Anul 2023 este un an aparte pentru Cercul de la Sibiu: sunt 80 de ani de la faimosul manifest adresat lui E. Lovinescu și, de asemenea, se împlinesc cei 30 de ani de la dispariția lui I. Negoițescu, considerați necesari de către autor pentru publicarea Jurnalului său.
Cercul a ținut, în diferite feluri, să marcheze aniversarea: în 1953, Nego scrie îi scrie lui Radu Stanca: „când a venit mesajul tău și al lui Doinaș, de 13 mai, eram în duble chinuri: de creație și de boală. Uitasem, pentru prima dată, tocmai acum, la deceniu, de marele eveniment. Fusesem totuși, ca o fantomă, cu voi”; în 1973 se aduce un omagiu la mormântul lui Radu Stanca și se realizează o întâlnire la Facultatea de Filologie din Cluj cu tinerii echinoxiști. Scrisoarea-manifest este republicată în volumul postum al lui Ieronim Șerbu, Vitrina cu amintiri (1973), pentru prima oară după 1943, apoi în prima ediție a Romanului epistolar, din 1978. Doar sub numele lui I. Negoițescu, manifestul poate apărea abia în 1990, în culegerea de texte de la Europa liberă, În cunoștință de cauză. Mult mai târziu, un comentariu de istorie literară al manifestului poate fi citit în notele de la E. Lovinescu, Agende literare, vol. VI, 2002.
Actuala ediție a Romanului epistolar, cunoscând deja două imprimări, la Muzeul Național al Literaturii Române (2021) și la Polirom (2022), este alcătuită de doi specialiști în Cercul de la Sibiu, Ioan Cristescu, autor al unei lucrări despre teatrul lui Radu Stanca, și Ion Vartic, autor al monografiei Radu Stanca din seria „Contemporanul nostru” (1978), editor de asemenea al lui Radu Stanca (Aquarium, subintitulat „eseuri programatice”, 2000) și al lui Negoițescu (Straja dragonilor, 1994).
Se restituie frazele cenzurate de la ediția inițială a Romanului epistolar, din 1978, Cercul intrând și cu acest titlu într-o etapă de editare integrală; în același sens se înscriu cercetările lui Alexandru Ruja în arhiva CNSAS (Cercul literar de la Sibiu. Destine frânte – destine împlinite, 2020), precum și o considerabilă dimensiune epistolară și exegetică, publicată în revista Apostrof în anii din urmă.
Subiectul principal al Romanului epistolar este ceea ce I. Negoițescu numește Euphorion sau euphorionismul – ambianța generală a Cercului, gândurile și proiectele, care s-ar și putea materializa într-o revistă, permanent în atenția corespondenților.
Noua ediție redă așadar o serie de considerente politice și personale; sunt fraze, dar și scrisori întregi care nu au mai intrat în ediția din 1978, calificative acordate unor autori, adevărate rescrieri de tip orwellian ale istoriei literare operate de cenzură.
Un exemplu de prim-plan este ștergerea numelui Monicăi Lovinescu, apropiată de cerchiști; „în 1946, cu Radu Stanca, Nego, Doinaș, Ovidiu Cotruș, pe străzile Sibiului, Clujului și Bucureștiului nu ne îndoiam că viitorul ne aparține și că literatura română se pregătește să facă saltul ei decisiv”, își amintea Monica Lovinescu în La apa Vavilonului. Astfel, anul 1946 aduce diferite știri despre Monica Lovinescu, despre posibilitatea obținerii unei burse în Franța și drumurile lui Nego pentru bursă; apoi, la 29 februarie 1952, se consemnează cum „Monica a vorbit despre Cercul Literar, în legătură cu moartea lui Tonegaru”.
Un alt exemplu evident pentru rescrierile din 1978 este relația lui I. Negoițescu cu Petru Dumitriu, marele autor de succes din lagărul comunist, defectat. A rămas cunoscută o declarație a acestuia potrivit căreia scriitori de mare valoare din România nu au voie să publice și duc o existență la limită, „dându-l, imprudent, ca exemplu pe Negoițescu”, după cum se spune într-o notă editorială. Prozatorul este inițial privit cu circumspecție – Bijuterii de familie (1952) este o „nuvelă slabă”, dar când Negoițescu îl cunoaște personal, în 1954, îi face „o excelentă impresie”: „cred că, alături de noi, ar fi în fine prozatorul euphorionist pe care l-am visat”; iar Cronica de familie (1957) este impresionantă: „să scrii la 30 de ani o astfel de carte, de atari dimensiuni, de atât de larg orizont epic, e un fapt impunător”.
Relatări despre urmăririle, procesele, mărturiile în fața instanței și fuga de brațul lung al autorităților comuniste au fost sistematic înlăturate în ediția din 1978; în 1948 este arestat Ioan Regman (pseudonim de poet: Tudor Bogdan), fratele lui Cornel Regman, într-un grup de studenți legionari. În același an, Negoițescu dă, alături de I.D. Sîrbu, o mărturie în fața judecătorului pentru Nicolae Balotă, care va fi achitat. În 1951 este arestat pentru legionarism Ovidiu Cotruș (Ovidiu Sabin în Revista Cercului Literar), informație transmisă codificat: „poetul Sabin nu mai poate scrie”. Suspiciunea și nesiguranța cu privire la destinatar sunt la ordinea zilei, când, de exemplu, se transmit neliniști ale lui Radu Stanca în legătură cu posibila arestare a lui Nego. În 1956 este arestat, din nou, Balotă: „Euphorion a suferit un adevărat dezastru”, notează Negoițescu, care va fi martor la proces.
O a treia serie de manifestări ale cenzurii viza referirile politice de orice fel; o frază precum „situația politică a Cercului e bună”, din 1945, devine, în prima ediție, din 1978, „situația Cercului e bună”. Anul tulbure 1946, al alegerilor falsificate, este caracterizat tranșant: „vremurile sunt mai potrivite pentru rezervă decât să riști bătaia, reținerea etc.”, iar implicări politice, cum ar fi participarea la unele manifestații ale Partidului Național Liberal (aripa tânără, condusă de Mihail Fărcășanu, „persoana noastră de nădejde”), dar și considerații de felul „mă apucă o adevărată groază când mă gândesc că «istoricii» ar putea să câștige alegerile”, arată credoul estetic al Cercului, care evită politica dacă poate. Însă, atunci când se pune problema apariției revistei Cercului, proiectata Euphorion, I. Negoițescu examinează lucid atmosfera: „la nevoie, m-aș face și fenedist, dacă prin aceasta aș reuși să obțin condițiile materiale ce ne sunt necesare”.
Prima criză majoră a Cercului apare în aceste circumstanțe: la dorința lui Nego, Eugen Todoran și Deliu Petroiu se înscriu în Partidul Comunist pentru a se afirma printr-o revistă „care să-și mențină independența spirituală”; intervenția lui Radu Stanca este hotărâtoare: „nu știu ce foloase ar aduce o diversiune spre stânga. Dar, dacă rezultatul n-ar fi decât o gazetă sau hebdomadar, crede-mă, nu face.” Doar un „post în străinătate” ar fi o recompensă potrivită pentru așa ceva. În aceeași scrisoare, două sublinieri decisive pentru cerchiști: „Noi trebuie, suntem siliți să mergem la București […] pentru că a venit vremea să dăm cărți” – astfel încât se aneantizează proiectul revistei. Alte încercări de obținere a unui spațiu revuistic eșuează; dacă în 1945 se visa „o redacție ca a Viitorului” (oficiosul liberal), în 1947 se vede clar că Revista literară (condusă de Miron Radu Paraschivescu) are condiții „prea marxiste”. Închiderea orizonturilor poate duce la decizii grave; la 15 decembrie 1947, Nego se gândește „să riște ilegalul” – trecerea ilegală a graniței.
O anumită coerență în politica culturală a Partidului Comunist era foarte importantă în 1978; chiar dacă, în general, regimul ceaușist a permis criticarea abuzurilor staliniste, o frază despre pledoariile lui Blaga în fața dumnezeilor Miron Constantinescu și Constanța Crăciun, în 1956 („le-a vorbit despre imposibilitatea culturii fără libertate de creație”) nu poate să fie admisă.
Nici mențiuni despre funcționarea sistemului editorial, la 1946, nu sunt lăsate să treacă: despre o autorizație, se spune că „s-ar fi pierdut în drum de la Propagandă la sovietici”, fapt considerat intolerabil.
Literatura sovietică este încă o normă în momentul 1978, când se transcrie „literatura de tip Romain Rolland”, în loc de „literatura sovietică”; iar unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai literaturii sovietice este direct evaluat, fapt din nou inacceptabil la 1978: „din social nu se poate scoate nimic măreț. Grandoarea omului, ca și tragicul uman, nu începe decât de acolo de unde socialul e depășit” (9 aprilie 1953).
Peste toate, suspiciuni și probe în legătură cu cei „care văd că îmi controlează corespondența”, astfel încât se hotărăsc să își transmită unele epistole prin mesageri individuali.
În strânsă legătură cu aceste dimensiuni politice ale Cercului se formulează o serie de profesiuni de credință: „noi nu putem fi decât alături de Europa, de catolicism, de tradiția latină, de spiritul germanic al europenismului”, este pledoaria constantă la 1946 a lui Nego pentru un alt tip de specific decât cel al „nenorocoasei experiențe, cu acel absurd și fără orizonturi «brâncovenism»”, pentru că „trebuie să admirăm și să revendicăm pe latiniștii savanți sau literați, budaideleni și drăgușani. În acest orizont numai se poate crea o substanță românească majoră”. În continuarea unei critici a specificului național, critică ce își are originea în Manifestul adresat lui E. Lovinescu, în 1943, I. Negoițescu vorbește în 1947, într-un peisaj politic și social atât de diferit față de cel din urmă cu patru ani, despre „a-moralitatea culturii și sufletului românesc” și „letargia istorică” a noastră, iar Radu Stanca, „de acord că cultura noastră sufere de amoralitate”.
Edificarea euphorionismului – o exprimare plenară a energiilor Cercului, capătă un accent special în 1953, după convertirea lui Nego la catolicism: „cred că omul euphorionist nu poate fi desăvârșit fără ca teologia să încoroneze cultura sa. Întreaga Europă e în criză, de când nu teologia pune accentul universităților”.
Dar termenul de euphorionism, (supra)numele de EUPHORION are și o turnură erotică aparte; pe de o parte I. Negoițescu descrie aventuri cu Euphorion-i și simbioza dintre elevație și erotism, pe de alta Radu Stanca înregistrează cu atenție pasiunile sale, până la Doti (Dorina), viitoare Stanca.
În acest sens este interesantă scrisoarea din 26 decembrie 1945 (absentă din ediția 1978, precum toate referirile și citatele de aici) despre o teorie a erosului, despre frumusețea „pur estetică” a amorului grec, despre „tulburarea morală”; în 1947 este acuzată „închisoarea îngrozitoare a singurătății mele erotice [care] mă duce des la pragul nebuniei”, iar un an mai târziu este evocată o fantasmatică relație cu Doinaș (23 octombrie 1948: „acum, în ce mă privește, noaptea noastră pasională aparține unui trecut ferecat”), alături de alte aventuri erotice, care arată conjuncția dintre spirit și eros: „tânărul e nespus de fericit în întâmplare și idealul său cel mai viu este să poată deveni în adevăr EUPHORION”.
În acest loc poate fi inclus și comentariul pe care îl face Negoițescu la Abatirs și Kleomede, tragedia lui Radu Stanca: „probabil că, mai târziu, când se va scrie istoria noastră, multă cerneală va consuma comentariul cu privire la «intenția» acestei opere tipic cerchiste?” Astfel, „erotismul junilor tragici e schillerian numai în idealitate” din ediția 1978 devine „homoerotismul junilor…”, în ediția 2021-2022.
Tot în legătură cu permanentele căutări ale lui Negoițescu – izolat în Cluj în ocupații de cele mai multe ori absurde, cronofage, în diferite expediente profesionale, se văd și urmele unei escamotări din ediția 2021 (2022), față de ediția 1978. În scrisoarea din 7 august 1953, I. Negoițescu motivează întreruperea de la studiul despre Eminescu (cu bold absențele din 1978 față de 2021-2022, cu italic absențele din 2021-2022 față de 1978): „Mi-am permis, într-o stare sufletească neliniștitoare, o scurtă vacanță erotică: am vrut să îți ofer [prezint] un actor euphorionist, cast încă dramatic și foarte frumos: bun să încarneze pe Oreste sau tinerii schillerieni (așa-l voiam) – însă totul s-a risipit după trei săptămâni de oarecare farmec. Îl cheamă Florin Piersic.” La 10 august 1953, Nego insistă cu o recomandare: „Scrie-mi, de asemenea, dacă e operabilă din parte-ți o vorbă către Marietta Sadova, privind un candidat la examenul cinematografic, Florin Piersic.”
Tot din punct de vedere erotic și senzual, câteva informații din lumea Clujului: „Dorli se ține cu Corlaciu, spre marea disperare a lui Blaga” (1955), precum și unele decelări textuale din cea mai recentă literatură, sonetele lui Vasile Voiculescu, „continuând seria lui Shakespeare în modul cel mai pregnant (erau adică sonete pur și deplin pederastice)”.
Opera lui Negoițescu își are în acest Roman epistolar o serie de izvoare și corespondențe; cele mai evidente, cu jurnalul său, cunoscut încă din finalul Însemnărilor critice (1970), apărute cu un an înainte în revista Viața românească, precedate de indicația: „Autorul acestor pagini ține să sublinieze că le dă publicității ca pe un document al unei epoci personale revolute”; datate 1948, sunt pagini de jurnal intelectual, cu efleurări de studiu al cuplului homoerotic în literatură, cărora li se pot adăuga alte fragmente: cel datat 4 ianuarie 1949 (din Straja dragonilor, 1994) sau unele însemnări datate 1941-1942 din Ora oglinzilor (ediție de Dan Damaschin, 1997).
Un ultim nivel de lectură este cel al actualității cerchiste și al mondenităților generale, pe fondul orientării cerchiștilor către diferite orizonturi; cei care au îmbrățișat realism-socialismul sau au făcut alte alegeri pentru o carieră oficială au parte de cele mai neechivoce epitete: Ioanichie Olteanu e „o lichea”, lui Radu Enescu „îi lipsește în mod monstruos ceva”, Eugen Todoran are o „autentică doză de lene românească”, Cornel Regman este „un om foarte dificil, absorbit acum de politică”, Henri Jacquier dovedește că „franțuzul e franțuz”, după Radu Stanca, Oană e „foarte gras, foarte profesor, foarte provincios, foarte amfibiu”, Victor Iancu, cu „morgă intactă, dar vestimentar mai în descompunere” – caracterizări care ar fi putut vexa la 1978 – inclusiv cele ale altor autori: „ciorănisme defuncte”.
Alți autori, mai mult sau mai puțin apropiați, sunt caracterizați prin opera sau prin comportamentul lor: erudiția lui G. Călinescu (Impresii asupra literaturii spaniole) „nu îi e în fond decât o manie monumentală”, la Vianu, „justificându-se micile colaborări”, iar Cioculescu, „vagabondându-și mizeria și spiritul deșert”; este taxat și idealismul lui Noica: „el vrea să trăiască, de altfel ca și până acum, din meditații de matematică și engleză” (1955), compromisurile unor sburătoriste, precum Ioana Postelnicu (ce are foarte multe epitete) sau Lucia Demetrius.
Un aspect de confruntare a cerchiștilor cu o ordine strict dirijată în literatură este reprezentată de conflictele cu Almanahul literar din Cluj, condus de A.E. Baconsky, prin „scriitorii” Motoarcă și Căbulea, inventați de Doinaș și Sîrbu și publicați în Almanah, dar și prin versuri pamfletare semnate de Negoițescu – cu un climax în vara lui 1953.
Actualele ediții din Romanul epistolar de I. Negoițescu și Radu Stanca reprezintă un început necesar pentru noi studii și ediții din opera Cercului de la Sibiu, pentru evaluarea exercițiului critic și eseistic într-o epocă de mari privațiuni.
I. Negoițescu, Radu Stanca, Un roman epistolar,
ediție completă, Polirom, 2022