Contează poate prea puțin dacă poemele recentului volum al lui Ioan Milea (Fulgurații, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2023) sunt cu adevărat creațiile unui autor care și-a însușit lecția haiku-ului japonez, cert este că Ioan Milea rămâne „un poet al nuanței și al detaliului semnificativ, preferate de departe articulării narative, pe mai mari suprafețe, a textului, și prin excelență antiretoric și deloc vehement în momentele de tensiune, discret până și în clipele de angoasă” (Ion Pop).
Imaginea și vizualul în general sunt la Ioan Milea consecința, urmarea „fulgurațiilor” care îi asigură poetului o altă perspectivă și altă înțelegere a realului. Poemele sunt, în ultimă instanță, transcrieri ale unei viziuni ce surprinde esența realității, impunând o posibilă reorganizare a acesteia. „Între văzut și nevăzut, – scrie Iulian Boldea – ochiul poetului surprinde inefabilul clipei, suavitatea de taină a sacralității abia întrezărite ori expresivitatea grațioasă a vreunui peisaj schițat în peniță melancolică. Poemele lui Ioan Milea au, dincolo de aspectul lor pictural, mizând pe formă, contur, culoare, și o latură imaginativă ce nu a fost pusă, poate, în lumină cu destulă pregnanță de critica literară. Nu un exces imaginativ, ci, mai degrabă, o reticență în a reface chipul obiectelor sau alcătuirile lumii”.
Așadar, ca să folosesc cuvintele poetului, „ce-ar vrea să fie/ fulgurarea”? Ioan Milea o „definește” cu o evidentă detașare, nu atât de nevinovată pe cât ar putea să pară. Profunzimea textului poetic se dezvăluie dincolo de ușorul joc al limbajului. Fulgurarea este lumină și iluminare, cu siguranță pașnică, în sensul că întemeiază, nu destramă, creează în spiritul firescului naturii: „Pe scurt, războaie/ fac oamenii. Restul rezolvă iarba”. Fulgurațiile sunt eterne, sfidând trecerea: „Toamnă. Pier fluturi./ Rămân fulgurații./ Da, păpădii/ înflorite-n septembrie./ Vor globuri?// Lacrimă fermă/ în ochi,/crizantemă”. Cu siguranță, fulgurarea este asociată uimirii față de felul cum se dezvăluie realitatea: „Stele. Ce bine/știu desena doar// în adâncime!// O fulgurare/ desenează o cută/ de mirare”. Poemul ca transcriere a fulgurării nu poate fi altceva: „Ce-ai vrea să fie/ poemul?/ Blitzмир// Que voudriez-vous/ que le poeme soit?/ Blitzми// Was soll das Gedicht./ Blitzмир”.
De aici plecând, o lectură atentă a poemelor cu accente de „ars poetica”, a celor referitoare la scris în general, poate înlesni accesul la imaginarul recentului volum al lui Ioan Milea.
Conștiința poetică surprinde fără îndoială profunzimea realului, dar versificației și prozodiei li se conferă o indiscutabilă forță creatoare. Golul și absențele sunt recuperate de limbaj, fiindcă la Ioan Milea, dincolo de atenta sa organizare, texul contează el însuși ca un univers: „Cauți o rimă/ la zăpada absentă?/ O să vină.// Salcia bătrână./ Se tot scutură până/ in ianuar”. Între real și oniric, Ioan Milea nu stabilește granițe severe: „Zarzărul nins/ își anunță ca-n vis/ înflorirea”. Imaginea reține atenția ca replică dată realității concrete. Realitatea este redimensionată sub semnul purității și al semnificațiilor simbolice ale fluturelui care înseamnă lumea cu alte cărări. Fiindcă textul poetic instituie o altă hartă a realului: „Grindină. Soare.// O vreme un fluture/ își taie cărare”. Ploaia nu descompune bacovian lumea pentru a-i marca declinul, ci pune sub semnul întrebării consistența aproape agresivă a vegetalului, „mântuindu-l” și oferindu-i altă condiție. Tot ce este suprafață și superficialitate este înlăturat pentru a descoperi fondul de profunzime având semnificațiile simbolice ale lacrimei: „Plouă. Copacii-s/ lichizi/ pân la lacrimi”. Din nou rimele. La Ioan Milea poezia nu reflectă obedient realul, rima fiind în fond cea care scoate lumea de sub puterea unei „negrăitoare” tăceri. În asemenea situație îmi place să cred că poezia Fulgurațiilor presupune o rostire ritualică de susținere a lumii: „Când rimele tac/ e tăcere-ntre lucruri./ Negrăitoare”. Poetul este invocat / citat pentru ca autorul însuși să-și asume o ipostază ce nu este străină de un romantism profund: „M-au luat de mână/ norii”, zicea/ poetul cândva.// Cel mai albastru/ albastru? Răspuns:/ Terra ca astru”. Ioan Milea scrie cu tăcerea din vorbe ceea ce proiectează o lumină aparte asupra întregii sale poezii: „Tu cu ce scrii?/ Cu tăcerea din vorbe/ îi șoptii.”. Fraza poetică fixează lumea în universul propriu, al limbajului, care se sustrage evanescenței. Fraza și povestea preiau autoritar cotidianul: „Încearcă și ține/ poveste-ntr-o frază/ bine.// Drumul spre casă-i/ povestea/ din frază.// Ajunge acasă-n-/ tr-o singură frază/ povestea”.
Poezia Fulgurațiilor este în fond creația unui autor care, metaforic, scrie pe întuneric. A scrie pe întuneric devine gestul unui poet care, prin somn, dobândește dreptul la o revelatoare trezie: „Somnul- trezie/ a celui de scrie/ pe întuneric”.