceea ce pierde generația mea din această ruptură a legăturii dintre seriile umane este nimic față de ceea ce pierd tinerii de azi din această evoluție a istoriei care se neagă pe ea însăși. Faptul că nu le pasă de ce a fost rău și bine înainte atrage după sine în mod fatal nu doar că nu le pasă de ce este bine și rău azi, ci mai dramatic, că nu-i mai interesează diferența dintre ele, un fel de punct zero al conștiinței, fără legătură cu trecutul și cu viitorul… Creștinismul, cea mai radicală revoluție din istorie, a adus omenirii vestea cea bună, evanghelia iubirii, care – oricât de călcată în picioare – a rezistat, luminând drumul și stabilind criteriile, timp de 2000 de ani. Apoi, în secolul 20, iubirea a fost înlocuită de ură – ura de clasă sau ura de rasă – și totul a trebuit redefinit. Descoperim acum cu spaimă că, după înfrângerea iubirii de diferitele uri și după prăbușirea urilor în propriile lor catastrofe, nu mai știm ce să facem. Suntem în stare să aducem, o altă veste bună, o nouă evanghelie? Și dacă nu, ce urmează? În sumar (selectiv): Cornel Ungureanu, Marcel Tolcea, Călin-Andrei Mihăilescu, Al. Oravițan, Vasile Popovici, Grațiela Benga, Al. Colțan, Dan C. Mihăilescu, Valentin Constantin, Viorel Marineasa, Paul Eugen Banciu, Pia Brînzeu, Al. Ruja, Marian Odangiu.
CONVORBIRI LITERARE 6 / 2023
Petru Cimpoeșu (interviu realizat de Cristian Livescu) – Întrebare: „Cum a reușit un inginer petrolist să intre în lumea bună a literaturii?” Răspuns: Nu-s deloc sigur că lumea literaturii este una bună, dar să trecem peste asta… Într-un viitor destul de apropiat, chat-GPT va putea scrie orice capodoperă, în orice stil, așa că a cam sosit momentul să ne lăsăm de scris… Nu te pot face scriitor nici facultatea de litere, nici cursul de creative writing, la fel cum studiile de canto nu-ți dau voce, ți-o pot doar cultiva, îmbunătăți… Sunt o fire veselă, optimistă, sociabilă, dar nu prea am cu cine. Așa că m-am retras într-un sat de lângă Bacău și comunic foarte bine, în sensul descris mai sus, cu câinii, cu găinile sau cu mine însumi. Rațe nu mai am, au plecat în zbor, capra am vândut-o, făcea prea multe stricăciuni… Citesc mai mult eseuri, studii culturale, cărți de știință la nivelul meu de înțelegere, care nu e prea ridicat. Proză citesc arareori și aproape deloc proză contemporană românească… Am căzut în ceva asemănător depresiei. Nu prea mai scriu, chatGPT m-a vindecat de boala asta. Înainte de a scrie ceva, orice, e bine să te gândești pe îndelete dacă acel ceva va interesa pe cineva. Și cum, de la o vreme, aproape nimic nu mai poate capta interesul cititorului român… Nu forțez, pentru că, de fiecare dată când am încercat să forțez, am eșuat. Prefer să visez mult și să scriu puțin, mă ghidez după vechea zicală a leneșului: decât mult și fără rost, mai bine puțin și prost. În alte pagini, Gh. Grigurcu, „Jurnal”: Scriptor. Uneori cauți cuvintele, dar nu le găsești, alteori însă cuvintele te caută pe tine și te găsesc când nu te aștepți, venind dintr-o lumină care pentru câteva clipe pare a-ți aparține. Sau: Îmi spunea deunăzi, cu năduf, D. I.: „X scrie despre mine prea târziu pentru a mă mai «încălzi» fraza sa favorabilă. După deceniile scurse, e ca și cum mi-ar oferi un bilet de loto câștigător, dar expirat”. Sau: În momentele nu tocmai numeroase când „îți place” un text pe care l-ai așternut, acesta ți se pare fără obiect, vidat, o stare emoțională plutitoare care a găsit un pretext întâmplător pentru a se verbaliza. Indiferent ce anume comunică. În sumar (selectiv): Cassian Maria Spiridon, Eugen Munteanu, Ion Papuc, Th. Codreanu, Mircea Platon, Ioan Holban, Mircea A. Diaconu, Ioana Diaconescu, Miron Kiropol, C. Bostan, Radu Florescu, Ioana Drăgan, D. Păcuraru, C. Dram, Alexandra Olteanu, Adrian Dinu Rachieru, V. Spiridon, Antonio Patraș, Cristina Scarlat, Mihaela Grădinariu, Adrian G. Romila, Ioan Lascu, Gellu Dorian, Valeriu Stancu, Magda Cârneci.
LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ 6 / 2023
Alex Ștefănescu, la rubrica sa: Nu există un Premiu Nobel pentru critică literară. Dacă ar exista, ar merita să-l ia, postum, Titu Maiorescu, criticul literar care a înființat, la noi, în a doua jumătatea a secolului nouăsprezece, nu numai Cenaclul Junimea și revista Convorbiri literare, ci și critica literară ca instituție. Printre succesorii săi se numără unii care l-au întrecut în strălucire (G. Călinescu, de exemplu, care a făcut din critica literară un spectacol de idei), dar nimeni nu a jucat un rol atât de important ca el în profesionalizarea literaturii române. Și, în următorul său text: Vasile Alecsandri, de formație franceză, nu germană, ca a lui Eminescu, are, față de cititori, o curtoazie surâzătoare. Poeziile sale, pline de lumină – chiar și tristețea este luminoasă la Vasile Alecsandri – sunt scrise dintr-un preaplin al plăcerii de a trăi. Există în cuprinsul lor și o retorică a deznădejdii, o retorică, nu o deznădejde propriu-zisă. Poetul nu-i atrage niciodată pe cititori în abisurile sale sufletești (care, probabil, au existat). Îi protejează, îi tratează cu o politețe desăvârșită, îi ia ca parteneri într-un ritual de salutare a vieții. În mod similar, nu obligă limba română să comunice trăiri greu de comunicat, ci o lasă să curgă voioasă. De aici, o anumită impresie de superficialitate, care însă lui Vasile Alecsandri îi stă bine, datorită modului său de a fi boieresc, care presupune un bun-gust dobândit prin educație. În sumar (selectiv): Dan Cristea, Aurel Maria Baros, Marius Miheț, Ion Pop, Simona Grazia Dima, Flaviu George Predescu, Ioan Buduca, C. Arcu, Linda Maria Baros, Gela Enea, Mircea Bârsilă, Emil Lungeanu, Mihaela Aionesei, Ela Iakab, Dan Stanca, Horia Gârbea.
SCRISUL ROMÂNESC 7 / 2023
La ancheta „Omul sau Opera” răspund: 1) Daniel Cristea-Enache: Eu având o ideologie liberal-socială (o contradicție în termeni, o aberație, dar acesta e alt subiect), sunt ceva mai tolerant cu alte ideologii decât a mea. Dar și toleranța mea ideologică este limitată; când am de-a face cu un extremist de dreapta sau de stânga, cu un taliban, cu un populist iliberal, nu prea îl înțeleg. În schimb, când se întâmplă ca un scriitor extremist, cu o ideologie infectă (Céline) sau cu un oportunism incalificabil (Sadoveanu), să scrie o operă importantă, ideologia și oportunismul lor nu afectează judecata mea de valoare estetică. Cum să zic? Mi s-ar usca mâna de critic literar dacă aș scrie că o carte precum Călătorie la capătul nopții sau Zodia Cancerului sau Groapa nu e una valoroasă literar, fiindcă cel care a scris-o e Céline sau Sadoveanu sau Eugen Barbu… Cred așadar că un critic literar este condiționat, pur și simplu, de valoarea artistică a operei pe care o citește… 2) Gabriel Coșoveanu: Din motivul psihologic al scârbei față de colaboraționism, procesul de recitire a unor intelectuali care au fost o vreme frecventabili întârzie. Unii dintre ei erau academicieni. Timpul, corupător în genere, cu cele vii, are și puterea să estompeze efectul derapajelor iscate de sentimentul puterii, să cicatrizeze răni (care rămân întotdeauna vizibile), ba chiar conține elementele necesare pentru ca, într-o viață de om nedreptățit, să poți acționa pe una dintre cele trei axe posibile: a te răzbuna, a ierta, a uita… 3) Ovidiu Pecican: Sincer, puțin îmi pasă de posteritate. Eu scriu astăzi, pentru cei de azi. După ce mor, ce mai contează? Mă îngrozesc de ce se întâmplă cu oameni stimabili, pe care i-am cunoscut. Mircea Zaciu a devenit o stradă înghesuită, cocoțată undeva în suburbiile Clujului. Au pus plăcuța cu numele lui pe cușca de sârmă de la tomberon… E bine ca societatea să așeze lucrurile în cuvenitul lor balans, să pună lucrurile la punct. Printr-o etern reluată discuție. Dând șanse corecte, dar și sancționând cum se cuvine. Prea multă impostură și ticăloșie justificate prin „talent”. Nu destulă înzestrare în acord cu caracterul. Din sumar (selectiv): Florea Firan, Constantin Cubleșan, Andrei Șerban, Andrei Codrescu, Mihai Ene, Ioan Lascu, Răzvan Petrescu, Dumitru Radu Popa, Carmen Firan, Adrian Sângeorzan, Lucia Cherciu, Adriana Iliescu.
ATITUDINI 7 / 2023
La ancheta „Premiile literare, azi”, Vasile Igna: Sufocată de supraproducție, lipsită de instituția vitală a agenților literari și păgubită de scăderea îngrijorătoare a eficienței ecarisajului preventiv al criticii de întâmpinare, viața literară autohtonă pare o grădină în care fiecare seamănă ce poate și culege ce apucă. Cu toate că solul e fertil și clima relativ îngăduitoare, recoltele nu sunt pe măsura așteptărilor…. În numărul precedent al revistei Atitudini, la aceeași anchetă răspund și – 1) Ion Bogdan Lefter: Constat în ultimii ani că premiile artistice sunt tot mai râvnite, discutate, eventual și contestate. Contribuie din plin datul cu părerea în Internet, unde iute și degrabă se iscă polemici și revolte de-o zi-două-trei. De cele mai multe ori fără rost, fără argumente substanțiale și mai ales fără doza de relativism de care e nevoie pentru a înțelege că nu e vorba despre cine-știe-ce. Câte premii asigură cu adevărat „marea consacrare”? Eventual Nobelul, dacă laureații nu sunt de dinainte faimoși. Or, ambițiile și păruielile din jurul mai-tuturor distincțiilor contemporane par alimentate de fantasma unei celebrități echivalente. Revenind din stratosfera „nobelistică” pe Pământ, e de spus că n-au cu adevărat sens decât premiile cu oarecare „greutate”, cu o anumită semnificație simbolică, fiecare la nivelul său. De pildă cele acordate de instituții reputate sau de grupări de tip asociativ ori profesionale consolidate. Contează și cui i-au mai fost acordate: foști laureați prestigioși „înnobilează” ei distincțiile primite. 2) Călin Vlasie: Autori umflați cu pompa premiilor, o imagine falsă a valorilor literare actuale, imposibilitatea de a sparge zidul care ne desparte de alte literaturi atâta vreme cât sunt promovate valori de mâna a doua. Aș desființa toate premiile literare care nu respectă principii simple: Moralitate și Valoare. Din sumar: Dan Gulea, Bedros Horasangian, C. Abăluță, Dorin Stănescu. Interviu cu Sanda și Vlad Hîrlav-Maistorovici.
ACOLADA 6 / 2023
Mircea Popa, „Istoriile de presă ca istorii literare și culturale”: Încă de la apariția ei în lumea civilizată, presa a reprezentat un punct de atracție important, al cărui interes nu s-a stins niciodată, ci, dimpotrivă, a crescut în intensitate și grad de preocupare. Reprezentând mijlocul de comunicare dintre stat și popor, dintre elite și clasele de jos, dar și o formă de informare generală asupra politicii interne și externe a unui stat și a stărilor globale din lume, presa a fost percepută de la început ca o forță de coagulare și de influențare a opiniei publice, un loc de dezbatere a ideilor și de confruntare a opiniilor, un receptacol al creațiilor literare și a celor filosofice, vehiculul cel mai important de afirmare și de dezbatere a tuturor problemelor care se referă la progresul unei națiuni și al unui popor. Discutând despre presă, discutăm în esență despre cultura unui popor, despre etapele afirmării și etalării ei, despre modul în care societatea, prin oamenii ei cei mai înzestrați, a răspuns la problemele veacului, la actualitatea cea mai stringentă. Importanța presei e dincolo de orice îndoială, iar istoria ei este modul cel mai epatant de a se defini pe sine… Desigur, disciplina care se cheamă istoria presei nu are un trecut prea îndelungat, apelul la ea, ca formă de constituire a unei ramuri a culturii și istoriei naționale manifestându-se prin opiniile gazetarilor și scriitorilor… Pe o altă pagină, Gheorghe Grigurcu, Jurnal: Hazardul pur poate fi resimțit ca ostil de către poet. Poezia e chiar domesticirea lui, operație care însă nu ia sfârșit niciodată. * Jena cu care de la o vreme supraviețuiești. * Evoluție. Mai întâi ți-e frică de lume, apoi de tine însuți. * Regret. De ce, Dumnezeule, n-ai putut fi atunci, atunci astfel cum poți fi uneori acum? * Poezie. Lucruri care se eliberează de ele însele, lucruri care te eliberează de tine însuți, transpunându-se în metaforă. În sumar, selectiv: Radu Ulmeanu, D. Aug. Doman, C.D. Zeletin, Tudorel Urian, Zenovie Cârlugea, Șt. I. Ghilimescu, Magda Ursache, C. Trandafir, C. Călin, Virgil Rațiu, Pavel Șușară, A.D. Rachieru.
ALGORITM LITERAR 41-42
Număr publicat în iulie 2023 (la Călan, sub egida Uniunii Scriitorilor; revista apare de 14 ani). Cornel Ungureanu, „Geografia literară. Post-scriptum”: O geografie literară a României nu ar însemna abandonarea criteriilor care au stat până acum la realizarea Istoriilor literare fundamentale. Nu ar presupune înlocuirea principiului estetic, esențial pentru Maiorescu, Lovinescu, Negoițescu, Manolescu, cu unul provizoriu, menit să alfabetizeze funcționarii județeni, setoși de ilustrare locală. Ceea ce nu înseamnă că nu vrem să fixăm o istorie alternativă a literaturii, în care să citim cu folos așezarea spațială a temelor, obsesiilor, proiectelor. Nu vom înțelege literatura română dacă vom fi mereu cu ochii către capitalele marilor culturi, complexați de lipsa de notorietate a scriitorilor noștri. Nici dacă aveam cinci premii Nobel, cultura română nu ar fi fost mai bine cunoscută decât este. Nu ar fi interesat mai mult decât interesează acum. Ultimele secole, cu despărțirile de Imperiul otoman, de cel țarist, de cel Austro-Ungar, au închis istoricul literar (dar și comparatistul) în bunkerul spaimelor naționale. Și în pivnițele autoculpabilizării, parcă din ce în ce mai întunecoase. Dacă ne uităm prin jur, vom vedea că studiile de (mare) succes realizate de vecinii noștri sunt departe de a stărui asupra „vinei naționale”. La Editorial, Silviu Guga: Nu a realizat nimeni o statistică a cărților bune publicate într-un an, nominalizările la premii sunt nerelevante, mai ales atunci când „criteriul prieteniilor” e prioritar, dar, privind cu ochiul liber, numărul cărților-maculatură este mult mai mare decât al cărților ce merită a fi citite. Această inflație a cărților proaste e, desigur, o principală cauză a lipsei de interes pentru lectură, care a dus la falimentul multor librării, la dispariția multor biblioteci. Inflația de scriitori (care scriu ca să se afle în treabă) este un fenomen ce duce la deprecierea cărților, la diminuarea, până la dispariție, a plăcerii lecturii și anunță o perioadă de criză culturală. În sumar: Ioan Barb, Gh. Vidican, Laurențiu Belizan, Radu Ciobanu, Felix Nicolau, Radu Văcărescu, Mircea Moț, Gabriela Fecioru, Adrian Alui Gheorghe, Savu Popa, Daniel Lăcătuș, Carmen Tania Grigore, Ana Ardeleanu, Marilena Apostu.