Rămasă oarecum în umbra operei sale de exeget și teoretician de înaltă clasă, poezia lui Matei Călinescu nu e mai puțin demnă de interes. În pofida unor momente pasagere, aceasta dă glas echilibrului unei naturi stenice, unei complexități intelectuale compensate prin sine. Vitalitatea e filtrată prin confesiuni variate, însă posedând un numitor comun în perspectiva unei lumi lăuntrice tangente la cea reală. Totul în regimul unei constante motivări speculative care nu anulează unda lirică. Între materie și emoție, între senzație și verb există o delicată comuniune: „Ce simplă această trecere prin golul dintre cuvinte,/ altădată – acum – mâine – totdeauna,/ cu foșnetul pietrelor abia atinse,/ cu foșnetul de șarpe al singurătății/ limpezind umbrele îndrăgostiților” (De toamnă). O mișcare imaginativă poate fi inspirată de o culoare: „Durere, privire albastră,/ Fum de ierburi arzând în albastru,/ Păsări înnebunind în albastru/ Și toate într-o foarte mare Duminică fără credincioși” (Durere, privire albastră…). Ori un joc cromatic atribuit unei magii: „grăbiți-vă timpul s-a închis/ pentru un răstimp roșu și-albastru/ de-un roșu nebun/ de-un albastru înțelept/ și valurile simbolice fluturând în zare” (Swiftland). Mereu un calm contemplativ iradiind din energia subiectului auctorial. E drept, conștiința ezită uneori în descripția abordată, oprindu-se pe încețoșare, imprecizie, factori favorabili sugestiei. O figură feminină rămâne în stare de senzuală supoziție: „Chipul tău de ceață/ plutește sub inelele luminii,/ ce departe au rămas mâinile/ după ce au spulberat cenușa zilei,/ chipul tău e obosit/ ca o fâșie de ceață printre frunze,/ cine ești tu? cine ești?/ gleznele tale sunt frumoase/ ca pietrele rotunde din râuri,/ chipul tău e de ceață” (Și seara). Nu mai puțin cuvintele însele dobândesc în peisajul marin o ambiguitate naturală, fericitor aflate la îndemâna scriptorului: „Doar cuvinte care foșnesc ca niște scoici când le ții lângă ureche,/ cuvinte moarte, sclipind în soare, pe nisipul pe care-au fost aruncate/ de valuri amare, de apele mereu repetate, și pe care/ le culegi, le asculți, le potrivești după sunet și sclipire: versuri pe nisip” (Doar cuvinte). Câte un extaz naturist asezonat cu grațioase asprimi: „Ce foc de trandafiri! Și-n rouă/ să umbli desculț, în primăvara/ mută, cu frunze veninoase, cu fluturi buimaci/ în văzduhul împurpurat,/ când ghimpii s-au limpezit și vinurile dau floare,/ când pietrele par cuprinse de-un jind/ și se fac mai ușoare” (Când trandafirii ard). Dar și un proces al vidării verbelor care se transmută experimental într-un mediu asenzorial, într-un soi de transcendență proprie: „Încet cuvintele s-au despărțit de lucruri./ Luminile cuvintelor se rotesc altundeva,/ Metamorfoze de aer în aer./ Surori cu neauzitul, nepipăitul, nevăzutul.// Și a rămas într-adevăr singur:/ nimic din ceea ce-l înconjoară nu mai poate numi (…) Cuvintele, încet, s-au golit de înțelesul lucrurilor. Și s-au umplut de înțelesul de aer” (Încet, nimeni). Profilactic ne întâmpină doar schimbări minore, abia perceptibile. Catastrofa posibilă e amânată printr-o familiară relativizare a timpului: „Oricum ne mai atrag deocamdată mirajele arborilor/ metamorfozele în verde sfințit/ n-am fost încă izgoniți din vârtejul de frunze/ timpul ne-mpuținează aici cel mult cu un secol două/ și fără ca măcar să ne dăm seama” (Act).
Care ar fi soluția în fața unei atari fenomenologii paciente în descompunerea sa discretă? Una identic discretă, cu formulă naturistă: „Sprijină-te de salcia aceasta/ așteaptă până când vei simți că ai prins rădăcini/ oglindește-te în chipul meu/ lacul poartă nopțile limpezi în afara orelor/ lacul se va înclina puțin spre tine/ cu lumini lunecând spre frunzele tale lungi” (Metamorfoză). Un episod muzical-bahic e încadrat în plictisul timpului care tocmai în convenția sa ocazională pare nelimitat: „Muzică amestecată cu alcool: flăcări albastre se oglindesc/ în lacrimile lungi de ploaie care alunecă pe ferestre în această iarnă,/ în această duminică ce nu se va sfârși niciodată” (Scara din scoică). La un moment dat intervine un miraj cosmic oferit de muzica lui Bach, cu un dramatism pacificat prin grandoare glacială: „Numai Bach, pot să mai ascult, la pian (…) Cercuri deschise și scări în spirală urcând,/ sclipiri de stele în ape lente, vârtejuri în care dansează o lumină/ extraterestră, tăceri pline de îngeri absorbiți/ în ecuații. Ghețuri incendiate, răsfrângeri în oglinzi paralele,/ ocheane învârtindu-se mai repede, mai încet, prin care vezi,/ mari, mici, imagini din alte lumi, locuri în care se aud soarele și luna” (Numai Bach, numai Bach). Sau, într-o cheie galantă, o temporalitate ce se ramifică spre a se prelungi în episoade reversibile: „Niciodată în odată: figuri liniștite într-o geometrie/ de clipe orbitoare, care rămân trecând/ în dansuri nevăzute, un menuet, o gavotă,/ o sarabandă, o bourrée, o gigă, un ecou – / un ecou din niciodată în odată, din odată în niciodată…” (Ascultând Suitele franceze de Bach la pian). Autorul ilustrează o raționalitate a existenței mobile între previzibil și neașteptat, între necesar și gratuit. Visul posedă doar rolul de-a nuanța realismul paradoxal al mecanismului abscons: „Din întâmplări cu alte întâmplări intersectate/ se alcătuiește neașteptatul, care totuși putea fi așteptat, căci privirea retrospectivă introduce în trecerea/ lucrurilor o necesitate de ordinul visului, o necesitate strictă:/ ce-a fost a trebuit să fie cum a fost./ Imprevizibilul însuși se repetă” (La vida es sueño).
Treptat, un atare fond pliat pe real se îndreaptă însă spre o insatisfacție a propriei naturi. Elanul analitic cedează. O criză mai curând abstractă decât emoțională. O sastisire a tot ceea ce poate fi făcut, o indiferență, o dispoziție a inutilității se mărturisesc în textele poetului care percepe limitele umanului curent. Înfiorat de absurd, acesta notifică ceea ce n-ar putea accepta: „Și nici soarta întrebătoare,/ și nici răspunsurile – afară de cele lipsite/ de orice înțeles;/ de umbra oricărui înțeles” (Nici umbra). Deoarece „cu un deget la fel de limpede ca aerul/ îmi arăt ceva care se află pretutindeni/ mirându-mă că se află într-adevăr pretutindeni” (ibidem). Posibilul și imposibilul devin congruente: „Pot și nu pot face orice, oricum, oricând,/ în gând și negând,/ ca și când ar fi fără să fie,/ dincoace de netimp, într-o falsă veșnicie” (Pot și nu pot…). Optimismul se vede confruntat cu stihia inautenticității, scrisul însuși apărând zadarnic: „Pot și nu pot să scriu – pot să alcătuiesc un univers de cuvinte/ sau altul, despre una, despre alta (…) dar care mă lasă până la urmă indiferent/ ca după un efort fără sens” (ibidem). Într-o asemenea stare critică apar câțiva factori obsedanți. Soarele copilăriei: „Și totuși soarele pentru care se trag perdelele/ soarele pentru care nu suntem pregătiți/ soarele pe care-l meritam de pe când eram copii sau șopârle/ soarele fără timp și fără strigăte/ soarele în lumina căruia îndrăznea să vorbească Socrate”. Oglinda, instrument al impersonalizării esteticului: „Îmi amintesc oglinzile care ne absorbeau chipul/ și nu reflectau decât contururile, ca și când în interiorul lor/ n-ar fi fost nimic” (În oglinzi, în treacăt). Și în sfârșit miracolul, impresionant evocat în ultima pagină ca un apel la redempțiune: „Miracol: cuvânt oprit/ cu care-aș începe toate poemele/ Doamne: strigăt gâtuit/ chemare din străfundul Duminecii/ Tu: silabă zadarnică/ și mare gol în mine/ Lumină: șoaptă cu care/ aș încheia toate poemele”. Matei Călinescu, cel împărțit între patria aflată sub regim totalitar și exilul american, ne-a oferit un lirism de o personalizată intelectualizare, remarcabil în peisajul literelor noastre postbelice.
Matei Călinescu, Înainte de sfârșit e totdeauna prea devreme – Poeme alese –
Antologie alcătuită și îngrijită de Teodor Dună, Editura Humanitas, 2023.