În paradis, se află arborele vieții și cel al cunoașterii, cel din urmă fiind un paravan pentru primul.
Numai cel care și-a limpezit calea prin pomul cunoașterii se poate apropia de Pomul Vieții…
Arta este o stare în care putem trăi ispitiți de cunoaștere, în structura noastră intimă simțim că sunetele universului ne cuprind în aura lor edenică. Și astfel înțelegem… cuvântul, muzica, tăcerea, ploaia, nașterea, moartea, Cerurile… Artele sunt organismul spiritual al eternității, pâinea ei cea spre ființă…
Depinde ce știm, cât știm, cum știm și cum îi facem pe alții să știe… „să nu te înșeli pe tine însuți ca și cum ai fi altul” – Nichita Stănescu.
Cât contează, în ziua de astăzi, adevărul? Dar degradarea susţinută şi aclamată într-un climat viciat de prostie agresivă şi ticăloşie interesată? Mai poate fi oprită? Dar dacă mistificarea în care ne place să vieţuim dintotdeauna în spaţiul miticist-danubian-pontic are acum momentul ei de desăvârşire sau încă proliferează?
Ştiu sigur, din nefericire, că ceremonialul oficializat al mediocrizării ne cuprinde victorios întreaga existenţă. Nu scapă nimeni de violența extinderii rinocerizării. Dacă nu pătrundem cu responsabilă atenţie gândurile, dacă nu le descătuşăm din laşitatea lâncedă a acceptării, dacă vom continua cu tenacitate şi mândrie deşănţată transferul, pervertirea sensurilor în surogate, permiţând cu supunere totalitatea dereglărilor esenţiale ce impun cinic şi persistent autoritatea imposturii, atunci nimicnicia ce ne stăpâneşte pe arii întinse prezentul va fi şi singura certitudine a viitorului.
* * *
Nu mai avem astăzi teatru de calitate? Ba da, încă avem…
Nu mai avem talente responsabile şi demne? Avem… regizori, actori, scenografi, coregrafi tineri și încă tineri, inteligenți, înnobilați de creativitate și distincție.
Nu mai avem public care iubeşte şi solicită magia teatrală? Avem încă, împotriva trendului și mistificării… oameni din toate generaţiile care caută întâlnirea magică plină de înţelesuri, de bucurie pentru suflet, cu arta scenei.
Şi atunci, de ce simţim cu toţii prezenţa epidemic cuceritoare a imposturii în teritoriul vocaţiei? De ce, odată cu ridicarea la ceruri a marilor creatori români a artei spectacolului, prin gândire, atitudine și faptă, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Valeriu Moisescu, Toma Caragiu, George Constantin, Ştefan Iordache, Olga Tudorache, Paul Bortnovschi, Gina Patrichi, Ion Popescu-Udrişte, Vittorio Holtier, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Gheorghe Harag, Leopoldina Bălănuţă, Aureliu Manea, Radu Penciulescu, Valentin Silvestru, Ilie Gheorghe, Miruna Boruzescu, Ion Caramitru, Valeria Seciu, George Banu – ca să enumăr doar câteva nume de referinţă emblematică – de ce ne asuprim tiranic idealurile de demnitate profesională cu indiferenţă faţă de cultul creativităţii, validat în întreaga sa diversitate de criterii de judecată şi analiză, odinioară autoritare, de structuri de competenţă conceptuală, altădată prezente cu sinceritate şi amplitudine în athanorul teatral, şi întotdeauna întreţinând o densitate specifică nealterată a gândirii şi fanteziei.
S-a pervertit înţelesul artei prin simplul fapt că au pătruns în teritoriul personalizat al creaţiei mulţi intruşi, săraci în substanţa lor interioară, fără adâncime afectivă, stingheri în cuprindere, dar îndrăzneţi în obrăznicie orgolioasă. Sunt puternici doar prin dimensiunea lor de serie uniformă şi searbădă, prin care se identifică… C.V.-urile lor au devenit „profitabile” prin cumulul de titluri şi participări „prestigioase”… Sunt masteranzi şi doctori, informaţi în toate şi în tot, de cele mai multe ori de pe net…, câteodată şi din cărţi pe care le citesc cu o înțelegere și pătrundere banală şi le susţin apoi cu superficialitate diletantă împăunaţi fiind de un orgoliu malign. Nu au cu arta vie decât un contact epidermic, nu pătrund niciodată esenţele, nu au în fiinţa lor nicio urmă de conţinut interior. Se cred misionarii unui teatru nou, modern, postmodern, post-postmodern. Aceşti actori, critici, regizori, manageri… cu studii în ţară sau, mai ales, pe undeva pe afară, nu ştiu nici nu vor să afle că arta trebuie să sugereze, să nu stăruiască până la trivialitate în vizualizări kitsch shock și politically correct. Nu intră în mintea lor cucerită de parvenire ideile care interesează cu adevărat… Nu vă daţi seama – spunea Pascal – de primejdiile sănătăţii şi de avantajele bolii…
Neliniştea constituie prima etapă a reflecţiei.
„La ce bun atâta frenezie a noutăţii, a noutăţii în ordinea gândirii, a poeziei, în totul?… Noutatea şi iarăşi noutatea. E ridicol. Cred că ideea cea mai simplă, cea mai directă, cea mai dificilă, însă, este aceea de a trăi cu contradicţiile proprii. E necesar să le accepţi…[…] Tot ce este sfâşiat interior este modern, iar tot ce e limpede şi univoc e învechit”. (Emil Cioran)
Putem consimți că artele, în multitudinea exprimărilor, trăiesc prin densitatea și poezia ce le întreține rostul. În vechea persană – artă – înseamnă ordine. Ordinea pe care și-o impune artistul înseamnă o disciplină asumată care să-l ferească de perturbări, de eschivele comodității și, în același timp să-l înrădăcineze în el însuși. E o expansiune vegheată de toate simțurile care să excludă himericul și care dimpotrivă să oblige creatorul să se concentreze asupra unei centralități esențiale pentru a însoți prin conștiință interogații nesfârșite. Artistul este înrudit cu principii, întrucât duce ca și ei, o existență reprezentativă – Thomas Mann.
Secolul nu demult pornit la drum, ce își profetizează stihial mileniul, este atașat în esență, mai mult ca oricând, eshatologicului și universalului care s-a ființat în zbuciumul dureros al secolului douăzeci, în care, dincolo de teroare și spaimă prin cele două războaie mondiale, prin dictaturile din Est și Vest, a fost salvat uman doar de marii artiști și operele lor care au reformat prin libertatea asumată a opțiunilor determinante estetic toate traseele de creativitate și au întărit reflecția în contururi de magie prin descătușarea spirituală.
Dostoievski, utopic, credea cu smerită adâncime că numai „frumusețea va salva lumea”, și astfel am putea să ne deschidem înțelegerea către mai mult decât realitatea împovărătoare, stresantă și de multe ori irespirabilă, care ne înjosește robindu-ne unui mereu, altfel, mare Nimic, dintotdeauna gălăgios și manipulator de iluzii deșarte.
Trebuie să avem curajul înălțării spre ideal, să intrăm în dialog cu vibrațiile naturii, cu pulsațiile planetei, a întregului necunoscut spațial, cu sinele nostru profund îndumnezeit de iubire. Artistul, asemeni regelui antic, Cressus, e tentat să transforme tot ce atinge… Turbulența forțelor creative, venind din abisalitatea noastră necunoscută se ierarhizează genuin în creațiile purificatoare, trans-emoționale ale unei viziuni de sinteză pe care creația o poartă în numele unei voințe de plenitudine și totalitate. Totalitatea este aceea a cercului și mă gândesc la el nu ca la o figură ce ne circumscrie împrejurărilor, care să ne limiteze, ci, dimpotrivă, ca la o emblemă a expansiunii la care visează un artist, așa spunea cândva Dan Hăulică.
Am văzut de mult, în primăvara anului 1981, la The Metropolitan Museum of Art, desenele lui Leonardo da Vinci. Îmi amintesc Potopul. Planurile detalii, mâini împreunate, degete ce se încleștează, toate sugerând un decupaj vizual tulburător de necuprins într-un singur gând… Păsările speriate și agresive așezate pe creștetul capului sugerează întinderea nesfârșită de apă ce înconjoară barca și prefigurează o imagine apocaliptică, încărcată însă de tragică noblețe umană. Da Vinci era un vizionar, iar visul vizionarului exprimă în fond o realitate, în unicul mod în care aceasta poate susține un sens, un rost, un înțeles. La fel de viu atunci și acum… Timpul nu este decât un Sancho Panza al creației, un fel de vibrație universală pe care arta o preia și o semnifică în neliniștitoare expresivități vizionare.
Arta, chiar și arta teatrului nu e și nu a fost niciodată un confort. Este un strigăt interior, o călătorie inițiatică spre căutarea de sine, într-un fel o posibilitate ca artistul să se elibereze de spaime și neputințe, de a se întări, de a se salva, poate de a se mântui.
Totuși, astăzi, cu voia sau fără voia noastră, avem un specimen de artiști virusați de orgoliu… sunt prea siguri, câteodată fuduli şi impertinenţi fluturând gălăgios C.V.-urile validate, dar fără acoperire, prin seminarii şi colocvii, workshopuri şi comunicări în care mulţi dintre ei, artişti fără carieră artistică vizibilă, fac figuraţie în public pălăvrăgind despre creaţii şi creatori… Nu explici universul marilor personalităţi inventariind opera lor, cărţile lor, gândurile lor. Ceea ce e acolo este o experienţă trăită, o ardere, o fiinţare pe care trebuie să o asimilezi cu umilinţă şi smerenie şi cu un curaj exploziv. Teatrul e trăire personală şi nu se împrumută sau închiriază. Bifarea cu abilă suficienţă, abil mascată în paginile resumé-ului a unei experienţe artistice nu este altceva decât un fals, o minciună nocivă…
Acest rang al imposturii a proliferat şi mistifică întreaga existenţă artistică. Care sunt sursele acestei malformaţii? În primul rând starea educaţiei şi culturii româneşti actuale.
Şcoala mistifică, de multe ori, prin sistemul implementat, impus fără discernământ în numele europenizării…
Trebuie să spunem cu tărie că lucrul cel mai activ şi, în acelaşi timp, cel mai dureros astăzi, la noi, este faptul că impostura slujeşte reforma… Reformă fără criterii şi fără implicarea valorii… reformă mistificată, reformă slogan. Umor şi predestinare mitico-dâmboviţeană…
În universul instabil ce nu solicită în mod real participarea, creativitatea şi responsabilitatea, trăim supuşi şi confuzi un timp al maculării prin tirania vociferărilor şi erupţiilor perfid – generoase…
Trebuie să fim responsabili de adevărurile prezentului şi avem obligaţia să descifrăm incertitudinile viitorului pentru a realiza şi impune o existenţă demnă şi o creaţie cu amplitudini esenţiale, vie şi densă, românească, europeană şi universală deopotrivă.
Şi totuşi, înlocuim cu tâmpă seninătate necesităţi stringente de atitudini şi acţiuni cu sloganuri, tabuuri, …şi mimetism slugarnic. Aceşti membri de onoare ai imposturi, de multe ori semnează, parafează, decid, cultivându-şi propria suficienţă.
Ce doare și tulbură cel mai adânc?
Climatul moral, lipsa exemplarităţii, calitatea vieţii, laşitatea, toate vorbesc despre căderea valorică. Voci distincte şi distinse odinioară nu mai au puterea mesajului, iar trâmbiţaşii bolnavi de hegemonie s-au aşezat făloşi în primul rând…
* * *
Experienţele altora cunoscute după ureche devin automat obiectivele noastre, ţeluri, ţinte de implementare fără însă a le înţelege şi a le aprofunda măcar la un prim prag de onorabilitate şi decenţă profesională.
Deceniile actuale cultivă întâmplător sau conştient, fariseic sau interesat, în cârdăşie sau naivitate, proliferarea structurii de mediocritate… victorioasa mediocrizare înregimentată.
Democraţia, schimbarea, economia de piaţă, justiţia, autonomia, restructurarea, creaţia liberă etc., etc. … devin – din nobile cerinţe obiective ale dezvoltării – „chestiuni arzătoare la ordinea zilei” şi alibiurile imposturii impertinente.
Trăim în România, având din nefericire o descifrare înceţoşată a viitorului…
Teritoriul vocaţional nu mai poate să-şi acorde nicio perioadă de relaxare în ceea ce priveşte perspectiva menirii sale.
Semnalul de alarmă a fost tras, de mult… şi… Nimic… Indiferenţă… Tăcere…
„Arta nu este o necesitate imediată pentru societatea umană, iar artiştii vor fi veşnic nişte excepţiuni […] Generaţii după generaţii de imense majorităţi se vor strecura fără să lase în urma lor ceva deosebit, una pentru gândirea alteia; cu păstrarea patrimoniului de gândire şi cu continuarea speculării lui, vor fi însărcinaţi întotdeauna numai câţiva, un foarte restrâns număr. […] Cu cât mai târziu a venit artistul sau gânditorul pe lume, cu atât îi trebuie mai multă originalitate şi mai mare putere de concepţie, pentru a covârşi capitolul din ce în ce mai sporit de gândire umană şi pentru a găsi forma nouă”. (I. L. Caragiale)
Onestitatea şi performanţa criticii teatrale nu se susţine întotdeauna pe măiestrie şi judecată analitică. Arta interpretativă e năucită de lipsa de rigoare şi profunzime, de penetrare ideatică sordidă, de partizanatul din înăuntrul grupărilor solidare ce se susţin dincolo de bine şi rău… Avem vedete, staruri, VIP-uri, dar nu mai avem talente certe, constituite organic prin rigoare şi demnitate, prin har şi muncă, prin disciplină şi modestie de creatori… Polemica e necesară şi binevenită dacă se susţine pe idei, pe gândire, pe concept. Cât de departe sunt toate acestea de noi astăzi. O degenerare, o oboseală şi o destrămare a vitalităţii teatrului ce intoxică creativitatea fertilă.
Actul de creaţie reface drama existenţei – spunea Pirandello, impostura însă, îmbibată de grandomanie suficientă ei însăşi, impulsivă în obţinerea unui statut privilegiat, ucide, sterilizează tinereţea şi prospeţimea celor care, cu ingenuitate, candoare şi sensibilitate îşi doresc un destin artistic şi vor să lupte pentru a se impune ca personalităţi de netăgăduit.
Rădăcinile îndoielii pe care le-au avut artiştii emblematici menţionaţi de mine au fost la fel de adânci ca şi cele ale certitudinii. Astăzi, îndoiala este rară, şi luciditatea la fel. Ne ameţesc vertijurile şi simţim tot timpul o surpare a meditaţiei.
„Teatrul îndeplineşte într-o cultură o funcţie de sinteză pe care niciun alt gen nu şi-o poate asuma. El reprezintă punctul direct de contact a unei culturi cu publicul. El mai reprezintă laboratorul în care sensibilitatea unei epoci îşi găseşte, îşi formulează, îşi legiferează conştiinţa de sine. Toate drumurile de artă se întâlnesc în teatru şi numai prin teatru ele îşi pot stabili unitatea spirituală… Teatrul ajută circulaţia valorilor, limpezimea lor, selectarea lor. Când teatrul abdică de la această chemare, el anulează o întreagă funcţiune de cultură”. – Mihail Sebastian
Teatrul românesc nu a fost supus, îngenuncheat profesional, nici chiar de cenzura și propaganda comunistă. El a rezistat prin artiştii de valoare şi prin operele lor împotriva a ceea ce însemna macularea, pierderea identităţii sale. Astăzi o nouă cenzură, cea financiară, susținută de prostie și eficiență de fast-food se înfrăţeşte şi conlucrează cu lipsa criteriilor de selecţie artistică. Pecetea accesibilităţii uniformizează neliniştile, exploatează la întâmplare vitalitatea meditaţiei şi acordă viză de normalitate prin firescul obişnuit şi banalitatea „şocantă”. Spectacolul îşi caută acum o relaţie cu timpul prin adaptarea sa la timpuri.
Stupiditatea publicistică, strategia hegemonică publicitară, primează asupra reflexivităţii. Textul mistuit de profunzimi tainice, eroii ce-şi susţin febril şi necruţător revolta împotriva condiţiei degradate a existenței, au fost dezgoliţi de personalitate, rămânând simple figuri angrenate într-o mascaradă a disoluţiei spirituale. Marile teme ale teatrului se şablonizează adaptându-se actualității fără nicio urmă de identitate și gândire revelatoare.
Se relatează, se justifică, se arată ceea ce ştim şi vedem zilnic crezând că aceste probleme cotidiene incitante tocmai prin lipsa lor de consistenţă în timp pot şi trebuie să călăuzească construcţia teatrală, lupta cu derapajele și anomaliile contemporaneității.
Dinamismul tragic al chestionării universului uman se transformă într-o sceptică reflectare a situaţiei la zi. Interpretarea creează o viziune spectaculară paralelă, iar coerenţa necesară accesibilităţii, ucide conceptul necesar semnificării.
Selecţia prin conştiinţă artistică a înţelesului e uitată.
Aruncat în carcera afirmaţiilor prealabile artistul devine prizonierul unei osteneli lipsite de măreţie…
Preluând cuvintele lui Hamlet, orice reprezentaţie teatrală s-ar cuveni să tulbure vederea şi auzul oricui… Sensul adânc al acestor vorbe trebuie pătruns odată cu Shakespeare, cu Hamlet, cu ceea ce e de necuprins în simplitatea celor spuse. Construim acum spectacole fără să ştim nimic despre tainele cuvântului şi ale imaginii.
Unicitatea trecerii în zbor a unui șoim de fiecare dată altfel, unicitatea curgerii zilei în noapte, mereu altă zi, în mereu altă noapte, unicitatea anotimpurilor vieții și chemărilor unice ale necunoscutului, … au creat dorința pătimașă de înțelegere a identității clipei și a generat privirea gândului așezată incitant și fără explicații de susținere – într-o imagine… imaginea vieții în lume și a gândirii în imaginație. Să ne amintim de opere și artiști care mărturisesc prin explorări de esențialitate a realității.
Creația născută din adâncimi încărcate de mister arată o realitate pe care o vedem, dar nu o putem înțelege.
Mai este adevărul, adevăr? Mai caută partenerul nostru de creație, publicul, rosturi și temeiuri în teatru? Când existenţa este între job şi supermarket, artistul e obligat să fie Călăuză revoltată împotriva impertinenței imposturii generalizate.
Să nu uităm…
Ce este un impostor? Un agresor…