„În momentul în care te îndoiești că poți zbura,
încetezi și să mai fii în stare s-o faci.”
(J.M. Barrie, Peter Pan)
„La doisprezece ani am devenit prietenul unui supererou. […] Avea douăzeci și cinci de ani, locuia în blocul meu și umbla cu o ciudată mașină decapotabilă verde, cu o agendă și un pix. Se numea Giancarlo și, în ciuda insistențelor mele, spunea că nu e nici pe departe un supererou.” Astfel începe romanul Un băiat ca toți ceilalți, al lui Lorenzo Marone. O poveste emoționantă despre sfârșitul copilăriei, despre câteva personaje de neuitat (mai ales Mimì, protagonistul). Și, desigur, așa cum Marone și-a obișnuit deja cititorii, despre Napoli.
Apărut în anul 2018 și venind după succesul pe care scriitorul italian îl avusese cu romanele anterioare, Tentația de a fi fericit (2015) și Mâine poate am să rămân (2017), Un băiat ca toți ceilalți (text excelent tradus, la fel ca și cele amintite mai sus, de aceeași mereu inspirată și neobosită Gabriela Lungu!) abordează o serie de probleme extrem de importante nu doar în Italia, precum influența grupărilor mafiote, reticența oamenilor de a lua poziție împotriva acestora, curajul unor temerari hotărâți să creadă în bine și puterea cuvântului scris de a face lumea măcar un pic mai bună. Unul dintre acești cetățeni curajoși este jurnalistul Giancarlo Siani, tânărul ucis de Camorra în toamna lui 1985, la Napoli, în fața casei sale, pentru că scrisese, în câteva articole, despre afacerile murdare ale ramurii napolitane a Mafiei, încercând să trezească conștiințele celor din jur. Va fi nevoie, însă, de doisprezece ani pentru ca cei vinovați de executarea sa să fie deferiți justiției și condamnați. Desigur, despre Siani, acțiunile lui curajoase și tragica sa moarte s-a mai scris, mai cu seamă în Italia ultimelor decenii, însă Lorenzo Marone nu face, după cum chiar el spune, din Un ragazzo normale o carte despre Siani, ci una cu el. Căci, în textul acesta, totul este privit (și povestit) din perspectiva lui Mimì, adolescentul în vârstă de doisprezece ani care crede în dreptate, în cultură, în bine și în frumos, în magia cuvintelor și care, mai presus de toate, visează să cunoască un supererou – cu superputeri, fără îndoială… Și îl va cunoaște pe Giancarlo, la a cărui moarte e martor, iar momentul acesta îl maturizează instantaneu și, în mare măsură, îi influențează drumul în viață și alegerile de mai târziu.
Mimì e pasionat de lectură, adoră să se uite la documentare științifice, nu-i place fotbalul, visează să devină astronaut sau matematician, se dă în vânt după benzile desenate și-l admiră pe Spider Man. Poartă ochelari și vorbește ca un aristocrat din secolul trecut sau ca un expert în științele naturale. Și se simte foarte singur. Chiar și în mijlocul familiei sale (părinții, bunicii, Beatrice, sora sa mai mare – și, de la un moment dat, și un câine pe nume Beethoven), înghesuiți cu toții într-un mic apartament de două camere din clădirea blocului din cartierul Vomero, din Napoli, unde tatăl său e portar. Însă singur nu înseamnă și nefericit – iar aici e evidentă arta lui Marone, capabil să scrie un roman deopotrivă profund și delicat, în care surprinde, cu o totală înțelegere, dificultățile de adaptare ale unui copil sensibil la toate provocările adolescenței, dar și modul aparte în care oamenii din clasa socială medie reușesc să se descurce în viață și să facă față greutăților, dar și să-și ofere unii altora căldură și sprijin. Căci Mimì, în ciuda dificultăților financiare cu care familia sa se confruntă adesea, e înconjurat de multă dragoste din partea alor săi, care încearcă să-l priceapă și să-l ajute pe acest copil ciudat, care știe denumirile în latină ale diferitelor specii de plante și animale, dar care nu prea știe cum să-și facă prieteni de vârsta lui și care, culmea, se mai și îndrăgostește iremediabil de Viola, o fetiță din vecini, care la început de-abia îl observă, prea ocupată fiind să-și plimbe hainele de firmă și să-și etaleze noile coafuri sau machiaje. Numai că, treptat, lucrurile se vor schimba, iar cele care îl vor ajuta vor fi cuvintele. Și, desigur, Giancarlo… Mimì este „un băiat ca toți ceilalți”, „un ragazzo normale”, după cum sună titlul cărții lui Lorezno Marone. Dar și atât de diferit. Care ne face să zâmbim, căci nu înțelege entuziasmul întregului oraș la vestea transferului lui Maradona la clubul din Napoli, care nu acceptă să se resemneze, să aștepte și să accepte. Și care nu e de acord nici cu atitudinea generală, aceea de a tăcea, de a închide ochii, atât de specifică pentru zona meridională a Italiei, unde toată lumea știe, dar nimeni nu vorbește despre afacerile celor din Cosa Nostra, nici despre abuzurile ori violențele lor.
Plin de sugestii și de o grație extraordinară, dar, nu o dată, tăios ca o lamă de cuțit, romanul acesta demonstrează cititorilor, deși, evident, nu era nevoie de vreo demonstrație în acest sens, că nu există supereroi în lumea zilelor noastre – dar asta nu înseamnă defel că lumea de azi n-ar avea nevoie de ei. Ci doar că acești supereroi în care se încăpățânează să creadă Mimì sunt, de fapt, așa cum îi va spune bunica Maria, doar oameni obișnuiți capabili să facă ceva pentru cei din jur. Asemenea lui Giancarlo. Și el, la rândul lui, „un ragazzo normale”, la fel ca Mimì, doar că ceva mai în vârstă și cu mai multă experiență. Și care crede în bine, în vocația sa și în puterea oamenilor obișnuiți, a jurnaliștilor onești, asemenea lui, de a face diferența: „Să scrii e minunat. Îți permite să le povestești oamenilor, să dezvălui faptele. Ca să poată alege, oamenii trebuie să știe. Și un adevărat jurnalist asta ar trebui să facă: să scrie, să povestească, să informeze.” Astfel încât tânărul ziarist va deveni, fără să-și fi propus asta, modelul lui Mimì și, în fond, maestrul său spiritual – câtă vreme cartea lui Marone este, în primul rând, povestea unei inițieri, deloc lipsite de momente dureroase și de suferințe, a unui adolescent ochelarist și transformarea sa definitivă într-o conștiință mereu lucidă și într-un cercetător neobosit al sufletelor din jurul său. Și, mai ales, într-un om în cel mai deplin sens al cuvântului, aflat mereu în căutarea adevărului, binelui și frumosului. Care, la fel ca și cuvintele, pot schimba lumea. Sau, dacă nu, cel puțin viața celor pe care îi iubim. Asta învață Mimì de-a lungul anului 1985, între prima zăpadă, căzută în ianuarie, și ultimele zile ale unui septembrie însângerat, pe care nu-l va putea uita niciodată.
Iar între aceste momente, Mimì descoperă prietenia, alături de Sasa, fiul măcelarului, fiorii primei iubiri – desigur, pentru unica și inegalabila Viola, spaima și furia neputincioasă la vestea apropierii morții bunicului; și învață compasiunea pentru cei sărmani, întâlnindu-l pe Matthias, dar și afecțiunea pentru animale, mai cu seamă după ce acest sărman fără adăpost i-l încredințează pe Beethoven, câinele său. Sigur, s-ar putea reproșa – unii exegeți italieni chiar au făcut-o – că sunt cam multe și cam prea căutate aceste experiențe pe care le trăiește protagonistul lui Marone. Sau că finalul cărții are (cam) prea multe note de basm contemporan, nu doar de happy-end. Iar dacă toate acestea pot fi adevărate, cel puțin dintr-un anumit unghi de vedere, la fel de adevărat este că textul romanului efectiv nu te lasă să te gândești la asemenea detalii, cititorul fiind iremediabil cucerit, încă din primele pagini, de candoarea lui Mimì, de atmosfera inconfundabilă a orașului Napoli, din nou, excelent descrisă de scriitorul italian, dar și de lucrurile mici care fac viața fericită sau nefericită. Nu doar pentru un băiat din anii ‘80, ci pentru fiecare dintre noi. Tocmai de aceea, cartea se citește cu o plăcere și cu o bucurie cum rareori se întâmplă în cazul atâtor și atâtor creații ale zilelor noastre, marcate de experimentalismul căutat, ori de tot soiul de accente erotico-ideologice. În loc de așa ceva, romanul lui Lorenzo Marone ne dăruiește o poveste încântătoare, emoționantă și atât de frumos spusă, încât orice reproșuri pălesc în fața plăcerii lecturii.
De neuitat rămân descrierile lungilor și călduroaselor după-amieze de august pe care Mimì le petrece pe terasa plină de flori de la etajul șapte al blocului unde locuiește, alături de tatăl său ori de Viola, udând florile din apartamentul elegant al unor vecini plecați pe timpul verii. Aici descoperă o bibliotecă ce i se pare, desigur, asemănătoare paradisului – sau, în orice caz, acelui paradis pe care-l caută el. Și tot aici, Viola îi cântă la pian în tăcere, fără a atinge clapele, pentru a nu fi auziți, într-o extraordinară secvență narativă, atât de frumos și de delicat descrisă, încât realmente cititorul vede toate gesturile celor doi adolescenți, la fel cum, în alte ocazii, aude acordurile celebrelor pe atunci melodii ale lui Vasco Rossi, cântărețul italian preferat de Giancarlo, de Viola și, desigur, și de Mimì… Iar în toate aceste luni, de-a lungul lui 1985, Mimì crește. Nu doar în înălțime, ci simte el însuși că lucrurile se schimbă în funcție de cum le privești – și că el se schimbă odată cu ele. Și învață, de la Giancarlo, mai mult decât învățase din multe cărți, învață că dragostea nu e întotdeauna ușor de câștigat, că prietenia e atât de importantă, că pentru ca binele să învingă cei buni nu trebuie să tacă atunci când sunt martorii răului. Iar moartea lui Siani va consacra, simbolic, punctul final al acestei inițieri, dar și sfârșitul dureros al copilăriei lui Mimì. Care înțelege, dintr-o dată, ca într-o revelație, că nu e absolut necesar să fii erou sau supererou ca să faci lumea un loc măcar un pic mai bun. Ci că fiecare în parte poate face ceva pentru cei din jur, pentru cei sărmani sau singuri, fie ei oameni sau animale. Iar aceasta este o extraordinară lecție de viață pe care cititorul o regăsește în romanul lui Lorenzo Marone, o lecție de viață extrem de importantă și binevenită, mai ales în zilele noastre, în această epocă în care valorile par a se pierde atât de ușor, iar oamenii a se regăsi atât de greu.
Lorenzo Marone, Un băiat ca toți ceilalți.
Traducere şi note de Gabriela Lungu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2022