O dizertație năucitoare ca lovitura de trăsnet a unei comete neanunțate ce te găsește fără cască de protecție și fără de lumânare: Tricolorul Daciei de Petru Solonaru (Utopiqa, 30 iulie 2022). Așa cum urmează să vedem mai la vale, oricât de pregătit ai fi pentru asemenea bombe intelectuale, tot nu e destul dacă nu ai trasă la scară ambulanța.
Teza autorului e că, dacă am fi căscat gura la stele „cu seriozitate și ceva înțelepciune”, nu mai era nevoie să ne căutăm un drapel național, fiindcă am fi descoperit că deja aveam acolo în înaltul cerului unul gata proiectat „de mai bine de două mii de ani”. Să luăm deci aminte la această insolită lecție de astronomie patriotică : „Deși lumea profană simte în mărginirea sa că astrele au numai o singură culoare, Iubitorii de Dumnezeu (Zamolxe!), ktisaii așadar, intuiseră, cu mult înaintea fizicienilor secolului XX, că acestea se manifestă în Clase spectrale prin Trei Culori: Albastru, Galben, Roșu”, determinate de temperatură și luminozitate – ambele „scăzătoare”, de vârsta stelelor – „crescătoare” și de masă – „de la mare la mică” (nu de la mare la munte, ca Brigada Diverse). Păi, veți obiecta, cum rămâne cu clasa piticelor albe, cu marile portocale din diagrama Hertzsprung-Russell și alte alea? Ei bravos, ne mai încurcăm acum cu fleacuri și cu țurumbele, haide să simplificăm mulțumindu-ne cu culorile fundamentale din „Cartea Stelelor Circumpolare ale Nordului” și în special, atenție, stelele din capul Dragonului: „Preoții zamolxieni au avut o revelație când, de la stânga la dreapta [?!] au descifrat minunea că steaua Kuma e albastră, steaua Rastaban e galbenă iar steaua Eltanin e roșie!”… Tulai, Doamne, taman tricolorul nost din moși-zalmoși, c’est génial, cum parlește musiu Șarlă pi franțozăști, saperlipopette! Na, vezi tu, Guliță, ce însemnează să ai „Ochii înțelepciunii Kapnobatai-lor”? Nici Herschel cu renumiții lui ochi de vultur n-ar fi putut distinge fără telescop că roșcovana Etamin (γ Draconis) este de fapt o portocală din clasa spectrală K5.
Și nu vă desfaceți centura de siguranță, căci surprizele abia au început: „Cosmogonia Daciei Vechi se întemeia pe supremația Zeului Șarpe-Dragon”, rotit pe cerul boreal întocmai ca pe cadranul unui ceasornic, unde capul „desemna Orarul, iar coada imagina Minutarul”. (Asta hăt, în epoca ridicării piramidelor, când polul ceresc era într-adevăr în Dragon, cu Thuban – α Draconis – în poziția de stea polară, migrând lent mai apoi, prin efectul precesiei, în Ursa Mică, unde se află și acum din anul 478 î.Hr. Altfel, în prezent, șarpele astral e înfășurat doar în jurul polului ecliptic, ca un „ceasornic” țeapăn.) Și, cum balaurului îi mai trebuia o căpățână canidă ca să putem recunoaște pe cer stindardul dacic (dar „cap de Câine, nu lups!” ne-o retează protocronul tocmai când s-o identificăm pe bunicuța Scufiței-Roșii cu Baba Dochia), uite colo-șa spre sud Steaua Câinelui, „Sirius (Soarele de dincolo de soare… sau Sora Soarelui!)”, iaca „jocul dintre Dragon /zenit și Câine /nadir”! Bazaconia asta cu Sirius „Sora Soarelui” mi-aduce aminte de regretatul Marin Moraru povestind cum avea el un frate „soră la spital”, nemaivorbind de nadirul pus în aceeași emisferă cu zenitul ca lupul și capra în aceeași barcă. Dar cum să n-o ia razna busola într-o așa furtună de entuziasm? Cu toată această amuzantă zăpăceală, chestia cu căpățâna dulăului rămâne serioasă, dovadă și revoluționara inginerie a prototipului. De unde ar fi putut ști meșterii acelor vremi barbare cât trebuia să măsoare stindardul cu cap din bronz, fără de înțelepciunea „solomonarilor inițiați la Școala cerească a lui Zalmoxe”? Nu degeaba le zice evlavios Petru Solonaru „cei ai trezirii” („Deșteaptă-te, Române”, nu?). Ei au multiplicat, cică, „raza polară a Pământului, lungimea unui grad de Ecuator terestru și raportul lumină/ gravitație recesivă”, obținând 30 cm pentru dimensiunea capului, care la rându-i a fost multiplicată apoi cu 8 („proporția vitruviană”) pentru lungimea totală a stindardului, astfel încât rezultatul de 240 cm să fie musai conform cu statura atlanților, cele „128 degete hermesiene” – avem de-a face, iată, cu calcule de mare precizie, nu ne jucăm. Că nici în Coreea de Nord nu e permis să ieși de la frizer tuns altfel decât după calapoadele oficial aprobate. Problema e că, „din nefericire, la vreme de război” proporțiile sacre ale căpățânii se mai stricau în goana cailor și intra în joc „coeficientul entropiei spiralei creației (cunoscut de Maeștri!”), deh, à la guerre comme à la guerre. Urmarea e că șuieratul balaurului proiectat la fix 432 Hz („Frecvența Muzicii Iubirii și Ordinii”) creștea la 440 Hz („frecvența dezintegrării”), ducând „la escaladarea haosului sonor, la vacarm” – și iată soarta mărețului rege dac pecetluită de un căcățiș de 8 hertzi (cioaca aia cu trădarea lui Bicilis să i-o spună lui Gheorghe Dinică). Mă veți întreba, probabil, cum se face atunci că frecvența de 440 Hz e tocmai diapazonul de orchestră pentru al patrulea La: păi, de ce credeați că urmașii de azi ai geto-dacilor au oroare de muzica clasică și preferă manele? De vină e doar lăutarul ăla de Goebbels, care-i cânta în strună știm noi cui și dictase întregii Europe ocupate „superioritatea” muzicii germane. Nu înseamnă însă de aici cumva că etalonarea la 432 Hz ar fi fost mai sănătoasă ori că ar face somnul mai odihnitor, cum pretind unii. Verdi, bunăoară, o preferase și el, dar nu s-a pomenit vreodată ca la spectacolele lui să se sforăie, afară poate de vreun nesimțit intrat la operă doar pentru a se adăposti de ploaie. Iar dacă îl mai auzi uneori pe Mozart cântat la 432 Hz, nu e decât un omagiu francmason (vezi „ciocănitul” ritual de trei ori la ușa lojii în uvertura Flautului fermecat) – altminteri, Mozart experimentase chiar și etalonări mai joase, de 421-422 Hz, adică aproape din domeniul lui Sol diez. 4. Cât despre trombonul-balaur al fanfarei geto-dace, aflăm de la hermeneutul nostru cum că standardul de 432 Hz „era calculat de Școala Zamolxiană (…) pentru inițierile ce se desfășurau cu finalitatea dez-gândurării, a accederii la armonie sub magia repetării matematice a silabei Aum-Om, deci țintindu-se către înălțarea spirituală a Ființei enneadice”. Adicătelea mai pe românește, un brainwashing în genul mantrei Hare Krishna repetate de 108 ori ca un disc de pickup zgâriat. „Dez-gândurarea” asta, exemplu tipic pentru delirul neologic inconfundabil al scrierilor lui Petru Solonaru, e un concept pe care l-am mai întâlnit și în alte dizertații, bunăoară Ascultarea dez-gândurării… La Steaua (Utopiqa, 28 iulie 2020), al cărei titlu pitoresc îi va fi păcălit pe microbiști, făcându-i să creadă că ar fi vorba de amintiri despre Clubul Sportiv Steaua din vremea când mai aveam încă armată, alte câteva ocurențe oferind Albrecht Dürer, Melancolia (Utopiqa, noiembrie 2022), unde celebra gravură este explicată ca „un Imn Dezgândurării”.
Dar apropo de La steaua, să nu ratăm o altă stupefiantă revelație: steaua lui Eminescu nu era alta decât… Sirius, α Canis Majoris, Dulăul stindardului dac! Ei bine, cum să nu latri de uimire? Demonstrația, din cale-afară de savantă, te pierde pe drum: „Poetul, pornind de la Eterul Dodecaedrului, sub Legea Corespondenței, inițiază Apele Icosaedrului poetic. Nu întâmplător se oprește la cele 120 silabe ale Tetradei (de zece ori fețele Dodecaedrului spre hexageneza Icosaedrului). Ele au valoarea simbolică a celor 12.000 de stadii ce ne despart (sau ne apropie!) de Cetatea Noului Ierusalim. Vezi Apocalipsa 21… Așadar, Steaua vizată de Eminescu este Sirius!” Auzi dumneata: cine ar fi crezut că ne despart de paradis doar 12.000 x 0,185 = 2200 km? Cu doar 600 km, adică, mai departe decât actualul Ierusalim? Ei, așa mai merge! Cu identificarea lui Sirius în schimb, Eminescu nu e de acord: „La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă.” Or, Sirius e la doar 2,64 parseci (8,6 ani-lumină), o aruncătură de băț. „Houston, we’ve had a problem”. Nici socoteala cu depărtarea până la steaua Sadr (γ Cygni) de la răscrucea Lebedei nu-i iese, ea fiind în realitate de 640 de milioane de ori mai mare decât „ridicarea la pătrat a acelor 12.000 de stadii”. Surprinzătoare sunt și concluziile trase din localizarea acestei stele, unde inițiatul nostru deduce că „se află locul Omului, casa lui Zamolxe… căci nu întâmplător s-a descoperit acolo o planetă geamănă Pământului, unde temperatura medie este de 23o Celsius… prin urmare .” Or, Sadr este o cefeidă nou-născută, o variabilă supergigantă (Soarele ar fi pe lângă ea cât o boabă de piper pe lângă o minge de baschet) în preajma căreia n-ai putea găsi ceva locuibil nici să închiriezi cu ora. Pesemne că ucenicul lui Zalmoxis face o confuzie cu altă vedetă din Lebăda, invizibila steluță de tip solar Kepler-22, acompaniată într-adevăr de o planetă foarte promițătoare pentru amatorii de concedii exotice, cu atmosferă și ocean global, popularizată și de serialul TV Crescuți de lupi. De altfel, poziția centrală a stelei Sadr în pieptul Lebedei (arabii îi zic Găină, conform cu catalogul lui Al Achsasi Al Mouakket, unde steaua era listată ca Sadr al Dedjadjet = „Pieptul Găinii”) nu este decât un privilegiu aparent, o iluzie optică și nimic mai mult, ca toate asterismele.
Frenezia creativă cu care Petru Solonaru își prepară originalele tocănițe de argumente amestecând cele mai neașteptate ingrediente și găselnițe ar merita din partea marilor bucătari parizieni, orice s-ar zice, măcar o stea Michelin. E o rețetă a succesului aplicată argumentării indiferent cărei teze, precum cheia franceză bună pentru orice piuliță. Iată, spre exemplu, teza din Pitagoreica brâncușiană (Utopiqa, 30 aprilie 2022) conform căreia „Calea Brâncuși de la Târgu Jiu nu are nicio legătură cu un Monument funerar” de vreme ce „moartea nu există”, ea e de fapt un Templu, un Imn al lui Atman către Brahman. Bazat pe „constanta kaliogenezei” (I = ekθ = 1296 x e x Φ = 10√Ψ = 5,7), tâlcul Ansamblului sculptural de la Târgu Jiu ar fi sacralitatea spiralei de tip logaritmic, deoarece ® = mn/mpr x 369/639 x αgd , respectiv „raza primordială a Punctului Zero” e egală cu „proporția între masa de repaus a neutronului și a protonului” multiplicată cu „raportul osialic dintre Numărul Tesla și Numărul Frecvenței inverse a Sunetului Dintâi” și totodată cu „constanta de cuplaj din Câmpul Quintesențial gravitodinamic”. Știu, pare complicat, dar aveți puțintică răbdare, totul e să scuturi de ecuații paginile precum Caragiale așternuturile cu ploșnițe de la Grand Hôtel Victoria Română, și lectura devine joacă de copil. La fel și eu, inițial, fusesem gata să mă las păgubaș văzând circoteca asta, dar când l-am consultat pe un amic, doftor priceput, după examinarea câtorva pagini m-a asigurat că „e serioasă treaba” și că merită atenția. Și avea dreptate. Ce Pandrea, ce Rusan, ce exegeze și alte alea ? Ascultă colea brâncușologie de șapte stele, neică Zahario: Masa Tăcerii are drept scaune „cele 12 Ere ale rotirii sistemului Soare-Sirius în jurul stelei Alcyone din Pleiadele Ochiului Taurului în cei 25.920 de ani”. Adicătelea într-un an platonic, interval în care axa titirezului terestru, tot clătinându-se precum cetățeanul turmentat, descrie un con, o piruetă, pricepi dumneata? E drept, în chestia cu „sistemul Soare-Sirius” onorabilul iarăși a zbârcit-o, nefiind nice sistem nice rotire în jurul roiului din Taurul, că nu e taurul comunal să-nvârtă hora vacile în jurul lui, dar treacă de la noi, autorele fiind totuși poet d-ai noștri din popor și patriot. E și normal să mai încurci borcanele când geme cămara de ele și ești tobă de carte. Că uite-l, știe despre antici că vedeau în Pleiade lăcașul moștenirii noastre astrale și sursa înțelepciunii celor școliți la Misterele lui Isis, ba poate o va fi citit și pe madam Bailey, panpsihista cu Conștiința atomului, ce dacă alea șapte surate sunt, hăt, la 440 de ani-lumină și le doare-n găurile negre de soarta noastră (zic totuși babele mai văzătoare de prin gura satului cum că juna cvintuplă Alcyone poate cauza febră, variolă, desfigurări și orbire, așa că nu încercați acasă să beliți ochii la ea din balcon, consultați medicul sau farmacistul). În rest, cine mai moare de grija unui roi galactic acum, după astronomicele creșteri ale prețurilor? Mai puțin pasabil e aplombul cu care tălmaciul lui Brâncuși face figură ex cathedra, încântat de propriile idei până la exortații inflamate („Așadar, să ieșim din timp asemeni fotonului!”, „Atenție! Fractalul Spiralei brâncușiene […] co-desfășoară instantaneu Cuminecare!” etc.), aici mai are de lucrat. Entuziasmul pentru spirala logaritmică îl întrece chiar și pe Jakob Bernoulli, care ceruse să-i fie gravată una pe piatra funerară (dar, culmea ironiei, pietrarului i-a ieșit o spirală arhimedică), însă a idealiza spirala lui Bernoulli nu-i totuna cu a-i postula primatul și universalismul. Nu e mai puțin adevărat că acest demers, cu toate păcatele lui, are meritul de a aduce omagiu Sfântului din Montparnasse printr-un original portret în geometrie analitică. Așa și cu steagul tricolor al Daciei din catargul cerului, teză care, dincolo de rizibil, popularizează totuși și astronomia, pomană nobilă și prețioasă tot mai greu de găsit în vremurile astea pământii.
Și cred că nici nu s-ar fi putut un mai nimerit prilej pentru a-mi încheia această odisee spațială din ultimii trei ani și a mă retrage la depou, împăcat să știu că, iată, are cine intra în tură după subsemnatul, cu satisfacția de a fi aflat unde anume se găseau steagurile lipsă ale lui Ghiță Pristanda. „S-a pus, coane Fănică, s-a pus!… Poate unul-două să le fi dat vântul jos, da’ s-a pus…”