Cuvântul pare a fi inventat de el însuși, îl repetă aici în diferite contexte, cu voluptatea bine cunoscută de cititorii săi, și e cea mai bună, sintetică, autocaracterizare. Dan C. Mihăilescu este un personaj al propriului scris. Am mai spus-o, este, poate cel mai confesiv, până la ecorșeu, cu toate riscurile, dintre criticii noștri. Spre bucuria mulților săi admiratori, ne-a dăruit în această vară o nouă culegere de cronici literare marcă înregistrată. Iubitor de trecut, a fost el de când ne știm (de-o viață și încă una) dar pare că în ultimele cărți aroma pătimașă a evocărilor se accentuează, ca la vinul bun, cu trecerea vremii. Criticul (voi reveni asupra denominației rebarbative) se vrea, spune subtitlul, un mijlocitor. Nu doar că, prin fișa postului, criticul literar mijlocește între autor și cititor. Este vorba de medieri mai subtile: „M-am vrut mereu punte între autori și cititori, între paseiști și prezenteiști, între diversele vârste ale autodidacților și feluritele generații literare, între cronica la zi și reveriile istorico-literare, asta când nu am fost de-a dreptul «samsar de cărți», cum am declarat cândva, cu stupid orgoliu, într-un interviu”. Sub titlul ghiduș tragic Arest livresc la domiciliu, autorul și-a adunat cronicile din ultimii ani publicate în Orizont și pe situl Europei libere. Se vede în această culegere de cronici ceea ce era evident încă de pe vremea freneticei, imposibilei slujiri numită Omul care aduce cartea. Dan este mai mult decât un critic literar, el aducea acolo nu doar „literatură” ci și cărți de arhitectură, de istorie, de artă culinară, de modă, memorialistică de tot felul, cât încape, arte plastice, teologie, filozofie, corespondență șamd. Critica lui este prin excelență una a viziunii umaniste integratoare, a reflecției moral-istorice, dragostea pentru Cioran nu este întâmplătoare, căci este în profunzime un moralist ludic și sarcastic, de o bunătate natural revărsată în text (și atât de rară), jubilând de fiecare carte ca un copil scăpat în magazinul cu jucării. Această bucurie mi se pare esențială în scrisul său. Importantă este, deci, cartea (titlul vechii rubrici TV este edificator), mai mult decât literatura. El citește bulimic toate lucrările unui autor, caută cărți și edituri pe care mulți dintre cronicarii noștri nici nu le bagă în seamă și construiește mereu o rețea de referințe tridimensională, un peisaj cultural. „Cărți de nișă, subiecte delicate, evocări prietenești, reluări obsesive, reverii, elanuri care își reclamau imperios împărtășirea, tot atâtea dovezi că suferința și recluziunea sunt infinit dăruitoare, compensatoare, vindecătoare. Mai mult, grație lor, se reinstaurează și dulcea nădejde a supraviețuirii”. Cine mai scrie astăzi despre Dan Ciachir, G. M. Cantacuzino, episcopul Macarie, Mihai Măniuțiu, Matila Ghyka, Răzvan Ionescu sau chiar Ioan Alexandru? Sigur, axa cărții sunt cronicile la lucrări de memorialistică sau corespondență. Dar mie mi-au atras atenția două texte mai mici, evocative, adevărați piloni de rezistență camuflați în zidăria cărții: despre Adrian Olaru și despre Dan Arsenie. Sunt două autoportrete prin ricoșeu. „Făptură de lumină muzicală, Adi era vitalitatea, disponibilitatea și generozitatea întruchipate într-o armonie ireală, care te făcea adeseori să te îndoiești că asemenea ființe himerice într-adevăr există și chiar conviețuiesc, firesc și benefic, alături de barbarismul ucigător al pustiirii de obște.” spune despre legendarul „spiriduș” de la Cărturești. „Dan Arsenie a fost minunea plăsmuitoare a tinereții mele /…/Prieten, frate, duhovnic, model uman și mentor cultural” despre straniul nostru coleg genial (cuvânt bine măsurat), retras într-un anonimat care-l face străin mainstream-ului făcător de canoane trecătoare. Aceasta este esența iubirii de trecut a lui Dan C. Care apare ca o restitutio, în sensul de re-constituire, re-stabilire, și, aș spune, re-locuire în acel timp, ca timp al normalității. Nostalgia ca mediere de asta ține: a fi simultan acolo și aici, atunci și acum, de pildă în Bucureștiul interbelic ori fanariot și în cel al anilor 70-80, ca și în prezentul bezmetic. Substanțiala prezență a familiei Pillat în suita acestor evocări este tocmai fericirea de a descoperi urmele normalității excepționale în tulburele prezent.
Adevărată instituție a comunicării culturale, livrându-se pe sine cu o frenezie niciodată diminuată în numele unui ideal uman și umanist, Dan C. Mihăilescu face de fiecare dată mai mult decât o cronică. (De)scrie o lume. Avem aici, de pildă, capitolele dedicate dinastiei Pillat. Encomioane cuvenite, pagini sim-patetice fără reținere. „Căci, așa cum poezia ei /Monica Pillat/ e plămădită auditiv și tematic în athanorul bunicului Ion Pillat, printr-o tulburătoare simbioză între tradiționalism și modernitate, dar și desfoliată vizual prin picturalitatea inefabilă din acuarelele Mariei Pillat-Brateș, la fel prozele dialoghează osmotic, adeseori halucinant, cu personaje din romanele și chiar biografia tatălui, în vreme ce voletul evocărilor consună emoționant cu minunata vocație memorialistică din Ofrande-le Corneliei Pillat (mama)”. O frază care ilustrează ceea ce am numit capacitatea lui Dan de a lucra în constelație, de a construi rețele: avem dintr-o dată nume de autori, de cărți, atmosferă, sugestie tematică, având în centru subiectul dezbătut. Această formidabilă capacitate asociativă este ea însăși semn al însuflețirii gravitaționale. Cărțile atrag cărți, într-o rostogolire de bulgăre de zăpadă fără sfârșit, inepuizabilă. Nimic mai străin eseistului decât sentimentul mallarméan al cărnii triste și al epuizării cărților de citit. Niciodată nu pare dezabuzat, sastisit (boală profesională a criticului), fenomenală este foamea de lectură, aceeași ca în adolescența devoratoare. Fenomen mai rar decât s-ar crede. Prospețimea aceasta dă autenticitatea prezenței lui Dan C., oamenii simt că nu vorbește despre cărți ca un specialist (își disimulează delicat erudiția), ci ca un posedat, un pătimaș. De aici efervescența enumerărilor, adevărata fascinație a inimitabilei captatio pe care o construiește retorica impecabilă a stilistului care este Dan. Iată, la întâmplare, pagina 45, unde aflăm citați năvalnic într-un singur alineat pe: Argetoianu, Pamfil Șeicaru, Ion D. Sârbu, Ion Caraion, Alexandru Paleologu, Ion Ghica, Odobescu, Iorga, Hogaș, Pârvan, Mehedinți, Galaction, Sadoveanu, G. M. Cantacuzino. Asemenea „liste” aflăm, practic, la fiecare pagină și ele alcătuiesc filigranul DCM. Iată pagina 142-143, o adevărată geografie a Bucureștilor prin casele care au găzduit adunări literare.
Narativizarea discursului dă sarea și piperul acestui stil unic. Într-o prezentare a cărții despre călătoriile în literatura română ale profesorului Mircea Anghelescu, autorul începe prin a evoca chiar o călătorie cu trenul spre Sibiu unde aveau loc celebrele Colocvii de critică ale revistei Transilvania, focar cultural al anilor 70-80, împreună cu autorul și Mihai Zamfir, Gelu Ionescu și Romul Munteanu. Urmează, firește, două pagini de nume de călători și locuri din care se ivește un adevărat portret etno-psihologic al românului prin notele sale de călătorie. De altfel, Dan are o formidabilă capacitate de a extrage din povestea unui caz particular o concluzie de nivel cultural mai larg. Propune de foarte multe ori proiecte ce s-ar putea face pornind de la un subiect sau altul. Citit cu atenție, descoperim în cărțile sale o istorie literară à venir, care rămâne de făcut. Ne arată că stăm pe comoară. Fiecare carte are pentru el o poveste și fiecare poveste este despre lucrarea generalului în lume, cum ar spune Noica. Dan este lovinescian mai ales dinspre dimensiunea Agendelor, e fascinat de spectacolul uman al autorilor. De aici critica lui mereu simpatetică. Pe lângă cei deja amintiți el mai scrie deci despre Ana Blandiana (Soră lume dar și Cartea cu delfini, dialogul cu Serenela Ghițeanu), Romulus Rusan (Brâncuși viu. O discuție la masa tăcerii, dar și la reeditarea Americii ogarului cenușiu, altfel contextualizată acum în deceniul al treilea al altui mileniu) și Doina Lemny (L-au întâlnit pe Brâncuși), Monica Pillat (căreia îi sunt prezentate mai multe cărți) și Barbu Cioculescu (Povestind despre atunci), Horațiu Mălăele (Tehomir), Mircea Zaciu (volumele V și VI din jurnal, dar și corespondența cu Ion Pop), Ion Pop e recenzat și cu Poeți și poezie, remarcabila sinteză critică din 2020, Florența Albu (jurnalul), Victoria Dragu Dimitriu (Povești cu cenacluri vechi din București, 1880-1954), Cristina Chevereșan (tot jurnal: Mansardă la Veneția), Bartolomeu Anania (în amintirile părintelui Macarie Drăgoi, care i-a fost secretar personal), Adina Popescu (Vine vacanța cu trenul din Franța), Jan Willem Bos (Autobiografia mea românească), Alin Mureșan (Ultimul cuvânt. Retrăind fenomenul Pitești), Jan Cornelius în tandem cu Adina Popescu (De ce nu-s românii ca nemții), Adriana Ruță (Trompa lui Eustachio). Panoramarea aceasta a sumarului (la care, din scrupul de istorie literară și din recunoștință, trebuie să adaug și prezentarea eseurilor subsemnatului din Hemolexii) este neapărat necesară pentru a înțelege geografia spirituală a lui Dan C. Mihăilescu.
A fi paleofil astăzi nu este o poziție foarte comodă. O lume care vrea să ne castreze de trecut, văzut ca fiind ceva pernicios și rușinos, nu ne mai încape pe noi, cei născuți pe la jumătatea celuilalt secol. O lume în care Muzeul, Capodopera, Statuia (instituții ale memoriei și frumosului) trebuie distruse ori măcar pângărite. Nu este vorba doar de simplul paseism. Dan ne propune o civilizație a memoriei, ceea ce ar părea oarecum pleonastic, căci nu se poate civilizație fără memorie. Ni se propune în aceste eseuri fastuos culturale despre memorie un model de om, de funcționare socială, de rânduială, cum i se spunea în limba aceea pe cale de dispariție, căci își va pierde în curând până și numele. Vreau să pun cartea lui Dan în contextul filozofiei unui gânditor francez, catolic practicant, încă puțin cunoscut la noi: Gustave Thibon. „Suntem în mod deliberat conservatori în sensul că vrem să salvăm ceea ce este imuabil în om: natura sa creată și elecțiunea supranaturală prin care el participă la solitudinea ființei increate. Lumea unidimensională descrisă de Marcuse – această închisoare interioară unde a fi este devorat de a avea și sufletul este alienat în beneficiul lucrurilor – este o lume în care omul, din ce în ce mai separat de natura și de limitele sale, surd la chemările infinitului, nu găsește hrană decât în actele și în visurile sale […] Această lume făcută de către om îl prelungește fără să-l completeze și, astfel, îi confirmă izolarea în natură în care el nu vede decât un instrument al puterii sale uzurpate și trucate, ca și izolarea în fața lui Dumnezeu căruia i se substituie în loc să-l laude ”. Acesta este sensul trecutului pe care Dan îl citește în cărțile prezentului. O face cu o patimă molipsitoare și cu o autenticitate a trăirii (el trăiește cărțile, nu doar le citește) care i-au fost cheia succesului de public (și la tineri), atât de neobișnuit pentru un critic. În citatul de mai sus apare, deloc întâmplător, termenul închisoare, prezent sinonimic și în titlul cărții de față. Pandemia și boala devin astfel metafore ale libertății interioare. Ne cunoaștem de mai bine de o jumătate de secol și pot spune că este unul dintre cei mai liberi oameni pe care-i știu. Acum vreo zece ani coordona o antologie cu un titlu lămuritor: Cărțile care ne-au făcut oameni. Dan ne-a mijlocit accesul la câteva mii de cărți dintr-o vocație pedagogică absolută, el căruia nu i-a fost dat din păcate să fie profesor. Ne-a oferit „livrescul” ca vitamină esențială, fără de care nu suntem oameni și nu suntem liberi.
Personaj sacrifial, pentru Dan cărțile sunt pricina dintâi și de pe urmă a bucuriei, cultura un fel de sabie a Sfântului Gheorghe cu care ucide balaurul acediei și imediatului marasm istoric, construind o lecție despre biruință. Cu vorbele sale mereu autoscopice: „… pe fondul constrângerilor pandemice și al depresiei cauzate de războiul ruso-ucrainean, totul dublat de catastrofismul, deprimismul sau sinistroza cu care ne îmbibă zilnic mass-media, am ajuns să citesc oarecum isteroid, în fibrilație sau transă, cu sufletul la gură, uneori admirând până la gâtuiri apneice, cu participare incandescentă. Or, asta șubrezește discernământul și zdruncină ierarhiile specifice meseriei. Ca de obicei, m-am refugiat în trecuturi (atenție la plural! n.m.) cu entuziasm izolaționist și exasperare de frica și furiile prezentului, dar am trăit fiecare subiect și fiecare lectură cu ardoare și cu voința insularizării salvatoare”.
Dan C. Mihăilescu, Arest livresc la domiciliu. Alte mijlociri. Cronici literare, Humanitas, 2023