– fragment –
Dragă mamă, am ajuns acolo unde m-ai trimis…
*
Domnul Lothar Merulă frână brusc, apăsând bine cu piciorul pedala din spate. Apoi descălecă, își scoase clamele cu care își prindea de fiecare dată manșetele pantalonilor și își propti bicicleta de zidul crăpat al magazinului aflat alături de bufetul La Goiță. Domnul Lothar ridică pe frunte ochelarii de soare, pentru că nu-i mai erau de trebuință și se uită cu atenție de jur-împrejur, printr-o rotație de 360 de grade la umbră.
Nimic nu lăsa să se ghicească tragedia ce va fi urmat… Dar, să nu anticipăm!
Bicicleta se odihnea, așadar, cu ghidonul sprijinit de un petic roșu al zidului. O bucată din tencuială căzuse iarna trecută și scosese la lumină câteva cărămizi măcinate. Domnul Lothar se mai uită o dată, de siguranță, dar și cu o scuturătură trufașă de leu tomnatic, la abila punere în scenă. În caz că nevastă-sa, moașa Clémentine Épuisée Merulă, supranumită „Mendor” (adică Main d’or), ar fi trecut pe acolo cu veșnica ei motoretă, marca Thunderstorm, întorcându-se de la vreo naștere grabnică și reușită din cartierul de vest al orașului, era musai obligată să-și închipuie că bărbatu-său intrase, de fapt, la Universal-Costel, ca să cumpere o seceră nouă, fiindcă aia veche se ciobise cum îi venise la gură, vara trecută, în timpul secerișului anterior, când o lovise de un obuz neexplodat afundat în pământ, între rădăcinile firoase de grâu. Noroc că nu sfârtecase și focosul cu forța loviturii sale, astfel că fu posibil ca bomba să fie dezamorsată peste câteva luni, în timpul arăturilor de toamnă, de o grupare de geniu din regimentul 101 Airborne Mobil Dick, după ce, toată vara, locul fusese împrejmuit cu o bandă galbenă de la Gaze, pe care scria „ Pericol de explozie ”. Din magazin, ieși târșâindu-și pâslarii, cocoșată și uscată, Varvara Cârlig, decanul de vârstă al orașului, 102 ani, fostă țesătoare la Cooperativa Manualitatea. Mai devreme, intrase ca să-l întrebe pe gestionar: „Costeluș, mamă…Vine azi buteliili?” Costel Fassbinder scosese creionul chimic din spatele urechii și, mâzgălind ceva, doar pentru a părea preocupat, îi răspunsese: „Vine, tanti Varvară. Vine negreșit… Don’t be afraid !”.
Domnul Lothar, după ce mai aruncă o privire spre bicicletă, să se asigure că stă bine, vru să se strecoare pe lângă bătrână. Aceasta însă îl trase de mâneca suflecată a cămășii: „Heee, un’ te duci?…Ce face Clem, mai varsă? Că de-atâtea fătări la care tre’ să facă față, săraca, i s-o fi făcut și ei scârbă, nu-i așa? Auzi, să-i spui să vină pe la mine să-i dau în bobi, să văd de unde-i vine repulsia, de la burtă sau e pe fond nervos?” „Săr’naa, bine, nu, mersi, tanti Varvară.” Apoi, bărbatul intră grăbit și nervos în bufetul La Goiță.
În clipa aceea, exact după ce domnul Merulă închise presto ușa în urma lui, ca să parcurgă rapid cei zece pași până la tejgheaua lui Goiță, de după stejarul din piață – plantat cu două secole în urmă de ieromonahul Makarenie, un călugăr evadat din probatoriul Mânăstirii Rumbada, pentru a căuta Calea Dreaptă, Adevărul Unic și Viața Veșnică – plesniră ca niște bombe tamburii, tubele, tromboanele, trompetele și clarinetele. Doi-trei turturoi – mari ca niște șobolani aflați la odihnă și veniți acolo pentru explorări funcționale în scopul detectării de turturele disponibile – decolară greu, ca niște avioane Hercules, de pe panoul cu anunțuri din fața primăriei. Scheletul roșu aprins, din lemn de brad, care, de-a lungul atâtor anotimpuri și climate, fusese succesiv zvântat de soare, apoi, umflat de apă și zăpezi și, din nou, uscat de arșiță, porni a se hâțâna apocaliptic, scârțâind mai sinistru decât ușa grea de la cavoul-mausoleu din cimitirul Restriștea, în care odihnea întru cei foarte drepți, Giuseppe Hortopani, eroul între eroii acestui oraș.
În fiecare an, de 20 septembrie, în prezența primarului și a celorlalte oficialități, avea loc o nouă înmormântare a eroului. Cavoul era deschis, eroul era scos pe brațe, după care, în timp ce ÎPS Porfirian Vezicaru oficia slujba religioasă, era așezat cu grijă în dric. Concomitent, un pluton din Compania a 7-a Vânători de stepă era convocat spre a trage solemn o salvă spre slava cerului, din cele două tunuri ce încadrau mausoleul, cel din stânga, turnat în bronz, cel din dreapta, sculptat în marmură. Apoi, de la poarta cimitirului, se forma procesiunea. Evenimentul beneficia de fanfara funcționarilor abili, îmbrăcați cu vestoane negre cu găitane și bumbi de aur, iar pe cap, chipie cu ceaprazuri strălucitoare, în vârf cu canaf roșu (suflătorul Rogerio Tenchi, care evolua la clarinet și la Grădina cu trei Tei, duminica și de sărbătorile legale, încheia corpul expediționar), după care, veneau în alergare ușoară un regiment de grenadiri, o companie de triumviri și un pluton jumătate canonieri, jumătate bouletieri și, în fine, dricul, iar, în spatele lui, în ritmul de trap impus de Arcadia și Lenore, rudele, bocitoarele, curioșii, trecătorii și pomanagiii acreditați. Cortegiul străbătea întreg orașul, din centru până în mahalaua sticlarilor, unde se afla și monumentul; acolo erau depuse coroane de flori și, după aceea, se făcea drumul înapoi, la Restriștea. Praznicul avea loc întotdeauna la restaurantul-grădină Hoinarul, din cartierul Stejăriș.
La auzul asurzitor al alămurilor, surlelor și tobelor, trecătorii se opriră, descălecară cu toții solemn de pe biciclete și se așezară în linie, pe ambele părți ale drumului, ținându-și șepcile sau băștile cu o mână, iar cu cealaltă închinându-se. Câteva femei în vârstă pompară din colțul ochiului câte o lacrimă ce dispăru numaidecât în crevasele obrazului ca scoarța de copac. Din câteva curți, se auziră glasuri vesele de copii: „Mamă, mamăăă! Vino repede la poartă, că trece mortul!”. Printre picioarele lor își ițeau capul și câinii, cenușii, uscați și famelici. Amușinau curioși fuioarele împletite din damfurile emanate de orice mort plimbat prin oraș, după care, se retrăgeau repede în curte, nu doar fiindcă ascultau de glasul femeilor apărute și ele, ștergându-și mâinile pe șorțuri, „Hai, acas”!…Acas’, n-auzi?!”, ci și de spaima de a nu-i vedea deodată ieșind, ca din pământ, din iarbă verde, pe cei mai mari dușmani ai lor, de care aveau o spaimă atroce: hingherii.
Carul mortuar – o bijuterie. Tras de cele două iepe învelite în valtrapuri albe, Arcadia și Lenore, și pus la dispoziția cetățenilor din tot orașul de Întreprinderea de Pompe Funebre Curcubeul, atelajul era o culme a artei funebre baroce. I se spunea La Carrozza, fiindcă era asemănătoare cu o caleașcă sau un fiacru, dar, de fapt, șmecheria era că la origine fusese un furgon vechi, procurat de la magazia lazaretului Honeywell. În ea ședea acum, triumfător, mortul, adică același ca în fiecare an, Giuseppe Hortopani, în uniformă de pilot, din care nu mai rămăsese decât tunica, pantalonii se destrămaseră, dar, oricum, nu era nicio problemă, fiindcă lințoliul era tras până la brâu, lăsând să se vadă paftaua aurită de la centirom. Caleașca era prelucrată cu mare migală, la mare artă și, bineînțeles că, în loc de negru, cum fusese inițial, acum era vopsită în alb. Ornamentica era tipică portului mortuar în regiune. De o parte și de alta, câte un mascaron din ghips alb rânjea sardonic către cei aflați pe margine, fiecare încadrat, în stânga și-n dreapta, de câte o ramură de palmete, tot din plastru. Deasupra, un putto din ipsos, mare cât un copil de 5 ani – de fapt, modelul a fost chiar Sfrâncionel, mezinul neastâmpărat (care a și căzut de vreo două ori de pe dric) al directorului de la Curcubeul, doctorul Merișor Bureață – ținând în mâna dreaptă o făclie veșnic aprinsă, iar, în stânga, o coroniță cu flori din Câmpiile Elizee. Amorașul era legat cu două eșarfe late albe, ca să nu cadă, de gleznele celor doi îngeri din față. Aaaa, uitasem! În fiecare colț, dricul avea fixați cu șuruburi ascunse patru îngeri voinicei, vopsiți cu bronz galben, ca să strălucească și să ia ochii celor ce și-i căscau la trecerea cortegiului. Geamurile laterale ale carrozzei aveau pe dinăuntru, fiecare, două perdele transparente albe, ca o cortină, prinse în două noduri la colț, precum cele pretențioase de la orice palat, lăsând astfel privirile curioșilor să se așeze pe chipul mascat cu ceară albă al eroului între eroi, Giuseppe Hortopani, încremenit în sicriul placat cu frunze albe de acantă (sau talpa-ursului ). În stânga și-n dreapta lui, a sicriului, se aflau două coroane bogate din hârtie creponată, împodobite cu crini, gladiole, cale și streliția din papier-mâché, pe care bâzâiau colonii de albine la întrecere cu roiuri de muște. Nimeni nu știa că Merișor Bureață dăduse ordin lucrătorilor din cabinetul de refaceri – spre a obține un aer de autenticitate – să împrăștie peste întregul peisaj un pic de deodorant cu gust de melasă.
Regulamentul stabilit de Curcubeul, în colaborare cu primăria, preciza clar că, dacă se nimerea în oraș să apară doi morți în aceeași zi, Biserica centrală, numită și Ascensională, dădea o bulă, contrasemnată de Primărie, prin care unul dintre decedați era amânat pentru a doua zi. De regulă, cei mai vârstnici, fiindcă se considera că nu mai aveau de ce să se grăbească. Indiferent, însă, de situație, în fiecare an, eroul Giuseppe Hortopani avea prioritate. Era eroul între eroi.
De asemenea, tot Primăria, în colaborare cu conducerea Firmei Curcubeul, adică strict doctorul Merișor Bureață, conveniseră ca serviciul divin întru memoria eroului să fie oficiat în întregime și supervizat de Biserica Ascensională de aici, din parohia Verde. Se dădea, astfel, un pumn în gură viciosului Ordin al Seminoților, conduși de Teotijuan Spirochețianul, din cartierul Mortensen, sexternalizat cu trei decenii în urmă. Acolo, sectanții își construiseră propria lor catedrală, ca un fel de contrareformă, remarcabilă prin campanella vioaie cu cușmă hughenotă mesmerizată și contraforții destul de îndrăzneți, fapt pentru care, atacurile „ ascensionalilor ” asupra instituției nu conteneau. De aceea, tânărul seminot Nevea Douăjdoi (alintat Doiță) – care era și adjunct al ordinului, și om de serviciu, și administrator, și lumânărar, dar și candelar (cu atât mai mult cu cât absolvise Colegiul episcopal Candelario ) – ori de câte ori era în primejdie catedrala, o împacheta iute și o plia frumos, cu grijă, ca să nu facă vreo cută. După care, o așeza într-un cufăr divin, pictat pe margini cu doi îngeri inverși, cu capul în jos adică (sugerând, normal, căderea) și zăvorât zdravăn cu șase încuietori – două pe fiecare laterală și câte una în capete, din ametist tratat prin sinteză ortosupraideolitică, îl ascundea, ajutat de doi copii cruzi din cor, în cămara casei sale. Unde rămâneau până târziu, la un joc de-a v-ați ascunselea.
– Ce te-mbuluci, domle, că uite, m-ai călcat ca un bou și mi-ai rupt sandaua?! – se stropși, gata să-l plesnească, burduhănosul măcelar Falstaff Gogonete, la Serinel Schluff (poreclit SS) Pilsudski. Acesta fugise de la canton (unde asigura ridicarea și coborârea barierei) și alergase într-un suflet, târând-o după el pe Klautilde, consoarta sa oarbă, cu care se înrudise în urmă cu patru ani, la biserica Sf. Antonie din Vale, iar acum se zbătea din mâini și din picioare, înghiontindu-i pe toți, ca să ajungă și el în primul rând. Alături, nevasta îi venea în ajutor, împungându-i între coaste pe cei din fața lor cu bățul de la stegulețul galben-cenușiu, pe care, în goana plecării, uitase să-l atârne de cârligul de pe peretele din stânga, chiar lângă fereastra cu geam mătuit de mizerie, din cămăruța cantonierului..
– Voi să văz! Lasă-mă și pe mine să mă strecor, ce naiba, namilă ce ești, că doar n-oi muri… În clipa aceea, Gogonete se lăsă pe spate, ca și cum ar fi alunecat pe o coajă de banană, lovit pare-se de un atac de apoplexie. Mai târziu, ambulanțierul Scapete avea să confirme diagnosticul. Lumea din jur, miloasă, îi făcu loc bolnavului să se exprime. Găsind liber, măcelarul căzu lat, prăbușindu-se fără suflare pe caldarâm. Un nor de praf se răspândi primprejur. Câțiva oameni tușiră. Vreo trei femei vărsară. Procesiunea se desfășura mai departe…Ia, ssssst! – solicită Serinel.
În memoria marelui dispărut (acela din dric, se-nțelege!), fanfara începuse deja să intoneze primele măsuri din Marșul Antonella, deosebit de funebru, compus de către celebrul compozitor Isaac Saperstein, care s-a aflat cândva într-o situație tragică. Istoria spune că, pe când soția lui căzuse la pat, în urma devastatoarei epidemii de gripă, a avut loc o eclipsă de lună, care, în fantezia muzicală a soțului ei, vom vedea că mai târziu s-a transformat într-un prilej de grație, inspirație, prostrație și venerație, folosindu-se de singura mobilă din casă ce mai stătea în picioare, un pian fără cap și fără coadă. În noaptea aceea, eclipsa eliberase o grămadă de vârcolaci din lagărul selenar (aflat pe partea întunecată a Lunii), ăștia împrăștiindu-se care princotro, pe unde au putut și pe unde i-a purtat briza nopții. Unul dintre ei, Tudose Escoriatul, a aterizat direct pe casa familiei Saperstein. Acolo, în jurul pianului, locuiau așa: el, Isaac, nevasta, Antonella, mama ei, cum ar veni, soacra lui, apoi, tatăl lui de 107 ani, cel vitreg, fiindcă cel biologic fugise, cu 80 de ani în urmă, de obligațiile familiale, o nepoată de-a nevestei, din Distrusia – fata unei verișoare de-a doua rămasă în ținutul natal, la Filatură – și, în fine, în pod, printre butoaie dezghiolate, cufere zdrobite, fotolii prăfuite, ligheane sparte și rețele (de sârmă) demantelate, unchiul lui, fratele tatălui dintâi, nenea Calistrat, păstrat acolo de rezervă, în caz că. Vârcolacul Tudose s-a strecurat efilându-se printre șipcile de lemn dintre acoperiș și zidul casei și, gâfâind, a intrat în dormitor. Acolo, la lumina lunii, s-a oprit derutat. „Care-o fi, frate?” – s-a întrebat vârcolacul. A zărit-o, în sfârșit, pe doamna Antonella, în pat, uscată ca grisina și galbenă ca lumânarea, dârdâind de atâtea frisoane ce o cotropeau. „Ea e!”. Vârcolacul s-a băgat sub plapumă și a pipăit-o să vadă dacă mai era caldă, suindu-se pe ea, ca să nu fi făcut degeaba atâta amar de drum. „Doamneee, își zise el, iată-mă în situația de vârcolac peste pupăză !”. Era călâie. Apoi, în timp ce domnul Isaac era ocupat ca să sforăie, făcând să se dezlipească de pe pereți cojile de var, a strâns-o încet și metodic de gât. Fără să lase urme, fiindcă ar fi fost considerată agresiune. Concomitent, își înfipse, trainic și de mare ajutor, gheara în pieptul slăbit al femeii. Moartea a fost instantanee și consemnată clinic a doua zi de către doctorul Feldmann în certificatul de deces. Gripă. Cu sentimentul datoriei împlinite, cu toate că la un moment dat fusese tentat să-i smulgă beregata soțului, spre a nu-l mai auzi cât de tare sforăie, vârcolacul Tudose a renunțat și s-a strecurat afară, exact pe unde intrase.
Începând cu a doua zi, Isaac Saperstein a căzut în depresie, călărind pianul neîntrerupt timp de 24 de zile. În a douăzeci și patra zi, opera a fost gata. Era un marș funebru. De fapt, deosebit de funebru, căruia i-a dat numele scumpei sale soții, doborâtă în mod samavolnic de o gripă-n gât și o gheară-n piept.
De atunci, la fiecare înmormântare, fanfara orașului cânta numai asta: Marșul Antonella, deosebit de funebru, de Isaac Saperstein. Povestea cu el se încheie banal, când acesta a decedat, tot așa, funebru, la câțiva ani de la moartea soției, singur cuc – toate rudele din casă plecaseră în bejenie, își luaseră zborul sau pur și simplu muriseră – copleșit de durere și nemângâiat decât de coada stufoasă ca de vulpe a credinciosului său motan, Athenor.
– La fiecare om îi place să ia parte la un ritual, mă-nțelegi, Goiță? – zise domnul Lothar Merulă, ușor împleticindu-se și având grijă să zgârie meditativ cu unghia mare a degetului mic furnirul deja scorojit al tejghelei.
– Încetează!…Că, uite, din cauza ta, o să trebuiască să-l chem pe
Dionysos tâmplarul… Nu știu cum dracu’, dar, de câte ori vii p-aci, ai așa, un nărav, o plăcere, nu știu cum, să zgârii tejgheaua. O să trebuiască să-l chem pe Dionysos… mama mă-sii de treabă!
Domnul Lothar se rușină o clipă și băgă mâna în buzunarul pantalonilor. După ce se scărpină lacom și cu râvnă, își continuă tirada:
– Ăăăă…încă unu’, Goiță!… Așa că, tre’ să fii de acord că viața se compune din mici ceremonii, desfășurate între alea mari, știi tu care, botezul și…Adio, lume!… Ha, haaa!…Hai noroc!
– Poftim?…Vezi că-i al șaselea…!
– N-are-a face. Eu sunt mai tare ca sfântul împărat roman Lothar, nu știu dacă-l știi!
– Nu-l știu, că n-a venit pe la mine. P-aici n-ai venit decât tu…. Hmmm!
–… Care, e adevărat, a sfârșit prin a se călugări, frate, ca un papagal… Dar eu n-am s-o fac niciodată… Înțelegi, niciodată, Goiță! Eu sunt puternic, eu sunt tare ca piatra, eu mă trag din partea osoasă a strămoșului meu… Ha, haaa! Deci, să continui… Viața omului care nu participă la o ceremonie e fadă, e uscată ca iasca…. Uite, noi, aici…hei, ce faci, ai adomit? – Goiță își scăpase din palmă capul – noi, aici, de fapt, nu refuzăm ceremonia de afară, noi ne gândim la el… Se cinstește un erou. Eroul e al nostru. Dar noi stăm aicea, îl comemorăm cu gândul și bem ca… Scuză-mă!
– Tu, nu eu!
– Știi că a privi ceremonia este plăcerea pe care o au copiii și bătrânii cu suflet de copil? Or, noi suntem și puternici ca bărbați, dar și visători cu, cum îți spuneam, suflet de copil… D-aia…hai noroc!… ceremonialul e o sărbătoare, se culcușește în serbare, înțelegi, în festival. Uită-te ce-i afară!…
– Nu pot, pentru că trebuie să stau cu ochii pe tine… Și să te ascult! Hmmm!
– Hai, că nu mai am mult!… Deci, în sine, fără martori, ritualul e mort. Trebuie să fie buluc, să fie gloată, să fie bulibășeală, să se calce oamenii-n picioare, ca la un cutremur. Așa că… măiculiță-Doamne, nu e mai mare plăcere ca atunci când grupul uman…uită-te afară… participă cu ardoare la eveniment! Auzi cum cântă fanfara? Mai ții minte… Ia ascultă! Șșșșșt! Și ridică indexul, ținând tactul. Marșul Antonella, deosebit de funebru… pam-pam, pa-paaam, pam-pam-papam! Nu simți că ai înviat? Pentru că, în contact cu publicul, toate ceremoniile care ni se par banale, cum e asta… sau alea secrete, știi tu care…învie, dom’le! Capătă viață, înțelegi?!.. Toarnă!…
–… Al șaptelea…Gata!
– În concluzie, Goiță tată, chiar dacă doi oameni beau la cârciumă…
– Tu, nu eu!
–… ei bine, asta-ți spuneam…Ce n-ai înțeles?… ritualul ăsta banal de afară dă un înțeles dialogului cu veșnicia…Ce naiba, măi, Goiță, unde ți-e mintea?…hai noroc! În concluzie, cum îți spuneam, asta înseamnă…ce înseamnă? Înseamnă că noi suntem eterni, Goițăăăă!… Ți-e clar? Ce nu e clar?…
– Bine, biiiine!
– Gata!…Ajunge! Trece-mă pe caiet, că n-am mărunt…
Și ieși, prelingându-se prin crăpătura ușii întredeschise. Afară, se intona pentru a treia oară marșul funebru. Îi luă ceva timp să coboare cele două trepte, ținându-se temeinic de parmalâcul de lemn uscat, ce scârțâi amenințător, dar reuși până la urmă. Se opri o clipă în capul scărilor și, în timp ce se clătina periculos, își făcu goarnă din palme și urlă din toți bojocii, ca să acopere muzica lui Isaac Saperstein: „Dumnezeu să te ierte, caro Giuseppeee!”. Câțiva oameni mai cu frica lui Dumnezeu săriră și-i luară goarna. „Nu ți-e rușine obrazului să-ți fie, porcule?!” Domnul Lothar Merulă lăsă bărbia-n piept, încercă să se rușineze, bombăni ceva despre metonimia credinței prin cultivarea ecumenismului și se îndreptă spre Universal-Costel, de zidul căruia rezemase bicicleta. Atunci, în clipa aceea, se petrecu dezastrul.
Ghidonul bicicletei, care se sprijinea de zid, făcuse, nu se știe cum, o gaură în tencuială. Cam pe la al patrulea pahar al domnului Lothar, o bucată mare din tencuială se desprinsese și căzuse moale, nevăzută de nimeni, la poalele zidului. Treptat-treptat, cărămida începu să se macine, iar gaura se făcu tot mai mare, în timp ce cornul de metal săpa nestingherit, din ce în ce mai adânc, în peretele de cărămidă. Până când, cam pe la vremea celui de-al șaselea pahar al domnului Lothar, reuși să străbată toată grosimea zidului și ieși cu capătul direct înăuntrul magazinului, exact printre două seceri și un fierăstrău agățate de cârlige de fier. Costel Fassbinder se sperie, auzind cum una dintre seceri se desprinse și căzu făcând să țiuie zimții de metal pe pardoseala de gresie. Se ridică iute de la birou, după ce mai întâi pusese repede ciocănelul cu țuică dedesubt, pe raftul învelit în hârtie de ziar, pe care stăteau o roșie tăiată în felii și un boț de brânză procurată direct de la stână, de la ciobanul Mihăilă Schwung. Ajuns la perete, în clipa în care se aplecă, observă gaura ce dădea afară pe uliță, prin care se strecurau ca niște șerpi îndoliați, notele grave ale marșului de înmormântare. Dar nu mai reuși să pună cap la cap viziunea cu explicația posibilă, că zidul pârâi îngrozitor crăpându-se instantaneu până sus, sub acoperiș și pe loc fu înghițit de valul de cărămizi, moloz și tencuială care se năruise pe el. Nu mai apucă să strige, pentru că gura i se umplu de nisip, praf și var amestecate în proporții absolut întâmplătoare sub imperiul catastrofei ivite din nimic. Se știe însă că, la orice calamitate, apare ca din senin și un factor de simetrie, ca un fel de armonie negativă, adică, spre exemplu, dacă valul de tsunami a lovit mortal bungalourile cu tot cu oameni din apropierea plajei, distrugând absolut tot ce i-a stat în cale, ei bine, în schimb, turiștii aflați mai în spate, pe colina Thun Bang, de pildă, vor fi toți secerați de variola maimuței. Așa și aici, prin urmare, apăru de niciunde acel straniu echilibru, repet: niciodată bănuit, specific fiecărui prăpăd în parte. Căzu și acoperișul. De astă dată, prăbușindu-se în afară, pe stradă. Întâmplarea făcu – iarăși vorbim de o simetrie curioasă – ca buiandrugii de lemn de deasupra celor două ferestre ce dădeau spre uliță să se desprindă și să cadă la liber pe domnul Lothar Merulă, exact fiecare pe câte un umăr. Se auzi pârâitul îngrozitor al oaselor strivite și domnul Lothar dispăru sub învălmășeala de lemn, tablă, carne și moloz. „Nah! Doar adineauri ai zis că ești etern…pfff! Și a plecat și fără să plătească!” – gândi principial Goiță, persuadat de justețeea cugetării, în timp ce privea pe geamul ușii dezastrul de alături, abia deslușind prin vălătucii de praf alb personajele principale ale tărășeniei. Bănuia că ar putea fi vorba de un blestem, nu știa. Se închină, își puse pe umăr cârpa de șters pahare, făcu stânga-mprejur și se îndreptă spre tejghea.
Pompierii – care erau gata de intervenție, în timp ce jucau țintar în remiza de după colțul primăriei – sosiră presto la fața locului, în tandem cu salvarea condusă de ambulanțierul Gabelion Scapete. În spatele lor, așezat în mașina sa decapotabilă, un Cadillac alb cu aripi și cu același putto, așezat pe capotă, modelul fiului său de 5 ani, dar, de astă dată nu din ipsos, ci din crom strălucitor, Merișor Bureață, doctor în anatomo-patologie și observații asupra dezvoltării somato-psihice a bolnavilor în stadiu terminal, pe care-i prelua prin firma sa de pompe funebre, Curcubeul, își mângâia cu palmele, bucuros, pântecul, admirându-și în același timp, în oglinda retrovizoare, ordinele și medaliile primite la ocazii, cu care era împodobit pieptul său ca un ecran de cinema. Îi zise șoferului: „Dragane, sună la sediu… Să pregătească băieții de la Restriștea trei gropi, că a mierlit-o și măcelarul, a făcut apoplexie.” „Da, să trăiți!” „Și să-l scoată pe popă, adică pe Porfirian Vezicaru, să-l scoată degrabă de aici, din dispozitivul de la Hortopani, și să-l ducă iute la cimitir, să se pregătească de trei slujbe…” „Trei?…” „Da, mă, nu fi bou, e Lothar, bărbatul moașei, apoi, e Costel de la magazin și al treilea e Gogonete măcelarul, ce dracu’, nu ți-am zis?!” „Îhâmm! Da, să trăiți!” „Și să-mi aduci aminte să trec diseară pe la Serafina, nevastă-sa, ca să-i prezint condoleanțe!” „Iupiii!” – se excită dezlănțuit și simplu șoferul Dragane.
Fanfara și reprezentanții tuturor armelor din garnizoană – grenadiri, triumviri, canonieri și bouletieri – trecuseră deja de locul accidentului, într-o devălmășie cumplită. Dricul se hâțâna nebunește dintr-o hârtoapă în alta, făcând ca mortul să sară-n sus, căci, speriate de așa balamuc, Arcadia și Lenore trecuseră de la trap la galop. Unul dintre îngerii de la colțuri se desprinsese din șuruburi și căzuse peste oameni, care nu văzură cu ochi buni problema, drept care, femeile puseră piele de drac pe ele și începură să zbiere ca apucatele. „Diavolul!… Diavolul de aur!…A coborât din cer. Aoleeeu, sări, Simeoane și adu-mi sărurileeee!”. În urma carului mortuar, alergau respirând greu și asudând din belșug mulțimile de oameni, rudele, bocitoarele, curioșii, trecătorii și pomanagiii acreditați. Unii nu mai puteau, se împiedicau și cădeau, abia izbutind să se ferească din calea gloatei parcă turbate, din urma dricului. Atunci, din cauza emoției și a prafului fantomatic, erau cuprinși toți de un delir atroce, drept care, elucubrau năprasnic – ai fi zis că luaseră un pic de mescalină, așa, de bon ton, dimineață, pe burta goală – căci, Arcadia și Lenore li se păreau ciudate, din alt regn, aveau picioare de grifon și aripi de balaur, precum niște dragoni ce zburau prin aerul aproape lichid al sinistrului.
– Tu ce cauți aicea, madam? – se repezi spre Rosetta doctorul Bureață, de cum puse pantoful său din piele de șarpe, asezonată cu încrustații sibilinice din folclorul yosebit, în praful de un deget al drumului. Rosetta Pârâianu era mentora stabilimentului savant și inspirat numit Clitemnuestra. Instituția avea opt angajate cu carte de sănătate, care lucrau în schimburi de 12 cu 24, spre a asigura necontenit voia bună a tuturor testiculelor din oraș. Totodată, era și pictoriță, și educatoare la grădiniță, și autoare de romane deșucheate (singura femeie ce făcea parte din Ordinul prozacrucienilor, răsplătită de trei ori la rând cu Medalia Ex-Tazz ). Părul ei negru (ca pana corbului, normal!), prins într-un coc savant la ceafă, se acomoda perfect nu numai cu împrejurările, dar și cu ținuta. Era îmbrăcată regulamentar de doliu, cu o rochie de lamé neagră, strâmtă, cu o uriașă floare de mac lipită în față, în dreptul unde se ascundea comoara râvnită de toți bărbații orașului, strânsă pe talie, de unde pornea în sus un pieptar alcătuit din sute de mărgeluțe negre, cusute de mâinile îndemânatice ale fetelor lui Mărgărit Mărgelea, de la prăvălia de pasmanterie și odăjdii Înșir’-te, Mărgărite!, din Arca Fontana nr. 6. De acolo, proveneau nu puține dintre angajatele care munceau, dar numai în timpul liber, și la instituția Rosettei. Pantofii ei eleganți, din piele de capră neagră, intraseră pe jumătate în praf, tocurile scufundându-se undeva, în adâncul țărânii.
– Și eu, prin zonă. Am venit cu fetele să-l mai vedem pe Giuseppe, eroul între eroi, care mi-a fost atât de apropiat. Dar erau alte vremuri. Când, de pildă – gândi ea – măgarul ăsta de Bureață n-avea mai mult de 15 ani și era doar un țâști-bâști care aduna de pe jos monezile aruncate la răspântii, după trecerea mortului. Și nu-și permitea pe atunci (nici n-avea cum!) bădărăniile astea de azi, de mare mahăr, cu care îngrețoșa deja lumea bună (de-aia nici nu era invitat niciodată la Balul de Cristal, ce avea loc în fiecare an la Palatul Marinesco și la care se strângea întreaga protipendadă a orașului). Și, cu atât mai puțin avea pe vremea aia prilejul să-și exhibe discreționar – pentru că el se folosea de avantajele pe care acestea le implicau – puterea, farmecul și distincția pe care le procură mortului, în general, machiajul, îmbrăcămintea, dricul și fastul întregii operațiuni.
– Ahhh, ce talie ți-a rămas, Rosetto! De viespe, nu de altceva, astfel încât știi bine ce ți-aș face! – mârâi doctorul Bureață, lingându-se pe buze și cu privirea înfiptă în macul cel din față al femeii.
– Merișor, dragule, renunță la vechile și neștersele tale obiceiuri de a fi mitocan, grobian sau mojic, cum vrei să zic. Mai ales cu femeile cu care te-ai iubit în tinerețea ta nevolnică și care, asta e bașca, te-au și scăpat de povara virginității. Vrei să-ți arăt ața? Am păstrat-o… – și arătă cu privirea spre poșeta de lac neagră, pe care o ținea agățată pe antebrațul mâinii drepte. Norocul tău e că s-au amestecat și nu mai știu care era a ta!
Rosetta hohoti cu poftă, dar cuviincios, după ce privi jur-împrejur și primi aprobarea tacită a celor din preajmă. (…)
Din volumul Scrisoare din Penumbria, nuvele,
în curs de apariție la Editura Junimea