Nu este începutul unui banc. Dar poate fi un casting al viselor celor care iubesc frumosul oraș. Cel pe care îl străbat în goană sau la pas, făcând din fiecare clipă un autentic moment de reflecție. A fost odată un oraș în care mai toți artiștii își doreau să trăiască. Ca într-un nou Babel sau într-un nou Olimp, Arcadia, El Dorado, în funcție de temperament și predispoziție.
Poemul simfonic Un american la Paris, compus de George Gershwin în anii ’20, evocă o atmosferă vibrantă a unui oraș plin de viață și de oameni care știu exact de ce se află acolo. Este Parisul lui Hemingway, Picasso, Ezra Pound, Gertrude Stein, Coco Chanel, Proust, James Joyce și al multor altora. Uneori am senzația că pe toți îi poți regăsi trecând la pas prin cartierul Marais, la umbra zidurilor vechi. Muzica lui Gershwin are și acel entuziasm american, un tonus susținut de acordurile ce combină muzica simfonică cu tehnicile derivate din jazz. Limbajul pur, abstract, al muzicii, este avantajat. Față de alte limbaje artistice, muzica are privilegiul, aș putea spune, de a nu ne permite să ne „agățăm” de nimic cunoscut. Imagini sau cuvinte, spre exemplu. Muzica oferă imaginației noastre, de multe ori bazată pe clișee, foarte puține elemente „deja cunoscute”. În acest fel ne pune la dispoziție, generos și total, o experiență proaspătă, directă, ducând senzorialitatea la un alt nivel. Acestea sunt acordurile muzicale pe care am putea desfășura povestea de mai jos.
Pe strada Thorigny din cartierul Marais, la numărul 5, se află Hôtel Salé, o somptuoasă casă pariziană construită în secolul al XVII-lea, de către un seigneur îmbogățit din taxa pe sare. În acest loc, prin grația istoriei și a unui popor care-și iubește valorile și care nu practică cu tot dinadinsul o gândire contorsionată, se află astăzi Muzeul Național Picasso din Paris. Pur și simplu.
Acum, în 2023, când se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Pablo Picasso, artistul e celebrat în multe orașe, inclusiv la București. „MARe / Muzeul de Artă Recentă are bucuria, plăcerea și onoarea de a-l aduce pe Pablo Picasso la București, într-un context absolut aparte. O expoziție Picasso vs. artiști români inspirați de el” (sursa: pagina de Facebook a muzeului MARe). În toamnă. Va fi un mare eveniment!
Până atunci, să revenim la Paris. Cu această ocazie, colecția muzeului parizian a fost revăzută (această abordare face parte din programul curent al muzeului). Ne este oferită „Colecția într-o nouă lumină”. O regândire a raportului operelor cu mediul, cu privitorul. Niciun pic de festivism în această aniversare, ceea ce ne onorează ca privitori și ne face să ne simțim tratați regește. Privind noua panotare, semnată de faimosul designer britanic Paul Smith, a răsărit un gând. Un mare artist lasă o comoară în urma sa. O comoară căreia i-a dedicat viața, a lui și poate și a celor din jur, care de multe ori au fost „sacrificați”. Mai lasă și un subiect „de lucru” pentru generațiile următoare, pe care le-a intuit deja și cărora le oferă o activitate extrem de plăcută și o responsabilitate foarte mare. Aceea de a merge mai departe și de a transmite mesajul inclus în opera de artă. Cu alte metode, atingând și alte paliere de înțelegere. Niciodată într-o cheie prețios-malițioasă sau în bătaie de joc. O operă de artă e vie și nu moare odată cu artistul. De aceea, e bine și că nu moare într-un spațiu „muzeal” osificat.
Până pe 27 august 2023, această superbă expoziție poate fi văzută la Paris, la Muzeul Național Picasso. Viziunea este cu totul originală și plină de culori. Uneori acid-fructate, alteori dominate de albastruri adânci și melancolice. Expoziția, după cum spune Paul Smith într-un interviu publicat în elegantul catalog realizat pentru acest eveniment, se adresează oricărui tip de vizitator și este o adevărată experiență vizuală. Te face să tresari ca un copil sau să te cufunzi într-o stare de „albastră” visare, ca un adult îndrăgostit. Spectacolul vizual pornește mereu de la tablou și parcă te pune în starea în care l-a pictat Picasso. E ca o prelungire a acelei stări, ce vine peste tine, inundându-te cu o intimitate pe care nu ai mai cunoscut-o vreodată. Linii, puncte, romburi colorate, preluate din tablourile lui Picasso, se extind supradimensionat pe pereții expoziției și au o imensă putere de seducție.
„Este curiozitatea lui Picasso, cea care îmi vorbește, felul în care se tot întreabă «de ce?», chestionând orice, și spunând «bineînțeles că pot, hai să încercăm!»”, mai spune Paul Smith în același interviu.
Marea calitate a operei lui Picasso este că te face să te simți viu. Dacă s-ar putea spune, chiar „și mai viu” decât ești. Îți deschide o poartă în primul rând spre tine. Oficiază împreună cu tine, privitorul. Se joacă împreună cu tine. Uneori îți bântuie visele cu temele sale, care sunt mereu actuale. Erotismul, războiul, mitul, clasicitatea, atitudinea modern-recuperatoare (în revizitările pline de haz ale temelor Dejun pe iarbă de Manet, sau Meninele lui Velàsquez).
L-am lăsat pe Picasso să-și savureze încântătoarea sa aniversare la care au contribuit atâția oameni minunați și pricepuți și m-am așezat la o cafea, undeva în Cartierul Latin. Dintr-o fotografie alb-negru privește, preocupat, un artist al gândurilor. Nu e singur. E acompaniat, fiecare pe insula lui de hârtie, de E.E Cummings, de Tadeusz Kantor, Nikos Kazantzakis, Mordecai Ardon. Fusesem mai devreme să-l vizitez pe Rue de l’Odéon la numărul 21, știam și de hotelul în care locuise pe Rue du Sommerard. Emil Cioran, cel din fotografie, parcă ar mai avea ceva de spus. Un ultim mesaj. Cine știe? A lăsat o operă valoroasă, a trăit în lumi tare diferite, a cunoscut și înțeles multe, a iubit, dar sigur a mai rămas ceva de zis. Un dialog mut la o cafea. Fiecare cu povestea lui. M-am întristat un pic. Uneori, în țara noastră, ești pedepsit pentru „neajunsul de a te fi născut”. Nu am să fac din această reflecție prilej de cădere, ci mai mult de reașezare. Tăcerea e uneori mult mai bună. Lumina coboară, se înroșește, îmbracă în umbre fluide tot ce întâlnește în cale. Aici sau acolo, sau în altă parte, oriunde. După zi vine noapte, iar și iar. Crepuscul, împăcare, cu voie sau fără voie, inimile bat la fel și tresar la întrebările existenței, neliniștile sunt asemănătoare.
Aici sau acolo, sau în altă parte. Oriunde.