Poison d’or

Toată lumea își aduce aminte de celebrul hit din 1997, Poison, al lui Alice Cooper (reținem că, funciarmente, era o declarație de dragoste: You’re poison, running through my veins/ You’re poison… etc.). Sau, e imposibil ca, în copilărie, atunci când eram răi, răi de tot (striveam furnici sau chinuiam pisici) să nu fi fost apostrofați cu observația: Otravă mică ce ești!
De astă dată, însă, vorbim aici de otrava serioasă. Aia adevărată, care a zguduit secole de-a rândul istoria civilizației omenești. Și despre care aflăm dintr-o carte – captivantă ca un thriller – al cărei autor este Eleanor Herman, istoric și comentator de specialitate pe canale tv binecunoscute, precum National Geographic, The History Channel și American Heroes Channel. Este de asemenea, autoare a unor adevărate bestsellers (astfel declarate de New York Times): În pat cu regele (2020) și În pat cu regina (2021). Printre alte volume scrise de Eleanor Herman, amintim: Mistress of the Vatican, King Peggy, Legacy of Kings, Blood of Gods sau Royals.
Volumul care face obiectul interesului acestei note se cheamă Arta regală a otrăvurilor (Palate murdare, cosmetice fatale, leacuri mortale și crime îngrozitoare) și a apărut anul acesta la Editura LITERA. Este o provocare extraordinară și nu mai puțin inedită, fiindcă subiectul a fost destul de rar abordat în literatura istorică și a fost transformat de multe ori în zvonuri, alegații și rumori.
Povestea otrăvurilor se împletește cu povestea puterii. Căci, secole de-a rândul conducătorul, regele s-a temut de starea de vomă și crampele teribile provocate de acel ceva invizibil strecurat în cupa de băutură sau în farfuria cu mâncare. Ca să nu mai amintim de faptul că, de multe ori, ceaiul de seară dus de servitor stăpânului, spre a-i calma somnul, era de multe ori ultimul! De aceea, capetele încoronate, pentru a evita otrăvirea, se bazau pe degustători (obicei păstrat și de tiranii secolului XX!), pe antidoturi dintre cele mai teribiliste (de la corn de inorog(!), urină de capră, fecale de șobolan și găinaț de cocoș, până la sânge de făt sau diverse poțiuni obținute prin fierberea unor elemente naturale, numite teriacuri).
Pe de altă parte, la modul cel mai ironic, stăpânitorii îngroziți de otrăvuri se otrăveau singuri, fără să știe, în fiecare zi, cu cosmetice, medicamente, precum și cu un trai în mizerie, în cel mai concret sens al cuvântului. Femeile foloseau produse de machiaj și cosmetice bazate pe pe mercur sau plumb. Bărbații își ungeau cu rahat chelia, ca să le crească părul. Medicii prescriau clisme cu mercur, creme cu arsenic, băuturi cu plumb și poțiuni din grăsime și cranii umane, proaspăt procurate de la călău. Pe de altă parte, realitatea era cu totul alta și în cele mai luxoase palate, care păreau un pic mai curate ca latrinele. Când privim portrete din secolele trecute, trebuie să recunoaștem că nu vedem ce se află sub hainele somptuoase și dincolo de duhoarea trupurilor nespălate (când aflăm, de pildă, de câte ori pe an făceau baie, nu se poate să nu resimțim un soi de jenă și de stupoare incredulă), trebuie să facem efortul minimal de a ghici neapărat jegul, rapănul și păduchii din zonele intime ori viermii din intestinele regale.
În Arta regală a otrăvurilor, Eleanor Herman combină accesul ei unic la arhivele regale din toată Europa cu descoperiri de ultimă generație ale criminalisticii, pentru a povesti – cu șarm de autentic narator – întâmplările ce se petrec (ori s-au petrecut) în palatele strălucitoare ale lumii. De pildă, fiecărui personaj aflat în centrul unei aventuri „otrăvicioase” în istorie i se repartizează – acolo unde a fost posibil – un capitol final, în care sunt publicate rezultatele de ultimă oră, cu un serios fundament științific, ale unei autopsii sau analize ADN – acolo unde a fost posibil – efectuate în secolul nostru. Ale căror rezultate de multe ori au contrazis observațiile sau presupunerile contemporanilor, dar asta deja nu mai e interesant.
Preumblările narative ale autoarei americane sunt nu doar pasionante, ci și instructive, căci aflăm informații și detalii spectaculoase din viața multor „eroi” care au trăit printre filele cărților noastre de istorie. De la Henric al VII-lea de Luxemburg, Eduard al V-lea al Angliei, Jeanne dAlbret, regina Navarrei, Agnes Sorel, amanta regelui Carol al VII-lea al Franței, Eduard al VI-lea al Angliei, Eric al XIV-lea, regele Suediei, Ivan cel Groaznic, împreună cu mama sa, Elena Glinskaia și prima lui soție, Anastasia Romanova, Marele Duce Francesco de Medici al Toscanei și Marea Ducesă Bianca Cappello, Gabrielle dEstrées, amanta regelui Henric al IV-lea, Tycho Brahe, astronomul și matematicianul imperial danez și până la Michelangelo de Merisi (cunoscut drept Caravaggio), Henric Stuart, prinț de Wales, Sir Thomas Overbury, sfetnic regal la curtea lui Iacob I, prințesa Henrietta Stuart a Angliei, ducesă de Orléans, Mademoiselle de Fontanges, amanta Regelui-Soare, Wolfgang Amadeus Mozart sau, nu în cele din urmă, Napoleon Bonaparte – toți și-au încurcat serios viața cu felurite otrăvuri și, bineînțeles, și-au găsit sfârșitul.
La final, Eleanor Herman vorbește și de renaștere… O renaștere a otrăvirilor politice din epoca modernă, cu eroi pe care-i știm foarte bine (cu unii dintre ei am fost și contemporani). În 1921, sovieticii au înființat Kamera, primul lor laborator de producere a otrăvurilor. Ele erau testate pe deținuți condamnați, la fel cum făcea familia Medici în secolul al XVI-lea, în ale sale fonderie din Palazzo Vecchio. Ba, cercetările de ultim moment atestă faptul că și Lenin a fost otrăvit, firește, în folosul succesorului său, Stalin, care și el, la rândul lui, așa cum se întâmplă de regulă, se pare că a fost victima unei otrăviri. De altfel, „partea rusă” (KGB-GRU-FSB) se află la originea unei adevărate „hecatombe” de otrăviri, în ultima vreme, cu mijloace din ce în ce mai rafinate și care, în primul rând, nu lasă urme. Ultimul „pacient” al FSB-ului este Aleksei Navalnîi, celebrul disident rus, care, însă, a avut noroc de un tratament rapid recuperator în Germania. Dar, întorcând-se în Rusia, n-a mai avut același noroc, fiind întemnițat în Siberia, cu o condamnare de 9 ani, care, se pare că va fi prelungită cu o altă condamnare, pe un alt dosar, de 30 de ani.
În încheiere, autoarea face și un repertoar al otrăvurilor de-a lungul timpului, în funcție de efectele lor: cea mai dureroasă moarte, cea mai ușoară moarte, cea care acționează cel mai rapid, cea cu cele mai dezgustătoare simptome etc.etc… Brrr!
Una peste alta, însă, un lucru e cert: după ce o citești, cartea doamnei Eleanor Herman îți lasă un gust amar în gură… Și parcă și suspect!