poezie și credință
GEO VASILE

LEGĂMÂNTUL CE DĂINUIE. POEZIA CĂLUGĂRULUI DE LA MÂNĂSTIREA CERNICA

Articol publicat în ediția 9/2023

Conform operei Aut-Aut a lui Søren Kierkegaard, stadiul estetic este forma de viaţă în care omul are comportamentul celui ce refuză orice angajare sau legământ durabil, tot căutând clipa efemeră a propriei realizări, sub zodia noutăţii şi aventurii. În schimb, stadiul etic este momentul în care omul, „alegând să aleagă”, sau asumându-şi pe deplin răspunderea propriei libertăţi, se angajează într-o cauză căreia îi rămâne fidel. Stadiul religios, căci despre el va fi vorba, este cel al credinţei, în cazul nostru, al ortodoxiei înţelese ca „relaţie” cu absolutul, sau stadiul în care individul, depăşind limitele vieţii etice şi raţionale, se deschide ireversibil către Dumnezeu, reuşind să-şi învingă zbuciumul, eşecul şi disperarea implicite plămadei umane.

Toate aceste consideraţii ne-au fost sugerate de cartea de poezii Floare de har (Editura Semne, 2012, 148 p.), a noua, semnată de Iordache Grecu (n. 1952, Tecuci), cel ce din 1992 se va călugări sub numele de Ignatie, fiind în prezent ieromonah, slujitor la mânăstirea Cernica. Iată o mostră a condiţiei jertfelnice a poetului, una din multele pilde de ars poetica: „Cu lyra lui Orfeu în spate/ urca încet drumeagul/ printre astre/ pline de dor/ şi de iubire/ şi sângera cărarea/ în urma lui/ departe în amurg.”.

Aproape toate poeziile pledează pentru întoarcerea omului de la fărădelegea ruinătoare a celui fără de Dumnezeu la obârşia lui naturală de care s-a rupt, pentru reconectarea releelor abolite dintre om şi tainele dumnezeieşti ale creaţiei sale universale (faună, floră magnifică, seculară sau umilă, smerită, efemeră, ape stătătoare sau valuri învolburate ale mării, strălucitul spectacol sideral generând anotimpuri, fiecare cu rodul şi rostul său).

Cartea este un nesfârşit imn franciscan în cheie minimalist-aforistică, o închinare, laudatio şi rugăciune luminii cereşti (rodnicie, vis, dulceaţă, noimă), ce impun un talent şi un imaginar cu performanţe prozodice, plastice şi cromatice demne de marii noştri poeţi interbelici: de la Ion Pillat la V. Voiculescu, de la Lucian Blaga la Tudor Arghezi, Ioan Alexandru, Daniel Turcea (căruia i se dedică poemul Atât de tânăr), Dan Laurenţiu (în ultimii săi ani de viaţă) etc.: „Toate se deschid să primească/ Lumina din cer, dumnezeiască./ Toate făcute de Domnul sunt bune./ Până şi privighetoarea o spune./ Pe ramul de salcie cântă/ În noaptea Învierii cea sfântă./ Numai omul bezmetic, străin şi stingher/ A uitat cu totul de cer./ Priveşte în sus într-o doară/ Când gândurile încep să îl doară./ Inima dă buzna în el/ Ca un val care suie rebel”. Încă din start, poetul pune semnul egalităţii între zborul poetic, curăţia sufletească, slăvirea lui Dumnezeu şi poezie.

Microcosmosul ce împresoară şi străjuiește mânăstirea în care s-a retras devine pentru Ignatie Grecu o dioramă a peisajului românesc, a poeziei româneşti şi universale în care miresmele, culorile şi sunetele îşi răspund, şi din care poetul se împărtăşeşte, prilej de trezvie şi totodată lepădare de timp şi de obşteasca ţărână. Dacă ar fi să ne oprim doar la trei cuvinte-cheie ale cărţii, teiul (sfânt încă la Eminescu), rândunelele şi ciocârlia, vom putea deduce simbolistica de excepţie, deşi discretă şi aluzivă, pe care se înalţă zidirea lirică. Teiul este „catedrala miresmelor,/ candelabru imens/ cu braţele pline/ aprinse de flori”, o danie cerească „pentru cei muritori”. Întoarcerea rândunelelor marchează echinocţiul de primăvară, zborul lor fiind o partitură celestă: „suveici ţesând/ prin iţe nevăzute/ ale văzduhului/ fugare note/ într-o albastră, cerească simfonie”.

Privighetoarea, căreia John Keats i-a dedicat o Odă, umple de farmec nopţile de veghe ale poetului, făcându-l să uite de primejdiile zilei. Cântecul ei magic şi excesiv de intens sugerează perfecţiunea şi totodată fragilitatea fericirii, fiind un legământ intim între iubire şi moarte. Să ascultăm aşadar Privighetorile: „Atât au cântat/ Din seară până-n zori/ Din zori până-n seară/ Că potirul cerului s-a umplut/ Dând pe dinafară”.

Întreg universul oferit de Ignatie Grecu este pătruns de rezonanţă cristică şi taina împărtăşaniei; este o redescoperire a poeziei pure ca rugăciune a inimii, a se citi textul Zăpezile, un alt laitmotiv al transfigurărilor ce apropie cartea de marele repertoriu religios al Europei (Rilke, Claudel, Pierre Emmanuel etc.). Artizan şi senzor al inefabilului, al revelaţiilor şi epifaniilor Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, poetul scrie: „Abur de pâine/ soarele iese/ din cuptorul mării,/ rotund şi mare/ ca o pâine/ bine rumenită,// Luaţi, mâncaţi!… Poetul nostru călugăr este un om extrem de cultivat, dovadă şi această ars poetica amintind de sonetistul Michelangelo: „A trăi fiece cuvânt în parte./ A suferi mult pentru fiecare./ Când aşterni pe hârtie un cuvânt/ desprins din viaţă e/ ca dintr-un munte de marmură/ o statuie/singură mergând”. Thaumaturg atotştiutor al legăturilor şi rosturilor naturii, poetul hăruit, se pare, extrasenzorial, percepe nu doar îngerii-n zbor, soli ai raiului sau umbrele plopilor înmormântaţi de ape, ci și lumina adumbrită a paşilor Dumnezeului nostru ca pe-o „făclie/tremurând/la chindie”.

O frumoasă, inedită, metaforă probează nivelul unui poet inspirat, profesionist, demn de luat în seamă de marii noştri editori, de critici, de U.S.R., precum şi de înaltele foruri culturale ale Bisericii noastre de pretutindeni: „Cerul e-atât de albastru/ că-ţi vezi sufletul prin el”. Frumuseţea unică a poeziei călugărului de la Cernica constă într-o fericită simbioză între învăţătura creştin-ortodoxă şi metaforă, între forţa credinţei şi performanţa estetică şi etică: „Deget al lui Dumnezeu/ atingându-ne-n creştet/ luminează/ întunericul din noi!”/ Mult timp după aceea/ vom străluci/ ca Moise coborând/ din munte/ cu Tablele Legii în braţe”.

Crin ales de Domnul spre a vesti mireasma cea fără pereche a nemuririi celor credincioşi, Ignatie Grecu îşi defineşte poezia drept „adierea inimii în rugăciune”, o „floare de har”. Cartea nu exclude dileme existenţiale, însingurarea până la depresie (Obosit), aluzii biografice la prima tinereţe de mirean a poetului îndrăgostit (Eram tânăr, iubeam, Totuşi, Atât de departe), metamorfoze în maniera poetului latin Ovidiu sau motivul universal imitatio Christi.

Floare de har este rodul unei îndelungate strădanii şi a unei vocaţii, o mărturie a omului iluminat de Versul ceresc. Dacă ar fi să propunem poetului Ignatie Grecu un moto pentru cartea sa, acesta ar fi un text emblematic din toate punctele de vedere: „Poezia mea – trecătoare pânză a cuvântului/ pe care s-a întipărit/ ca prin minune/ pentru totdeauna/ chipul Tău, Doamne!”. Un crez indelebil al slujitorului Bisericii şi al Poeziei.

Iordache Grecu, Floare de har, Editura Semne, 2012