Individualisme și solidarități scriitoricești
Dintre artiștii care-și semnează solitari creațiile, probabil că scriitorii și mai ales poeții sunt firile cele mai individualiste. Parcă-parcă pe pictori sau pe graficieni, în orice caz pe sculptori, pe mai-toți „vizualii” îi împinge spre o mai evidentă solidaritate concretețea muncii lor: îi preocupă materialele pe care le folosesc, uneltele și tehnicile, discută despre ele, se sfătuie, își vând „ponturi”, se mai și ajută la prepararea substanțelor cu care lucrează sau la împachetări, la transport și la amplasarea în sălile de expunere. Participanții angrenați în colective, în „artele spectacolului”, depind mult unii de alții, deci, dezvoltă relații speciale de colaborare. Orgoliile sunt mari peste tot, mai ales când e vorba despre „vedete” sau despre ambițioșii care se visează în locul lor, însă sunt obligați să se suporte reciproc și să contribuie la un produs comun. Până la urmă, tot solitarii sunt cei mai individualiști individualiști!
Ceea ce nu înseamnă că solidaritățile scriitoricești sau strictamente poetice nu sunt posibile, că n-au existat niciodată și nu se mai pot naște și de-aici înainte. Au rămas faimoase nu-puține „prietenii literare”, firește că cele dintre faimoși. În cercurile și cenaclurile cu juni aspiranți e competiție acerbă, dar se și încheagă camaraderii care pot rezista de-a lungul maturității ulterioare, toată viața. În redacțiile de reviste culturale se formează „grupări” care nu se mai destramă după ce echipele sunt înlocuite sau gazetele se închid. Și există și solidarități zonale sau de vârstă, de generații, precum și cele extinse, „de breaslă”. Nu le ignor. Încerc doar să schițez o scală cu un pol individualist și la celălalt cu mult mai rarele miracole de coeziune „frățească” a unor grupuri de literatori.
Subiectiv vorbind, știu bine ce și cum. Am evocat cu toții, în repetate rânduri, atmosfera „de familie”, extraordinar de atașantă, de la Cenaclul de Luni, dintre 1977 și 1983 (când autoritățile vremii l-au interzis), și de la Junimea „crohmălniceană” a acelor ani, până la finalul deceniului al 9-lea și-al regimului comunist. „Lunediștii” au fost în mare majoritate poeți, ambițiile lor ținteau foarte sus, dar am simțit și-atunci, și peste ani că am pornit la drum și mergem înainte împreună. La fel – prozatorii care au dat profilul „desantist” al „neo-junimismului”. Colegii noștri din alte orașe au trăit experiențe similare. Ne-am cunoscut între noi și s-a țesut astfel o deasă rețea generațională. Se poate întâmpla, așadar…
Pionierate, prime grupări, apoi generații (listă)
Pionieratele culturale sunt individuale, chiar dacă apar în medii „ocupaționale” constituite cât de cât. Primii noștri autori, fețe bisericești, doi voievozi, dregători de curte, producători de texte mai ales non-literare, eventual „frumos scrise”, cu valori stilistice identificabile ca antecedențe, ca exersări ale expresivității limbajului, s-au desprins din categoriile lor socio-politico-intelectuale, remarcându-se prin inițiative proprii susținute de „talentul personal” (cel invocat mai târziu de T.S. Eliot ca „individual talent”). Primele „cronici” medievale din Principatele dunărene, „tocmirea pre versuri” a Psaltirii de către Mitropolitul Dosoftei al Moldovei și redactarea de „didahii” de către cel al Ungrovlahiei, Antim Ivireanul, au fost performanțe izolate. Deciziile de a emula formule propriu-zis literare au fost și ele disparate: Viiața lumii, poemul lui Miron Costin, Istoria ieroglifică, romanul-bestiariu al lui Dimitrie Cantemir, sau O samă de cuvinte, setul de povestiri-„legende” ale lui Ion Neculce, au pus primele puncte pe hartă prea distanțate pentru a face serie. Ienăchiță Văcărescu și-a avut momentele de notație inspirată, fără secondanți în jur.
Peste Carpați, Samuil Micu-Klein, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu și ceilalți au constituit o grupare, de unde și denumirea de „Școală” Ardeleană, încă nu o generație.
Abia pe pașoptiști îi putem considera una, căci a existat un proiect supraindividual relevant pentru epocă, susținut de zeci de reprezentanți în țărișoarele românești.
Apoi pe junimiști, cu aceeași argumentație, în Principatele reunite între timp. La Iași, în vechea capitală moldovenească, dar Caragiale a bătut drumul de la București pentru a citi la Casa Pogor, după care cenaclul s-a mutat la București. Fenomen de extensie națională, ca și pașoptismul.
După care vor urma două generații moderniste: una a Hortensiei Papadat-Bengescu, a lui Arghezi și-a lui Lovinescu, cu ceilalți mari ante- și inter-belici alături de ei, urmați de „valul” albatrosiștilor, al avangardiștilor, al criterioniștilor și-al „postmaiorescienilor” Șerban Cioculescu & comp.
Cu contribuții ale unor autori afirmați până la sfârșitul celui de-al doilea război și cu zelul unei noi generații se organizează propagandistic proletcultismul autohton („internaționalist”). Colaboraționiștii de-atunci vor urma trasee foarte diferite, între obediența față de regimul comunist și sfidarea lui.
Generația neomodernistă s-a conturat cu convertiții înainte-menționați și cu noi recruți din două „promoții” aproximativ-decenale, drept care au fost adeseori numite ca atare: „’60” și „’70”.
Generația descrisă adineauri în schiță memorialistică a fost prima postmodernă de la noi. Activă încă.
Și s-a conturat în paralel și-o a doua, formată și afirmată în perioada postcomunistă.
Doar atât aici, într-o simplă listă.
„Tânăra generație” a anilor 1930 – doar o parte!
După cum se știe, despre „tânăra generație” a anilor 1930 nu s-a putut discuta public până în 1989, decât parțial, regimul comunist evitând dezbaterile pe teme ideologice „fierbinți” și interzicând referințele la autori exilați, „fugiți” în lumea liberă – cazurile lui Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionescu. S-au făcut în anumite momente excepții, permițându-se publicarea câtorva ediții, fără ca asta să însemne o veritabilă, amplă recuperare a contribuțiilor celor trei și-ale comilitonilor.
În schimb, din 1990 încoace, au apărut serii bogate de opere ale vârfurilor „generației”, iar destinul lor și-al întregului fenomen a fost discutat intens, nu o dată cu pasiune, până la tonuri stridente, acut polemice, transformate uneori în „scandal” și în „războaie culturale”. Punctul sensibil, ușor inflamabil: ideologia ultraconservatoare a junilor Eliade, Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, a altora, cu tangențe cu extrema dreaptă (cu notabile excepții, între care Eugen Ionescu). S-au făcut auzite pledoarii în favoarea celor în cauză. Unele – moderate, în ideea comprehensiunii în contextul istoric dat, căci așa ar fi fost tendința în epocă și de contat ar conta doar operele, mai ales că s-a ajuns ulterior și la știutele mari cariere în cultura română și-n lumea largă. Altele – militante, consonante ideologic, în deghizamente intelectualiste ori asumate ca atare, propagandistic. Dar s-au făcut și analize severe, conform cărora extremismul naționalist, naeionescianismul („năismul”), filo-legionarismul și celelalte trăsături ale nucleului „generației ’30” se cuvin a fi înțelese nu pentru a fi scuzate și acceptate, ci demontate critic și evaluate necomplezent.
De fapt și de fapt, fenomenului i s-a dat o proporție exagerată: sintagma „tânăra generație” a fost atașată în acei ani unui grup de anvergură limitată în cadrul palierului său de vârstă și cu atât mai restrânsă în ansamblul perioadei dintre cele două războaie sau din prima jumătate a secolului al XX-lea. Nici performanțele de-atunci n-au fost nemaipomenite. Anunțată către finele anilor 1920 și afirmată abia în deceniul al patrulea, noua „generație” n-a putut produce, în doar circa un deceniu-un deceniu și jumătate, până când instalarea comunismului a fracturat evoluția întregii culturii românești, decât o oarecare agitație patetică, adeseori prizonieră a stilisticilor adolescentine. Timp de mari opere n-a prea fost, doar proza lui Eliade și eseurile de început ale sale și ale altor câtorva sunt relevabile. Impactul în epocă a fost pe măsură, adică redus. Între atare bilanț mai degrabă modest și calibrul „tinerelor generații” predecesoare, cu autori precum – pe lângă Lovinescu, Arghezi și Hortensia Papadat-Bengescu, numiți mai sus – Sadoveanu, Bacovia, Urmuz, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu etc. etc. etc., cărora le putem ușor adăuga nume importante din istoria locală a științelor umane, decalajul e strivitor. În ce privește anvergura socio-culturală, „criterioniștii” (folosind referința la gruparea constituită sub emblema Criterion către mijlocul anilor 1930) n-au fost, în etajul lor de vârstă, decât o „aripă”, concurată serios de altele, precum cele avangardiste sau cele de la Albatros și din jurul altor publicații de stânga de dinainte de instalarea comunismului; iar între congenerii din exilul postbelic au existat și orientări precum cea a grupului Monica Lovinescu-Virgil Ierunca de până la finalul regimului comunist, cu miză pe o ideologie democrată, raționalistă, „lovinesciană”. Ce-i drept, prestigiile internaționale acumulate de terțetul Eliade-Cioran-Ionescu/ Ionesco la maturitate și la senectute, cu o considerabilă forță de presiune simbolică, au influențat evaluările din țara lor natală. Interesul postcomunist față de operele trioului, ca față de niște – până atunci – „fructe oprite”, precum și dezbaterea mai larg-identitară din societatea românească de după 1990, în care nume precum Eliade, Cioran sau Noica au fost frecvent invocate, au adăugat alte argumente de atractivitate. Insuficient – însă – pentru a justifica superlativele exagerate și pentru a ridica un fenomen de grup la rang „generațional”…