Teatrul rămâne viu prin actorii care mor.
Creator de teatru, actorul ființează cu dublă focalizare. Jocul densităţilor eliberează concretul şi interpretează ceea ce există în acel loc, în acel timp, în corpul textului, dar şi alături, altundeva, de jur-împrejur – o deschidere de semnificații perceptibilă, la nivelul real – relativ, traseu de la poveste spre sens. Dar, tot jocul actorului are şi o altă dimensiune ce atestă o prezenţă vie, fiinţa transfigurată a jocului actoricesc, care sancţionează ignoranţa, suficienţa profesională şi, astfel, creaţia sa are însemnătate morală şi proiectează revolta împotriva verdictelor de tot felul: aşa e teatrul!… aşa se joacă adevărat... aşa e de când lumea… Această dimensiune se strecoară prin particule de spiritualitate în interpretare şi nici nu ştim dacă există şi mai curând credem că subzistă undeva pe traseul sală – scenă, în afara spaţiului şi prezentării imediate ce se justifică şi conectează energiile textului… Insistenţă valorică care cheamă întregul, existenţa ca joc, fiinţa întruchipată ca personaj în spectacolul unei lumi călătoare, dinspre ceva necunoscut spre altceva necunoscut.
Iubesc actorul, cum să nu-l iubeşti dacă iubeşti teatrul… I-am iubit întotdeauna. El este sufletul scenei. Viaţă expresivă, neliniștitoare, aprinsă de bogăţia rosturilor, zvâcnind de zăcăminte tainice ce se cer exploatate… Actorul e taina iubirii de teatru.
Prin măiestria performantă a unui mare actor, scena dă imaginaţie existenţei, putere de oglindire, demnitate şi curaj. Arta actorului este o artă de sine stătătoare, independentă şi singulară în conexiunile sale histrionice… Solară şi damnată. Nietzsche vorbea de identitatea destinală a acestei arte credincioase doar sieşi. Arta interpretării este creativitate in progress… Actorul, cel născut prin binecuvântarea harului, prin muncă și șansă destinală, nu este interpret de caractere, nu este prezenţă activă în contextul scenic al unui spectacol, El este viul energetic, incitant şi seducător, care face ca nimic din ceea ce este esenţial să nu se poată pierde.
Actorii de rang sunt răsfățații divini, căci a face oamenii să privească, să asculte, să râdă sau să plângă, să se bucure de înțelegere și înțelesuri, să iubească și să gândească este cu siguranță cea mai privilegiată vocație, la fel ca vocația sfințeniei… Fellini îi considera binefăcători ai omenirii. A dărui spirit, o stare complexă de participare, a lumina abisurile sufletului, a provoca și întreține o comuniune prin râs, plâns și tăcere e poate darul celei mai miraculoase profesii.
Arta unui mare actor înnobilează întotdeauna aşteptarea, pune sigiliul de unicitate, se simte prin pori şi respiraţie, prin bătăile inimii, în fantezia dilatată a lucidităţii. Actorul îşi joacă fiinţa. Joacă şi explorează dinăuntrul fiinţei. Joacă şi creează fascinație în misiunea al cărei țel întregeşte deopotrivă piesa, reprezentația şi publicul.
Acest actor ne invită la experiența seducătoare a luptei între el și personaj. Actorii de altitudine sunt cei care au în structura psihică și corporală, în reacții și simțuri mai multe personaje… ei nu sunt sclavii vânduți mai multor roluri. Ei nu-și corup talentul pentru a fi pe placul personajului. Personajul vine spre actorul care are un spațiu amplu de primire și mistuire expresivă în interiorul său. Marii actori ating înălțimea personajului și chiar o pot depăși. Ei merg mai departe decât se întrezărește în text. Acești actori nasc spectacolul necunoscut, incitant și surprinzător al personajului, în producția ce se dezvoltă secvențial în imagini scenice. Interpretarea poate fi de identificare cu textul și este onorată prin rang al meseriei-profesie sau interpretare critică, de analiză prin imaginație plurală a sensurilor ce coexistă și se dezvoltă prin magia expresivității, prin originalitatea depistării adevărului ce înnobilează și călăuzește talentul în călătoria semnificării.
Arta Valeriei Seciu, pe care am avut privilegiul și genuina bucurie de a o cunoaște, lucrând împreună, pe scena teatrului Nottara, Barbarii lui Gorki și apoi imaginând filmic universul caragialian în pelicula Înainte de tăcere, era vrajă, cum spunea Martin Heidegger, ce „se închide sau se odihnește în sine” .
Valeria Seciu a fost actrița emblematică, ea a născut sensuri subtile în volutele rostirii, energizând cuvintele și ecoul tăcerii lor. Interpretarea ei era plăsmuită din flăcări necunoscute, care făceau obișnuitul miraculos.
Opera sa interpretativă era combatantă prin idei și ineditul creativității. Era însemnul de esențialitate a adevărului, ce erupe și aduce pulsații spirituale care întăresc vitalitatea expresivității. Atentă întotdeauna la detaliu, Valeria Seciu înălța prin sonoritățile nebănuite ale cuvântului înțelegerea la rangul plural al înțelesurilor. Ea nu reproducea realități, ci le supunea la un maximum de stilizare interpretativă prin grația și tehnica creativității.
Cătălina Buzoianu, regizor partener al artistei, definea identitatea spectacolului și, în această formulă, structura, rigoarea unei viziuni, conceptul întregului… Valeria Seciu renăştea de fiecare dată, ceea ce Cătălina fixase pentru totdeauna. Jocul ei fiinţa și prin ceea ce nu se vedea, un extra-joc inedit prin sugestii surprinzătoare. Actrița provoca prin descătușarea unei nobile simplități spusul tainic prin nespusul tăinuitor. Jocul ei era fiinţă… Fiinţa jocului ei ce ilumina identitatea mişcătoare a adevărului pe scenă, contura un domeniu princiar al singularităţii, o dimensiune-ecou care nu se stingea odată cu sfârşitul reprezentaţiei. Mereu aceeaşi şi niciodată la fel, Valeria Seciu era ca apa primordială ce ascunde şi eliberează elemente de existenţă, palpabil-tainice, vorbitoare, interconectate emoțional și spiritual la lume şi la timp…
Creatoare de exemplaritate, de interogaţii, nu putea fi decât demnă, verticală şi profundă în plăsmuirile inteligenței sale. Talentul nepereche prin jocul-fiinţă explora şi producea cunoaştere… Nu plictisea niciodată… seducea, năucea, mângâia, alinta, neliniştea, „mai ştiu eu ce să zic” (Caragiale), întreţinea o stare erotică de concret şi sugestie, fizică şi ideală. Numai marii actori ai lumii, așa cum a fost Valeria Seciu sunt stăpâni emblematici pe jocul-fiinţă. Dacă am şti ceea ce nu ştim, arta teatrului ar fi doar supusă realităţii şi s-ar reinterpreta mereu pe sine însăşi, dar pentru că ceea ce ştim nu e sigur că ştim şi ceea ce simţim nu ştim dacă e real, scena în interpretările Valeriei Seciu era chiar lumea întreagă, cunoscută prin vitalitatea ce sculptează itinerarul călătoriei în aventura necunoscutului… Creațiile sale aveau forma fixă a unui sonet petrarchian şi vibraţiile emoționale ale unei Căi Lactee shakespeariene. Valeria Seciu a născut jocul-fiinţă, pe orbitele magiei lăuntrului său, mesager al tainei ce lumina existenţa scenică, corp fizic şi astral, ce adâncea întotdeauna interogaţiile, năștea puritatea durerii şi neliniştea triumful bucuriilor efemere. Jocul ei era expresia mobilă pe care veşnicia o capătă într-un alt cod de semne.
A păşi prin gânduri spre tărâmul necunoscut al răspântiilor… fără a şti niciodată destinaţia, iată ce revela arta sa.
Așa cum spunea Rabindranath Tagore: „Artistul ajunge la libertatea lui de artist, când și-a găsit idealul de artă. Atunci se eliberează de anevoioasele încercări de a imita, de râvna după favoarea mulțimii.”
Să nu uităm că trebuie să cultivăm imaginea şi amintirea marilor noștri artiști. De multe ori ineditul, necuprinsul lor, îl înțelegem și îl identificăm doar prin ceea ce ştim noi, în concretul descifrabil al cunoscutului. Privim de prea multe ori fără a vedea…
Întotdeauna când se întâlnea cu partituri importante din marea dramaturgie, rolurile căpătau în creația ei personalitate și carismă distinctă și distinsă și astfel erau o incitantă descoperire a textului.
Spectacolul Barbarii, cu o distribuție strălucită: George Constantin, Victor Rebengiuc, Valeria Seciu, Liliana Tomescu, Sandu Sticlaru, oferea roluri de carieră.
L-am gândit ca pe o structură centrifugă fără sfârșit, accentuând finalul prin sacrificiul tragic-frivol al Nadejdei. Ea a vrut să-și unească sufletul cu trupul și viața să devină bucurie și înseninare, dar acest traseu e doar vibrația acută a crizei afective. Fără orizont, totul e numai surpare. O petrecere nocturnă în care simțurile năvălesc haotic, fără discernământ, în care se schimbă mereu perechile în dans, băutură, iubire… (temă prezentă în literatura rusă la Dostoievski, Cehov, Gogol, chiar Tolstoi.) Pătrundeam astfel în text și îl puteam dezvălui prin noi semnificații, starea unei lumi și lumea acestei stări. Abia atunci puteam orchestra mai multe structuri ideatice. Apărea polifonia. Reflecția cuprindea clar-obscurul acestui univers.
Am gândit-o și visat-o de la început în Barbarii pe Valeria Seciu în Nadejda. Feminitate și muzicalitate gonind prin sufletele spectatorilor… Prin arta ei trăia în scenă ceea ce, teoretic, mai putea fi salvat, dar în realitate nu exista salvare… amestec de inocență, naivitate, prostie, dar și de salt emoțional riscant, ascensiune provocată de venirea străinilor… Nadejda intra cu pasiune într-o vrie senzuală din dorința de a scăpa de mediocritate. Simțea și voia să evadeze către o altă lume. Nu știa nimic despre călăuzirea spre acest tărâm. Ea se oferea pe sine, mereu pe muchia ridicolului, și, în același timp, se adâncea în tragic.
Construisem o petrecere fără de sfârșit în care sufletele și mințile sunt năucite și năclăite într-o mascaradă de idealuri. Viață fără scăpare! Unda unei instabilități se revărsa cu stranie măreție tragic-ridicolă în această societate îmbolnăvită de vitalitate și disperare.
Căldură și așteptare, petrecere și lâncezeală! Metaforă în abandon. După un val dogoritor de arșiță, noaptea vine ca o iluzie de eliberare, aduce cu ea descătușări erotice, dar și tentații care sunt legate de depășirea condiției, de a fi cineva sau de a te duce spre o împlinire în care devii cineva. Nadejda Policarpovna crede că poate să devină… Ea. Dar nu știe nimic despre ea… Trăiește într-o lume în care nimeni nu o vede decât ca nevastă a inspectorului financiar, o posibilă amantă; inconștient și subtil, Nadejda crede că poate să devină partener în dragoste. Cercun, jucat de Victor Rebengiuc, frânge brutal această tentație. El poate să joace sensibil nuanțat mitocănia, știe să joace brutal și elegant refuzul ca un dat al sincerității și adevărului. Relația, legătura între George Constantin și Victor Rebengiuc, un cuplu scenic inedit și virtuoz prin diferențele de exprimare interpretativă, a născut fiori de magnetism erotic în ființa Nadejdei. Tipul de seducție, de histrionism, de plictiseală bogată în ironie a lui Țîganov, față de rigoarea și linia dreaptă-abruptă, dar plină de neprevăzut a lui Cercun, întreținea seducția unui farmec al grosolăniei.
Pot spune că, în această echipă de actori în care și planul trei era acoperit de nume sonore, Valeria Seciu era vioara întâi, era Nadejda și visarea Nadejdei, prin însăși arta ei magică de a fi pe scenă. Avea nenumărate vibrații inedite în joc. Întrupa gândurile într-o privire, într-o mișcare a mâinilor, într-o tăcere, într-o uimire… Râdea și plângea simultan, bucurându-se înlăuntrul tristeții. Respirație, imaginație și inteligență creativă… înălțare poetică…
După fiecare repetiție mergeam împreună pe bulevardul Magheru, și mă ruga să-i povestesc din nou spectacolul; storcea din mine tot ce putea să găsească în emoțiile și stările mele… Îmi amintesc că odată s-a oprit, m-a privit și a spus: „Cred că știu să o joc pe Zoe Trahanache… Și pe Portia lui Shakespeare… Am un gând cu ele”. Altădată, glumind, cu ironie în privire: „Știi, sunt actori, mari recitatori care spun versurile lui Ion Barbu ca și cum ar fi scrise de Minulescu”… Și a început să râdă…
Marii actori nu joacă textul, marii actori joacă printre cuvinte un necunoscut al textului, o lume pe care profesioniștii de serie nici nu știu că există. Textul nu spune decât o poveste, actorul trebuie să facă din el un destin și, totodată, lumea mișcătoare a acelui destin.
Valeria Seciu era un laborator de înţelesuri mereu reactivat. Ea cuprindea abisul şi înaltul, tăcerea și armonia neliniştilor, adică toate contrastele care nu predică, nu propun rezolvări, nu fixează rezultate și concluziile unui spectacol… doar creativitate expresivă, simultan concretă și abstractă. Instrument şi instrumentist, cum definea actorul I.L. Caragiale, era în creația Valeriei Seciu performanță, o nouă piesă, un nou text, un spectacol în spectacol. Nu era revoltă, nu era rebeliune, dar în cuvânt, printre cuvinte, între cuvinte, dincolo de cuvinte, în tot ce se vedea, în tot ce se ascundea, în tot ce se imagina, era fiinţa nălucă, aceea care iubea şi care era iubită. Joc creator de vrajă, de magie, de fascinație…
Ca să ajungi unde nu ştii, trebuie să pătrunzi posesiv, să locuieşti înăuntrul jocului care se hrăneşte cu materialitatea ideilor. Corpul textului şi fiinţa lui interioară trăiesc o experienţă virtuală care nu e altceva decât tratat subtil de erotism scenic, mult mai bogat decât făptuirea sexuală pe care o cuprinde şi o semnifică. Fiinţa-joc a Valeriei Seciu era suflet nemuritor, liant între timpuri şi civilizaţii, ochiul ce vedea aici şi pretutindeni… Ea construia interpretarea cu inteligenţa instinctului, năştea continuu clipa-efemeridă pe care o condensa eteric prin fragilitate, bun-gust, luciditate şi energie misterioasă, pentru a-i extinde existenţa şi fiinţarea dinspre puţin ca să cuprindă totul. Floarea care trebuie mereu udată, cum spune Seami, magul tainelor teatrului japonez Nô, în tratatul său scris în anul 1300 şi ceva, trebuie să o întreţii continuu şi, doar aşa, poţi face să strălucească soarele în miezul nopţii.
Valeria Seciu era din familia creatorilor surprinzători, unici. Universul său interpretativ era vast, aproape de necuprins. Univers exploziv al nuanţelor, al simplităţii rafinate ce susţinea prin interpretare surprinzătoare un raport inedit între textul dramaturgului şi expresia spectaculară, adică, între cuvânt şi imagine. Valeria Seciu esenţializa în imagini, virtuţi interioare necunoscute şi măşti exterioare fascinante. Rolul era o structură de pluralităţi şi înţelesuri armonizate care constituiau şi revelau o relaţie vizibil-invizibil într-o gamă de semne teatrale inedite. Comunica emoţional şi spiritual prin joc şi anti-joc, prin tăcere, grație sonoră şi furie ironică a mişcărilor, densităţi ascunse într-o permanentă implozie. Inocenţa unei adâncimi a textului se năștea în fiinţa ei într-o complexă partitură de stări.
Nu putea juca decât cu cei deopotrivă cu ea. De acelaşi rang, de aceeaşi strălucire, de aceeaşi virtuozitate. Cu Radu Beligan şi George Constantin, cu Ștefan Iordache și Ion Caramitru, cu Leopoldina Bălănuță și Mitică Popescu, Olga Tudorache și Vasile Nițulescu… Ne-au rămas puţine mărturii scrise despre amplitudinile carismatice ale artistei. Cred că ceea ce o impunea din plecare era inteligenţa, fibra de inteligenţă creativă. De acolo veneau strălucirea, bunul gust, seninătatea, lumina… Cunoştea mai bine ca nimeni alta tainele şi intensităţile cuvântului rostit în ambiguitățile sensurilor. Actoria Valeriei Seciu era înţelepciune misterioasă, incandescentă și tulburătoare, chemare a densităților umanului atât de firave și stinghere astăzi în scenă.
Valeria Seciu a creat un cod interpretativ susţinut pe o meditaţie profundă şi pe o tehnică măiastră la nivelul expresiei. Amesteca jucând nespusul cu spusul şi dezechilibra scena prin interpretare riscantă, violent seducătoare.
Gradarea sonoră făcea parte din arta subtilă şi surprinzătoare a Actriței. Inciza în substanţa viului, a feminității, a tainelor senzualității nobile… Singura barieră care o bloca era mediocrizarea artei teatrului şi intoxicarea cu surogate politice și culinare a mediului cultural. Era din familia celor aleşi, nu doar pentru a mărturisi pe scenă destinele unor personaje, ci şi pentru a da nemurire interpretativă fiecărui moment al acestora.
Jocul ei era un spectacol fascinant. Evapora măreţia unei micimi, neliniştile ridicole ale suferinţei, tristeţea unei candori, prospeţimea unei iubiri, surprinzătoarea traiectorie a absurdului, fineţea durerii, cinismul deghizat, tragicul buf, evadarea sufletului etc., etc… Oglindea nevăzutul, era destăinuitoarea misterului uman.
Trăia din suflet și gând, din energie reflexivă în întreaga sa creație de laborator, laborator semantic de necuprins în cuvinte. Valeria Seciu a luat cu ea, la Ceruri, strălucirea atâtor virtuozități încoronate cu măiestrie din febra iubirii de teatru. Fără de sfârşit în interpretare, divă a jocului, dublat de intensitate în necuprinderea visărilor sale, Valeria Seciu destăinuia prin candoare senzuală statutul fragil al feminității ispititoare; era armonia, durerea şi vitalitatea din concertul pentru oboi şi orchestră de coarde al lui Alessandro Marcello. Era modernă fiind adevărată, era clasică fiind valoroasă… era prezenţă în prezent… era magică. Prin Ea, prin jocul său, se redimensiona lumea şi fiinţa într-o scală de trăiri cuprinse de eleganţă, nobleţe şi nostalgie. Expresiile sale scenice cugetau prin esențialitate într-un histrionism sacru.
Creaţia fascinantă și magică i-a îmbrăcat viața închipuită pe scenă și prin valoarea creației sale se poate celebra arta interpretării, măiestria creativității, vizualitatea expresiilor, fascinanta stranietate a întregului…
Într-o cultură normală, într-un climat fertil cunoașterii, creația interpretativă a Valeriei Seciu s-ar studia la cursurile universităților de artă. Dar… dar…
Am dus un grup de studenți acum câtva timp în studioul George Constantin al Teatrului Național Radiofonic. Am rugat cu o zi înainte să ni se pună o înregistrare cu Valeria Seciu. Am ascultat-o. La sfârșit i-am întrebat pe tinerii mei prieteni, studenți la actorie și regie: Ați recunoscut vocea? Tăcere… Un murmur stingher și apoi o voce stinsă: Nu, cine e? – Valeria Seciu! Am răspuns … Știți cine e? Într-un târziu răspunde cineva: Nuuu. Un altul mai curajos: O actriță, nu?… Dar n-a murit?
Am tăcut… Tac și acum…
Teatrul rămâne viu prin actorii care mor.