Exod, Teatrul Național Timișoara, 22 iunie 2023
Într-o Timișoară plină de evenimente culturale, cum spunea Vasile Popovici, spectacolul de la Teatrul Național cu piesa Exod, de Marius Ivaškievičius, în regia lui Oskaras Koršunovas, a fost un eveniment. Sala plină a participat la întâmplările din această piesă, construită pe un model regăsibil și în realitatea românească. Dramaturgul însuși mărturisește că problema emigranților l-a preocupat, iar regizorul, ajuns, după câteva vizite în România, cunoscător, se pare, al realităților românești, a operat chiar o adaptare. Personajele devin români emigrați, mai precis se transformă, în cursul tristelor întâmplări cărora trebuie să le facă față în drumul lor spre Londra și pe urmă, acolo, unde sunt lăsați fără pașapoarte, fără nimic, de cei care i-au adus.
Totul, de la aspectul lor, la limbajul ultra-vulgar, aș zice atât de vulgar încât devine ultramodern, că doar asta e moda azi, nu?, conduce la concluzii triste asupra vieții unor emigranți care caută o viață mai bună într-o lume pe care, de fapt, nu o înțeleg, așa cum, la început, nu-i înțeleg nici limba, necum să-i înțeleagă codurile sociale. Evoluția eroului, Ben, care rămâne până la urmă de naționalitate incertă, în ciuda faptului că asistă, în final, la manifestări ale unei românități rănite, cu plângeri, începute de la „Treceți, batalioane române, Carpații” la „Doamne, ocrotește-i pe români…”, această evoluție spun este una tragică, iar finalul rămâne deschis. Textul păstrează o aluzie la faptul că eroul nostru nu mai e în viață, după ce reușise să-și ascundă identitatea și să devină polițist.
Cunoscutul regizor Oskaras Koršunovas a operat personajul principal, despărțindu-l în două, două apariții scenice simultane, a căror prezență se interferează uneori, un Ben în vârstă, care asistă la toate zbaterile lui Ben cel tânăr, cu oarecare înțelegere și cu un aer înțelept, foarte nuanțat asumat de actorul-far al acestui teatru, Ion Rizea, iar alături de el apariția sa jună și nefericită, care încă se mai zbate să înțeleagă ce i se întâmplă și cum e lumea în care a nimerit. Acesta e jucat cu multă energie și forță de un actor tânăr, Marin Lupanciuc. De altfel toată trupa, căci Oskaras Koršunovas e dirijorul unei întregi liote de emigranți, printre care și câte un localnic, toată trupa e tânără și mobilă, ceea ce dă un ritm pe alocuri nebun desfășurărilor din piesă. Tot spectacolul este un fel musical, desfășurările – să zicem, dramatice – fiind întrerupte de „cântece și dansuri”, într-un fel de Broadway trist.
Dacă am ajuns la actori, avem și doi comici de clasă, în persoanele lui Cătălin Ursu, un aproape veteran al teatrului din Timișoara, în rolul pakistanezului șmecher, și Alexandru Romescu, fizicianul devenit până la urmă câine de vânătoare pe la casa regală, amândoi trezind hohotele sălii, absolut necesară eliberare după tristele și plinele de expresiile zilei, înjurăturile la modă, scoase din mediile defavorizate, de la „băga-mi-aș” în jos (sau în sus?). Vandalul este un alt rol esențial pentru lumea suboamenilor, pe care o construiește cu migală atât autorul, cât și regizorul multipremiat internațional. Spectacolul beneficiază de o scenografie simbolică, avem scări și planuri de la avanscenă și până la fondul pe care rulează, în completare, ba un meci al echipei West Ham United, ba apa Tamisei, în care, la un moment dat, se aruncă Ben și Vandalul, interpretat de Ionuț Iova.
Totul concură la construirea unui tablou al dramei superficiale, înecată într-o veselie tristă, dacă pot spune așa, care dă tonul întregii creații. Avem o defilare a tipurilor sub-lumii, de la emigranții nefericiți, dar revoltându-se continuu împotriva realității unde au ajuns, cu obișnuitul resentiment ce se manifestă în asemenea împrejurări, la anarhiștii printre care se amestecă unii dintre ei, la englezii care-i resping cu brutalitate, la polițiștii de asemenea ostili, la tipurile diverse de refugiați, o pegră care-și trăiește nefericirea când revoltându-se, când resemnându-se.
Spectacolul este unul foarte fizic, fără a se depărta de sensurile sale de subsol al fizicului. Este o reușită indiscutabilă a tinerei trupe de la Timișoara. Regizorului îi revine meritul articulării celor trei acte ale piesei, care duc în zone ce par depărtate una de alta, reușind să se facă să semnifice mai mult decât ceea ce se vede pe scenă.
Iată și câteva nume din distribuția spectacolului, în afara celor citate până acum: Cristian Rotaru Chiperi (Aglaia & Gloria), Flavia Giurgiu (Liz, ofițer de poliție), Oana Iovița (Olga – rusoaică), Matei Chioaru (Harry, Christos de lemn), Alexandru Negrea (Zoran, Supergreul), Oana Antonovici (Milița, soția Supergreului), Darius Zet (Boyko, bulgarul), Teodor Cauș (Aurel), Vlad Vajdovici (Ionică Urbanovici), Mirela Puia (Nuța Românca), Cristian Szekeres (Românul), Otniel Floruț (Robert – polițist britanic), Roberta Popa (Polițista britanică), Costa Tovarnisky (Șoferul I, Clovnul negru), Sergiu Vernica (Șoferul II). Numai din simpla enumerare a acestor nume și atribuții și îți poți da seama de lumea diversă a năpăstuiților soartei care năvălesc spre o societate unde speră să-și găsească dacă nu fericirea, măcar mulțumirea – să zicem – financiară.
O foarte frumoasă și cuprinzătoare revistă, atent, realizată de Codruța Popov și Gabriela Lupu, cuprinde tot ce se poate vedea în iunie la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara. Pentru fiecare spectacol există detalii interesante, care îl pot orienta pe spectator spre sensurile eventual ascunse ale desfășurărilor de pe scenă. Interviurile aferente Exodului, luate regizorului și autorului piesei Exodus, accentuează faptul că acești doi artiști se apleacă mai mult asupra realităților vremii lor, lăsând în plan secund preocuparea pentru transfigurare, pentru estetic. Acum câțiva ani, când izbucnise la Paris scandalul hărțuirilor sexuale și ale pedofiliei, Bernard Pivot, întrebat cum de l-a invitat pe Gabriel Matzneff, acuzat de Vanessa Springora într-o carte de succes, la celebra sa emisiune, Apostrophe, a răspuns că în 1990, când a avut loc emisiunea, conta mai mult estetica decât etica, iar acum e invers. Pe măsură ce lumea devine mai violentă, ceea ce se vede și din spectacolul Exod, mai sus amintit, crește și importanța eticului, care rămâne, totuși, fără putere reală în toate zonele societății. Un exemplu este și spectacolul lui Oskaras Korsunovas, un fel de izbucnire a unei violențe de limbaj și de comportament, care face abstracție de regulile moralei comune.