În anii ’50 ai secolului trecut, partidul unic organiza diferite concursuri pentru tineret, în realitate metode de înregimentare în marea mișcare (sic) spre socialism. Două grade a avut concursul sportiv: FGMA și GMA, inițialele însemnând, în prima etapă „Fii gata pentru muncă și apărare”, iar în faza avansată „Gata pentru muncă și apărare”. Era, cu alte cuvinte, un progres de la prima fază la cea de-a doua. Nu-mi amintesc exact ce probe trebuia să treci în prima fază, ori ce baremuri să atingi la probele primei faze și ce baremuri la cele din faza a doua. Pe internet mai poți găsi de vânzare, la ofertă (sic), medalii ale unora dintre aceste concursuri.
Puțin mai târziu, frecventând biblioteca publică din orășelul unde locuiam, m-am trezit concurent la o întrecere așa zis culturală, Concursul „Iubiți cartea”. Titlul suna pe gustul meu, numai că volumele pe care trebuia să le citești în nu știu cât timp nu erau, în general, decât maculatură proletcultistă. Am citit atunci și mai țineam minte doar numele personajului, erou socialist din „Marea Uniune Sovietică”, Stepan Colciughin, un roman chiar cu acest titlu. Numele se amesteca și se mai amestecă în memoria mea cu un altul, numai de personaj de data aceasta, Pavel Corceaghin, eroul, orb, dacă-mi aduc bine aminte, din romanul Așa s-a călit oțelul (Tak zakalialasi stali) de Nikolai Ostrovski, un fost budionnist (membru al Armatei de Cavalerie a lui Budionnîi, legendară în acele vremuri), care a orbit el însuși înainte de a muri foarte tânăr. Cred că și cartea asta, o făcătură proletcultistă, era pe lista lecturilor obligatorii ca să capeți insigna de „iubitor al cărții”, pe care o luasem atât de în serios încât, aflând numele lui Marcel Proust și titlul cu adevărat marelui său roman, m-am dus, cam în aceiași ani, poate puțin mai târziu, la aceeași bibliotecă, să împrumut un exemplar. Dar, surpriză!, mi s-a oferit doar Păpușa de Boleslaw Pruss, un scriitor polonez care n-avea nici o vină că, la rostire, numele său suna cam ca acela al marelui francez.
Mi-a trecut pe sub nas ani în șir un titlu și un nume de scriitor rus, Panta rhei, de Vasili Grossman. Într-o zi din vara aceasta m-am decis să deschid cartea autorului marelui roman Viață și destin. Și am avut o surpriză. Dar surpriza nu era asta, ci aceea că autorul lecturii obligatorii de altădată cu Stepan Colciughin era același cu cel al romanului Viață și destin, ba și al volumului Panta rhei. Regret enorm că nu pot da, în paralel, citate din volumul proletcultist și citate din această ultimă carte, aceasta din urmă, o teribilă dezvăluire a criminalității regimului bolșevic, a faptului că Lenin însuși, ca și Stalin, n-a fost decât un întemeietor al statului bazat pe nelibertate. Le-aș fi pus pe două coloane nu pentru a-l ponegri pe autorul dezvăluirilor care l-au costat în cele din urmă viața pe scriitorul ce fusese reporter de război pe fronturile celui de-al Doilea Mare Război, ci pentru a demonstra cum un scriitor își poate spăla rușinea de a fi colaborat cu un regim criminal, spunând adevărul despre mecanismele acestuia.
Dar poate că ajung câteva citate din volumul Panta rhei:
„Acum înțeleg eu că nenorocirea nu consta în faptul că listele erau întocmite de ticăloși. […] Important era că toate listele astea erau nedrepte, criminale, și era totuna cine nimerea în ele. Și Ivan era nevinovat, și Petru – nevinovat. Cine a dat însă cifra pentru toată Rusia?”
Este vorba despre listele cu așa zișii culaci, chiaburi, care trebuiau deportați sau chiar uciși, în acțiunea de „deschiaburire”.
„Și se uitau la deschiaburiți ca la niște vite […] toți erau dușmanii poporului și exploatau muncă străină.”
Aici putem citi un procedeu aplicat de naziști, cam în aceiași ani, atunci când îi considerau pe evrei ne-oameni, deci ființe cu care puteau face ei orice ar fi dorit, inclusiv să-i ucidă în masă. Scurta frăție de arme ruso-nazistă își spunea cuvântul.
„Cine a iscălit omorul acela în masă? Mă gândesc deseori – oare chiar Stalin? Cred că așa un ordin n-a mai fost dat de când este pe lumea asta Rusia. Nu numai țarul, dar nici tătarii, nici ocupanții nemți n-au iscălit vreodată un asemenea ordin. Iar ordinul a fost: să fie omorâți prin foamete țăranii din Ucraina, de pe Don, din Cuban, omorâți cu copii mici cu tot. […] Căutau grâne de parcă nu pâine căutau, ci bombe, mitraliere. Au răscolit pământul cu baionetele, toate beciurile le-au săpat, toate podelele le-au smuls, toate grădinile le-au scormonit. Unora le-au luat și grâul pe care îl aveau în casă – în câte o ulcea, în câte o covată. Unei femei i-au confiscat o pâine gata coaptă. Au încărcat-o în căruță și au dus pâinea la raion.”
Există în această carte despre întoarcerea unui zek, după 30 de ani de GULAG, în lumea așa zis liberă, pagini absolut cutremurătoare privind agonia și moartea de foame a țăranilor ucraineni în ceea ce s-a numit mai târziu holodomor. Iar acest cuvânt este din nou interzis în Rusia lui Putin, cea care folosește metode moderne (sic) de distrugere a oamenilor, a civililor din aceeași Ucraină pe care a terorizat-o KGB-ul lui Stalin. Roata istoriei se întoarce, dar nu întotdeauna în direcția bună.
Iată, în final, și o caracterizare a lui Lenin, cel despre care învățam atâtea lucruri frumoase în anii 1950:
„Intoleranța leninistă, urmărirea neslăbită a țelului, disprețul față de libertate, brutalitatea în raporturile cu cei de altă părere și capacitatea de a șterge de pe fața pământului, fără să clipească, nu doar orașe, ci județe, raioane, gubernii întregi care îi contestau adevărurile ortodoxe – toate aceste trăsături ale lui Lenin nu au apărut după Octombrie. Aceste trăsături le avusese și Volodia Ulianov, aceste trăsături aveau rădăcini adânci.
Toate forțele lui, voința și pasiunea erau subordonate unui țel unic: cucerirea puterii.
Pentru aceasta el a jertfit totul totul, a jertfit și omorât de dragul cuceririi puterii lucrul cel mai sfânt al Rusiei – libertatea ei.”