Cartea lui Ștefan Ion Ghilimescu, Cabinetul de stampe, într-o ediție elegantă, cu o frumoasă imagine pe copertă ce rezonează cu titlul care „desemnează atât pe «meșteșugarul» care nu ezită să confere istoriei literare calitatea de artefact artistic, cât și pe acela de custode însărcinat cu paza și punerea lui în valoare sub multiple aspecte”, te invită la un popas spiritual pe alte tărâmuri decât cel bulversat de intemperiile maladive ale începutului de secol XXI.
Cititorul se lasă furat de descoperirea unui spațiu mai puțin cunoscut, locuit de personaje istorice reale care pot fi considerate „luminile” veacului lor, desprăfuite de trecerea vremii de pasiunea și munca asiduă, riguroasă și ingrată a istoricul literar. Să cauți neîncetat documente pentru a reînvia spiritul unui veac apus, să reușești să readuci la viață oameni și lumi, să faci cititorul de azi să le simtă pulsul, să le admire pentru crezul și noblețea lor, nu reușește oricui.
În Nota introductivă, autorul explică sintagma din titlul cărții sale printr-un excurs lingvistic despre semnificațiile cuvintelor respective din antichitate până în sec. XIX, dezvăluindu-și erudiția și pasiunea pentru cercetare.
Ștefan Ion Ghilimescu reînvie atmosfera sfârșitului de secol XIX, prima jumătate a secolului XX printr-o galerie de portrete biografice, reconstituite printr-o impresionantă acribie a documentării, cu migala unui orfevru, intelectuali de elită care au slujit unei cauze nobile. Îi pune în rama epocii lor ca actori ai Historiei pe care o fac ei înșiși pe multiple paliere, nu doar pe cel cultural, fiind „ecoul sonor al timpului lor”.
Lectura eseurilor sale impresionează cititorul prin acribia documentării, claritatea și fermitatea ideilor, bogăția informațiilor, finețea și profunzimea comentariului critic al operelor unor personalități ale culturii române și franceze din secolul trecut și din secolul XX, pe care le prezintă în multiple ipostaze: Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Edgar Quinet, Victor Hugo, „un geniu fără frontiere”, Barbu Ștefănescu Delavrancea, orator inegalabil, George Enescu, cu concertele sale de educare a gustului muzical al publicului și alții, o pleiadă de scriitori, concomitent oameni politici, diplomați, istorici, profesori, muzicieni, pictori, sculptori, muzeografi. Legătura evidentă între atâtea cabinete personale, dar și publice o constituie neobosita lor activitate pusă în slujba libertății, unității naționale și emancipării românilor.
Primele texte se referă la începuturile istoriei literare românești, la „primele cercetări de istorie literară românească și primele valorizări pe criterii științifice” din perioada interbelică prin contribuția unor personalități precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Florescu, frații Petru și Vasile V. Haneș.
Primul deschide calea preocupărilor în domeniu prin rubrica „Telegraful Daciei” din revista Dacia literară (1940) pentru a transmite știri despre scriitori, cărți publicate, întâlniri. Al doilea a întreprins „un studiu metodic de incontestabilă acribie și erudiție științifică” pentru a clarifica conținutul conceptelor de literatură veche și de istorie literară. Vasile Florescu a fost un teoretician de talie internațională, lucrările sale fiind traduse în mai multe limbi. El nu se sfiește să emită o opinie diferită de aceea a lui George Călinescu asupra conceptului de literatură veche. În accepția sa, literatura veche cuprinde „opere transmise pentru semnificația și valoarea lor exemplar-înrâuritoare”, nu doar texte păstrate accidental din antichitate până acum, cum credea Călinescu.
Autorul readuce în atenția publicului meritele incontestabile ale fraților Petru și Vasile V. Haneș, profesori în învățământul secundar și pasionați cercetători literari, repunându-i în drepturi, considerându-i „întemeietorii primei școli de istorie literară bazată pe recuperarea și studiul textelor vechi”, a căror muncă e curmată după război de regimul comunist prin ani grei de detenție.
Ștefan Ion Ghilimescu își numește eseurile „pastile (tablete)” de istorie literară. Ele sunt pe cât de scurte, pe atât de dense în informații, iar lectura lor plăcută. Istoricul literar știe să evite aglomerarea de date istorice prin trimiteri succinte spre întâmplări din viața personalităților evocate, conexiuni culturale, comentariul unui eveniment din epocă/ aspect de viață/ operă, citate din lecturile sale drept argumente pentru ilustrarea ideilor, ca în Anticul Odobescu. Aflăm astfel cum un text solicitat drept prefață la Manualul vânătorului de Constantin C. Cornescu devine creație sub pana lui Alexandru Odobescu, Pseudo-Kineghetikos, „o operă de savantă erudiție și estetism”; ori despre instalarea lui Constantin C. Cornescu, descendentul unei vechi familii boierești din stirpea lui Constantin Brâncoveanu, ca director de teatru la Naționalul din București (1876), reformarea repertoriului dramatic și încurajarea dramaturgiei naționale într-o perioadă în care publicul era saturat de traduceri și adaptări după piese de teatru străine.
Istoricul literar se mișcă lejer în domenii conexe celui literar, cu o bucurie firească de-a clarifica aspecte mai puțin cunoscute ori confuze, de-a împărtăși din erudiția sa, însă fără orgoliul celui care știe mai mult decât alții, ci convins de adevărul descoperirilor sale, susținute prin argumente de autoritate și o riguroasă cercetare documentară. În câteva fraze, autorul creionează un portret, sugerează atmosfera vremii, introduce o confesiune, un extras din presa vremii, o mărturie, o poveste amoroasă palpitantă, o întâlnire, comentariul unor memorii, iar lectorul resimte spiritul unei epoci de mare calibru intelectual, de emulație culturală.
Uneori confesiunea personală se alătură documentării științifice riguroase dând farmec povestirii, fluiditate frazei, reliefând sensibilitatea poetică și talentul narativ al istoricului literar: eseurile despre Antim Ivireanul și remarcabila sa activitate tipografică pentru a impune limba română ca limbă liturgică și despre Mărgărita Miller-Verghy, romancieră și traducătoare.
Autorul evocă spirite luminate, înrudiri spirituale, unele matrimoniale. Paginile de istorie literară prind viață prin povești palpitante, redate cu farmec și talent de povestitor de Ștefan Ghilimescu, precum pasiunea dintre contesa Dash și prințul Grigore Sturza. Astfel, personaje reale devin personaje de roman și trăiesc aievea sub ochii cititorului. De altfel, fiecare portret include povestea unei vieți în care fațeta publică se completează cu aceea intimă, prin dezvăluiri mai puțin cunoscute publicului.
Istoricul și criticul literar își demonstrează abilitatea de-a îmbina într-un tot armonios informații biografice esențiale, păreri critice de autoritate, confesiuni ale personalităților evocate, cu amintirile și percepțiile sale critice, de o uimitoare subtilitate, profunzime și acuratețe, ce dezvăluie capacitatea sa de a intui și limpezi fibrele adânci ale creației unui scriitor.
În acest sens, minunat ni se pare eseul despre Anna de Noailles și poezia sa, în care autorul așază într-un medalion literar elemente diverse, însă esențiale, din multiple surse deconspirate, asemenea unor pietre prețioase, pentru a omagia o poetă franceză, un geniu literar cu origini românești (descendentă din osul domnesc al Brâncovenilor).
Ștefan Ghilimescu o situează în sfera neoromantismului, decelează nota definitorie a poeziei sale și înțelege firea pasională, starea extatică, fervoarea, voluptatea poetei, viziunea sa asupra naturii: „Empatica încântare pentru pastoral a micuței ori maturei Anna rămâne nota care va defini substanța inefabilă unică a poeziei miracolului exuberanței vegetale”; „Pentru Anna de Noailles poezia e o stare de fervoare a spiritului cuprins fără putință de împotrivire de un miraculos elan lăuntric de contopire cu puterile magmatice ale Zeului.”
Pentru a reliefa noutatea spiritului său creator, recunoscut de critica franceză, istoricul literar îl citează pe Marcel Proust, mentorul poetei, care vede în Anna de Noailles o „specie de viziune genială” provenind din privirea sa interioară care vede totul „scăldat în frumusețe, în adevăr, în noutate”: „Un geniu novator și violent a dislocat toate vechile moduri de a spune, de a compune, de a gândi”.
Alături de personalități cunoscute ale culturii românești, istoricul literar recuperează nume peste care timpul a așternut uitarea: familia de sculptori Storck, pictorul Petru Verussi, istoricul de artă Al. Tzigara-Samurcaș, profesorul Vasile D. Păun, scriitoarea Ticu Archip, generalul și scriitorul Nicolae Condiescu etc.
Începutul secolul XX e bulversat de Primul Război Mondial, printre combatanți și victime aflându-se și scriitori care dezvăluie monstruozitățile de pe front, precum George Topârceanu în Memorii de război.
Impresionantă și admirativă pentru lectorul cărții e erudiția lui Ștefan Ion Ghilimescu, dublată de abilitatea istoricului literar de-a cuprinde esențialul, cules din multiple surse documentare, într-o formă concentrată de discurs, dar extrem de bogat în informații, detalii precise, de o mare coerență și agreabil la lectură. Dincolo de erudiție și pasiunea cercetării, de unde provin fermitatea convingerilor și argumentarea lor, intuim sensibilitatea și noblețea unui spirit aristocratic pentru care contează adevărul istoric în contextul său de lumini și umbre, așa cum se încheagă din confesiuni directe, mărturii, însemnări, memorii, opere.
Ștefan Ion Ghilimescu, Cabinetul de stampe, Editura Aius, 2022