O expoziție-briliant ce a strălucit scânteietor într-o zi imposibil de cenușie, din confuza și nesuferita primăvară a acestui an. La Muzeul Național al Literaturii. O retrospectivă grandioasă (ocupând întregul spațiu expozițional al muzeului) a operei regretatului DAN BOTA (1935-2021). Poate singura care se mai poate organiza, cel puțin în acest an.
De formație arhitect, iar, ca pictor, un visător înrăit al culorii, secondat de un pârdalnic descoperitor al chipului de femeie, pe care l-a modelat în cele mai aberante și inedite ipostaze, Dan Bota rămâne un fenomen. Fiindcă bătrânul și blajinul amic – cu care am avut privilegiul unor neuitate șuete la el acasă, în apartamentul său dintr-un bloc din mărginimea Bucureștilor – avea o viziune proprie asupra trupului femeii. Văzute ca printr-o lentilă deformantă, aș zice chiar delirantă, pictorul închide toate chipurile femeilor sale în etanșeitatea unei tușe originale. Forma extrem de expresivă, cu ușoare tente caricaturale, dar încărcate și de o sarcină pozitiv-ironică serioasă (femei pe care le alintă spunându-le „cochete”!), căreia îi adaugă opulența unei varietăți cromatice ce-ți taie răsuflarea la o singură privire, este, sumativ, patternul stilului Dan Bota.
Ultima oară când l-am văzut pe bătrânul prieten era la nu mai știu care ediție de Art Safari. Stătea pe un scaun, cu palmele pe genunchi, cu aerul lui grav, încruntat, de veșnic nemulțumit, sceptico-pesimist și plictisit, și parcă aștepta ceva. Poate, la compensație cu „octogenariatul” lui posac, aștepta ca toate femeile pictate în spiritul său pehlivanesc să revină cumva la viață, coborând din tablouri și să se așeze, toate, pe genunchii lui tremurați…
Urmând involuntar exemple ilustre din istoria artelor (precum, de pildă, Katsushika Hokusai (1760-1849), care a creat cele mai cunoscute lucrări ale sale începând cu vârsta de 50 de ani, tocmai de aceea îi plăcea să se persifleze, autonumindu-se Omul bătrân nebun să picteze și care, la 70 de ani, a dat cea mai recunoscută lucrare din întreaga artă japoneză, Marele val), Dan Bota începe să picteze după vârsta de 60 de ani. Probabil spre a expurga, într-un fel, cei 41 de ani de servitute birocratică din atelierul de arhitectură. Și a intrat direct în vâltoarea amețitoare a unei policromii sfidătoare, o fosforescență explozivă, în dispersii de frez, carmin și verde veronez, ce amintește prima dată de bombastica de calcan a celebrilor grafferi, precum Bansky, Keith Haring, CornBread, Shepard Fairey, Lady Pink, Blu sau, și mai bine, de nebunia cromatică gâlgâitoare a efemerului Jean-Michel Basquiat, cel care spunea „Eu nu mă gândesc niciodată la artă, atunci când lucrez. Eu încerc doar să gândesc câte ceva despre viață”.
Asocierile de mai sus, fără să fie însă forțate, sunt valabile doar în ceea ce privește propensiunile cromatice, culoarea. Fiindcă, altminteri, formele umane (deloc umanizate, ci intrând într-o metamorfotică de denaturare aluziv-ironică), personajele lui – cu precădere, feminine – capătă uneori o alură ușor caricaturală. Dan Bota intră într-un fel de junglă feminină, cu tente discret banlieuzarde, o adunare pestriță de femei, odalisce, madame, saltimbance, cocoane, Eve cu joben sau pălării uriașe și fanteziste, Olympii de Manet ironizate, ca un bâlci policolor și diform. Mai lipseau de acolo femeia cu barbă, malaca uriașă cu trei țâțe sau pitica „atomică”. Oricum, întreg arhipelagul său de nuduri (un motiv recurent la Bota) e rezultatul unei combustii formidabile – de o neobosită lejeritate a construcției și de o insațiabilă poftă a acrilicului pe suprafețe mari – cu o strălucită salbă de cercetări „femininologice”, încărcată de portrete de duduci cochete, de pălării abracadabrante amintind parcă de nebunia de la cursele de cai de la Royal Ascot!), cu doamne serioase și ochi uriași, dar triști, cu domnișoare romanțioase, dar cu decolteuri suspecte, cu dansatoare de cabaret binișor deocheate sau chiar cu o nevinovată zeflemea la adresa celebrei La Blouse Roumaine a lui Matisse. Umorul neciudos, aerian, de gen frou-frou, care este, de fapt, spirit, butadă inocentă sau ghidușie copilărească, este marca indelebilă a multora dintre lucrările lui Dan Bota. Chiar dacă opera sa e un compozit indefinibil de efluvii hibride din Botero, Van Dongen, Kirchner, Pechstein, Nolde sau din corifeii Des Blaue Reiter (Kandinsky și Franz Marc), Dan Bota aduce originalitatea sa într-o zonă ceva mai accentuat balcanică, mai hâtră, mai antonpanescă prin verva sa hazoasă, inocentă și necorozivă.
După 70 de ani și după peste 20 de expoziții personale, Dan Bota suferă un soi de – să-i zicem – dezvoltare acromegalică a privirii. Tablourile sale se desfășoară pe panouri (uneori modulare) de 4-6 metri, această lărgire a perspectivei compoziționale având loc concomitent cu o și mai epatantă explozie a culorilor. Expozițiile din 2012-2013, de la Palatul Parlamentului și de la Palatul ASE (unde a ocupat două etaje, derutându-i serios pe studenții și profesorii care circulau între cele două nivele, în drum spre amfiteatre și bibliotecă), apoi, câțiva ani mai târziu, de la Muzeul Țăranului Român și de la Biblioteca Națională, au irupt literalmente în dimensiuni și cromatică. Aceste adevărate scenarii figurative – cu titluri care mai de care insolite, precum Interior cu Everest, baracudă și filozof, Intrus în interior verde cu iatagan, Peștișorul de aur și crocodilul Firmament, Corul mut al arlechinilor, Doamne așteptând tramway-ul, Marea levitație a doamnelor, Cine suntem, de unde venim, unde ne ducem – sunt, în esența lor, posibile dezvoltări involuntare ale unui penchant spre viziunea cinematografică (mărunțind discret câteva tentații felliniene!), pe care templul creației lui Dan Bota le-a celebrat.
De partea cealaltă, nenumăratele personaje feminine – nud sau doar portret (Gimnasta, Portret în roșu, Copila, Doamnă în albastru, Pălăria spaniolă, Jupânița, Roșcovana, La Marquise de Mérteuil, Olympia visând, Blue Portrait, Sapho, Nud cu ochi verzi, Frumoasa Elena, Nud pe fond carmin) – fac parte, și ele, dintr-un alt ceremonial, prin care artistul cinstește, neobosit, personajul Femeia. Femeia-simbol, femeia-ospăț, femeia-model, femeia-poveste, femeia-joc, femeia-amuzament, femeia-moft, femeia-icon. Toate doamnele și domnițele lui Dan Bota nu sunt izolate, nu țâșnesc din neant, ci ele au o poveste. Sunt învăluite, ca un înveliș transparent, cum spuneam, de magnetismul unor vibrații narative. Ele se circumscriu într-un posibil circuit al epicului în natură, ale cărui unde misterioase l-au vrăjit pe fostul arhitect.
L-am întrebat odată – aflați amândoi în fața unei măsuțe ornate cu diverse bunătăți și licori și, în timp ce priveam uluit la femeia cu coapse roz răsturnată într-un tablou trimodulat, nota bene: desfășurat până la tavanul apartamentului lui modest – deci, l-am întrebat cum a fost posibil ca, dintr-odată, după 41 de ani de rectangularitate în meseria lui de arhitect, să ajungă la un fel și să transforme liniile drepte, trase cu creionul, reci și incolore, disperat de anonime și de lipsite de grație, în curbe moi, delicate, senzuale, aproape concupiscente. Și mi-a răspuns atunci, cu un testimoniu emoționant, spus cândva de Albert Einstein, ca o fascinant de adevărată profesiune de credință a sa personală (citatul avea să fie motto-ul albumului său fabulos, editat în 2014, cu o minunată prefață scrisă de Aurelia Mocanu): Everything should be made simple as possible, but not simpler (Totul trebuie făcut cât se poate de simplu, dar nu mai simplu). Linia dreaptă a unei epure este pentru el cât se poate de simplă, dar, să fie clar, căci avea de mult în minte, nu mai simplă decât linia curbă a unei coapse, a unui chip, a unui ochi ori a unui sân. Altfel spus, linia dreaptă visa, de peste patru decenii – înghesuită, săraca!, între suluri de planuri, proiecte, schițe și diagrame – să se jertfească în ceva mult mai luminos și mai simplu: într-un arc sau într-o curbă.
Dar Dan Bota, odată cu intrarea lui sub auspiciile picturii, s-a lăsat sedus și de alte modele vizuale decât retorica posibilă a epicii sau radiografia completă a femeii. Artistul – căci artist devenise, doar când și când, mai resimțea reminiscențe ca niște pulsiuni slabe, ale unor amintiri din atelierul de arhitectură și proiectare – se uită cu atenție în jurul său și descoperă peisaje, obiecte, lucruri. Spațiile de referință – odaia, atelierul (de fapt, cămăruța de lucru și depozit al șasiurilor uriașe), apoi masa ori fereastra dincolo de care se zăresc alte blocuri – devin constantele unui fel de joc minimal deformat, întărind impresia de fidelitate cu un strat ascuns de gingășie, amintind, mutatis-mutandis, de Camera din Arles (1888-1889) a lui Van Gogh. Și compun o scenografie simplă, confirmată de unghiuri precise, muchii, arcade, colonade sau eșichiere perfect echilibrate și însoțite de o rigoare cvasi-rațională, ca un fel de reflexe amintind de vechea lui meserie de arhitect.
Spațiul său interior are nu doar capacitate compozițională, ci și o funcționalitate aparte. Îl protejează. Dan Bota este un pictor de atelier, un „interiorist”, așa că nu-l vei fi întâlnit niciodată cu șevaletul pe umăr și cu tuburile cu acrilic în buzunar, hălăduind prin livezi, plaiuri, păduri sau luminișuri. Spațiul său a fost, de-a lungul vremurilor, „intimizat” de-o așa manieră, încât cu timpul acesta s-a etanșeizat. Numai acolo se simțea în largul lui. Odată intrați în apartamentul artistului, prietenii remarcau cum înnegurarea, tristețea, posăceala și morocăneala îi dispăreau ca prin farmec. Devenea vesel, jovial, locvace. De aceea, puținele sale peisaje sunt reci, anemice, lipsite de lumină și realizate într-o cromatică obsedant închisă. Ele par respingătoare și emană o întunecime absolut deprimantă, însoțită și de un soi de frig cosmic (unii exegeți consideră că avem parte de o „scenografie agonică” și că „cromatismul primăverii sau al toamnei este net bacovian”). Cele câteva secvențe de relief, țărmuri, dealuri, lunci, golfuri și insule – întâlnite cine știe pe unde sau, pur și simplu, doar imaginate – transpun o natură haotică, încărcată de elemente vraiște, ape plumburii și vegetații năuce. Este încă o dovadă că spațiul de confort al lui Dan Bota se află lângă el, e intim, respiră prin el. Și că tot ceea ce există în afara căușului său îl ofilește.
Alteori, se apleacă încet, cu migală, dar nu mai puțin melancolic, spre naturile moarte – glastre cu flori, ghivece, plante, scoici, pești, ciuperci, fructe – dar insistența asupra florilor (îi plăcea liliacul la nebunie!) dezvăluie, dincolo de învelișul tare și morocănos al aparenței sale de veșnic posomorât, țesutul moale și cald al unei sensibilități ascunse, precum comoara sa cea mai de preț. De aceea, florile lui sunt cele mai naturale elemente compoziționale din opera sa. Nu au nimic provocator, nimic ironic, ci doar grație și delicatețe.
După ce mi-a făcut plăcere să regăsesc multe dintre lucrările întâlnite anterior, cu alte ocazii, magistrala expoziție de la MNLR, organizată sub auspiciile „instituției Șușară” (gest de mare generozitate!) și în prezența fiicei artistului, a fost o impecabilă retrospectivă a operei lui Dan Bota (curator Silvian Sferlea). Totodată, bazată pe un concept omogen de panotare, lucrările fiind așezate pe teme, perioade și cromatică (fiindcă diversitatea acroșurilor și a tehnicilor reprezintă un alt punct forte al artistului). Evenimentul a fost nu doar o izbândă culturală, ci și distincția de onoare și de recunoștință prinsă pe reverul efigiei unui artist absolut remarcabil.