Mă uimea până nu demult halul în care câștigă teren tot felul de expresii, după opinia celor care au făcut școala mai demult, barbare. Sau folosirea aiurea a unor cuvinte care aveau până acum rolul lor în frază/ propoziție, cum ar fi „undeva” (v. „undeva pe la ora cinci” sau „undeva la toamnă”), cu speranța (semi-doctă?) că astfel utilizatorul va părea mai modern sau chiar postmodern, adică tot la modă. Nebunia modei a căpătat forme teribile în societatea noastră, probabil și-n altele, dar aici suntem la Viața Românească. Moda face victime în fiecare secundă, face și partide. S-a dus comparația celor care se iau unii după alții cu oile. Cine-o mai știe, cine-o mai face? Și-apoi oile sunt drăguțe, ne dau atâtea: lapte, carne (alternativ), lână, adică ne și îmbracă. Numai locuințe nu ne asigură.
Dacă azi, sau poate mâine, ar apărea un ins care bâiguie ceva de neînțeles, dar o face cu multă insistență, ba aș zice: forță, nu e deloc sigur că nu s-ar găsi pe loc imitatori, iar în scurtă vreme ar și apărea partidul bâiguitorilor. Și cu toții, cei din jurul bietului om cu acest defect de vorbire, ar trage cu urechea la ce spune acesta, ca să poată și ei să fie în rând cu lumea. Cu trend-ul, nu-i așa? Căci trebuie să fim contemporani cu noi înșine, iar bâlbâitul, ca să mai reduc epitetul anterior, ar deveni influencer, director de opinie și, poate, în nu prea mult timp, deputat, senator, ministru, prim ministru, președinte. Mai tare decât Rică Venturiano în viziunea finală a lui Ipingescu și chiar a lui Jupân Dumitrache. Și nici nu mai are nevoie bâlbâitul nostru de vreun doctorat plagiat. Nu vă mirați dacă așa ceva se va întâmpla vreodată pe-aici pe la noi, nu vă mirați dacă partidul bâlbâitului ar câștiga procente și s-ar strecura în Parlament, asta mai întâi, iar la următoarele alegeri l-ați vedea și în Parlamentul European, unde cine știe dacă n-ar apărea un curent conform cu prezentul acesta nou-nouț. Că, adică, de ce să vorbim mereu pe înțelesul vechi? De ce să nu fim în pas cu vremea noastră, care vrea să scape de toată maculatura asta din limba veche (auzi, dumneata, cică „și-nțeleaptă”!), cu toți clasicii cei expirați, cu toate teoriile astea retrograde, reacționare, conservatoare!
Și uite-așa, încet-încet, am scăpa și de lecțiile de la școală, despre unu’ Sadoveanu și altu’ Eminescu și altu’ Creangă, ori chiar Caragiale. S-ar mai ușura și ghiozdanul școlarului, s-ar mai ușura și programa școlară, copiii n-ar mai avea atâtea lecții, ar avea timp mai mult să se joace pe telefoanele mobile, care le țin loc de viață încă de pe la trei sau patru anișori. O astfel de reformă ar trebui să conceapă domnu’ ministru al Învățământului, pardon, al Educației, sau doamna ministru a aceluiași domeniu, de la caz la caz. Cât despre moda de-acum nu știu câte decenii, de-a învăța pe dinafară poeziile clasicilor, în lături cu ea! Mințile tinere nu trebuie încărcate cu așa ceva. Sigur, nu toți cei produși de un asemenea sistem se vor repezi să-l urmeze pe noul profet despre care v-am relatat mai sus, unii s-ar mulțumi și cu o viață ușoară, fără de partid, dar cu mulți bani, câștigați fără bătaie de cap, din combinații și ilegalități plăcute. Puțină engleză americană, prinsă mai mult din zbor decât de la masa de lucru, ar ajunge pentru ca să se exprime între ei fără bâlbe. Dar, sigur, nici partidul bâlbâiților nu ar rămâne fără adepți, nu, Doamne ferește, ar progresa într-una, ar urca în stima publicului. Acasă, mulți dintre admiratorii care nu se manifestă public ar repeta sunetele acelea sub plapumă, ori chiar la oglinda din baie, numai așa, ca să vadă cum le-ar sta alături de profetul noilor vremuri. Și pe urmă cine știe dacă n-ar adera și pe față la noul partid, devenit între timp destul de vechi ca să pară stimabil.
Patria ar progresa și ea, odată cu fostul nou partid și cu noua rostire a adevărului, căci numai adevăruri spune această limbă aparent de neînțeles, de asta trebuie să fie siguri cu toții. Ce dacă nici unul dintre aceștia n-ar prea înțelege despre ce e, de fapt, vorba, speranțele într-un viitor luminos (iar!) nu au nevoie de prea multe explicații, ele sunt ca amorul fulgerător, dar de multe ori persistă chiar mai mult timp decât acesta.
Și noi, cei care nu vrem să fim în nici un trend, în nici un pas cu nici o vreme, cu noi ce-o să se întâmple? întreabă unul. Un naiv desigur, pentru că, orice s-ar întâmpla, cu noi și cu ei, știm cine o să câștige partida, dacă pot să-i spun așa. Nu că aș fi pesimist, e drept că nici prea optimist nu mă lasă cunoștințele dobândite cândva să fiu, dar e simplu: întâi vom fi marginalizați, dacă nu cumva suntem deja, deși habar nu avem, apoi va avea grijă viața (sau perechea ei) să ne adune, lăsându-le locul liber vorbitorilor noii limbi politice și sociale și științifice. Nu, literare nu, pentru că de așa ceva nu va mai fi nevoie, iar noua limbă nici nu are posibilități să se corupă literar. Va fi numai o imensă speranță întru bine și lumină și fericire generală, așa cum a mai fost vreodată, n-o să ne mai vindem țara, nici limba, cea nouă desigur, că despre cea veche nici nu mai poate fi vorba, pe aia n-au decât s-o ia dacă poftesc. Și astfel, încet-încet, vom păși într-un viitor fără să știm că el e, de fapt, un trecut care a trecut demult. Nici nu se mai vede, nici nu se mai aude…