Înnoptaseră într-o căsuță de lemn, în grădina unei femei din sat. Era peste măsură de vorbăreață. Îi lăsase mai întâi pe mâna unei fete rușinoase, care-i condusese de-a lungul gardului părăginit, pe aleea cu pietriș, până la construcția din bârne, proaspăt băițuită, cu felinare de-o parte și de alta a ușii. Fata le-a zis că era o tindă care dădea în două camere de dormit, dar nu mai știa care era a lor, pentru că mama ei nu-i spunea totul.
– De multe ori uită să-mi spună, zisese fata, uitându-se într-o parte.
Curtea era îngustă de la poartă până la căsuța de lemn, însă imediat după aceasta se deschidea o grădină mare, care urma o pantă lentă, spre pădure.
– Puteți urca pe acolo, le zisese fata, întinzând mâna spre pădure, când ei întrebaseră cum se poate ajunge pe vârful muntelui.
– Dar ajungem pe un traseu marcat? întrebase Ima, cu îndoială.
– Nu-mi aduc aminte, răspunsese fata, ridicând din umeri, dar mama zice că dintr-o pădure poți ajunge ușor în alta și că toate pădurile urcă spre munți.
Ima nu fusese deloc mulțumită de răspuns și aruncase spre fată o privire destul de aspră. Cea din urmă rămăsese în prag, fără să știe ce să facă. Se uita fix spre fereastra tindei, lângă care era o masă cu două scaune. Pe masă erau o sticluță cu țuică și câteva pahare. Niște crengi se mișcau anapoda la geam și poate că mișcarea aceea o urmărea fata.
– Cum te cheamă? a întrebat-o Victor.
– Maria, a răspuns fata. Mama îmi spune Măriuța, crede că sunt încă mică. Dar nu sunt. Am șaisprezece ani.
Spusese toate astea fără să desprindă privirea de la fereastră, apoi, fără să adauge altceva, se retrăsese discret și plecase spre casa dinspre drum, în care locuia cu familia.
Mirela, mama ei, le-a spus mai târziu că fata avea deja optsprezece, dar suferise un accident în urmă cu doi ani și multe informații pe care le avea datau de atunci.
– Nu-și amintește mai nimic din ce vorbim acum, dar slavă Domnului că știe tot din ce a cunoscut înainte de accident. Ne întoarcem în fiecare zi la perioada aceea și, cumva, retrăim întruna primii ei șaisprezece ani. E frumos, într-un fel. Cel mai bine e că nu-și amintește deloc accidentul. Mi-am făcut multe probleme, mă gândeam că are să fie distrusă, dar să știți că, într-un fel, e frumos să rămâi fixat într-o perioadă din asta fericită. Cine nu și-ar dori să rămână mereu tânăr? Ea e aproape copilă. Nu e nicio potecă în pădurea asta de lângă noi. Nici nu e vreo pădure grozavă, e un sat dincolo de ea, dar nu mai locuiește nimeni. Poate că i-am zis la un moment dat că se ajunge pe munte de acolo, cine știe ce am vrut și eu să zic? Poate am glumit.
– Și pe unde să o pornim spre munte? încercă să afle Ima.
– Păi dimineață vă puteți duce spre cheile Moara Dracilor, nu departe de aici. O să dați de o stână mai întâi, nu cine știe ce, dup-aia intrați printre stânci și urmați poteca marcată până sus. Pe drum o să vedeți că sunt mai multe trasee, de fapt se ramifică același traseu principal, eu le știu bine, dar nu pot veni cu voi. Nu am timp de nimic. O vreme o să vă intersectați cu Pârâul Caselor. Dispare de mai multe ori din senin, nu mă întrebați de ce, că nu știu.
– Ce case? întrebă Victor.
– Casele părăsite. Au fost multe, o parte le-au mutat în sătucul ăsta de dincolo de pădure, dar și acolo le-au părăsit încă o dată. Câteva au fost duse chiar dincolo de munți, le-au luat cu ei niște oameni care au plecat. Au zis că vor avea alt destin, atât ei, cât și casele. Tare mă tem că s-au părăsit unii pe alții și pe acolo. Mă scuzați, uneori vorbesc prea mult, dar să știți că nu-mi stă în fire, mai ales că sunt foarte ocupată. Auziți, cât vă acomodați în căsuță sau faceți câțiva pași prin sat, nu vreți să vă pregătesc o mâncare de hribi? A fost ploaie multă și s-au făcut o grămadă. Atât de mult a plouat, încât am crezut că vine pârâul ăla la vale cu case şi cu munte cu tot. Haideți că vă pregătesc, faceți-vă comozi sau mergeți nițel la plimbare.
Căsuța de lemn părea să fi fost mai demult o șură, lucru pe care Mirela l-a și confirmat ulterior. Curățase bine și tratase lemnul, tencuise pereții pe dinăuntru, adusese pe cineva să facă sobe de teracotă. Numai în tindă nu făcuse, era deja toamnă și Ima deschisese ușile celor două camere să intre căldura. Înainte să plece, Mirela îi avertizase că potecile montane nu mai erau așa de bine îngrijite în ultimii ani, lumea le cam evita, mai ales că se înmulțiseră urșii. Ima se speriase puțin și se gândise că ar fi putut renunța, ar fi schimbat planul, erau destule lucruri de făcut pe acolo, era plin de biserici și mănăstiri sau, cum le zisese Mirela râzând, locuri încărcate de istorie.
– Nu vă temeți, adăugase ea. Dacă e sortit să vi se întâmple ceva împreună, o să vi se întâmple. Bun sau rău. Vă sfătuiesc să nu renunțați.
Femeia plecase să pregătească mâncarea de ciuperci, iar Victor turnase rachiu într-un pahar. Era de caise, îi dădu și Imei să miroase, îi plăcu și chiar gustă puțin, apoi bău și el.
– Nu știu ce să zic, hai să schimbăm totuși planul, propuse ea.
– De ce te temi? E de ajuns să fluieri din când în când și animalele fug din calea ta, fie ele și urși.
– Dar știi că nu mă pricep prea bine. E drept că am fluierul acela agățat de rucsac, l-aș putea folosi.
– Păi vezi?
– Dar sigur fug?
– Sigur. N-o să vedem picior de urs pe acolo.
– Nici alte bestii?
– Poate unele mici, păianjeni, gândaci, furnici roșii, alte chestii veninoase.
– Șerpi?
– Bănuiesc că dorm deja.
– Bănuiești…
Făcură o plimbare prin sat, traversară spre dealul celălalt, pe marginea unui râu care curgea surprinzător de calm pentru o apă de munte. Se opriră pe un pod și admirară culorile copacilor, care se oglindeau jucăuș în lumina amurgului. Era liniște, abia dacă întâlniră doi-trei oameni, o pisică pe un gard și un câine care se plimba cam abătut. La întoarcere, gazda le dădu o tocăniță de ciuperci cu mămăligă și căzură de acord că era foarte gustoasă. Mâncară în casa dinspre stradă. Ima se simțea destul de obosită, așa cum era ea adesea după ce mânca, dar și oarecum indispusă. Vorbea puțin, cât să nu pară lipsită de respect față de gazdă și față de cei doi copii ai săi. Avea și un băiat de doisprezece ani, care însă nu scotea niciun cuvânt.
– Nu vorbeşte cu străinii, le-a explicat Mirela. Dacă veniți aici de mai multe ori, se va obişnui. Odihniți-vă, aveți mult de mers mâine.
Se întunecase de-a binelea când ieșiră din casă și bâjbâiră câțiva pași, până li se obișnuiră, încet-încet, ochii.
– Nu vă temeți, le mai aruncă Mirela. Dacă e să se întâmple ceva cu voi doi, se va întâmpla. Nu are rost să vă bateți capul cu asta.
La căsuța de lemn era felinarul aprins, dar lumina lui părea să fugă toată pe deal în sus, spre pădure. Razele se adunau într-o cărăruie îngustă care șerpuia printre pruni, desfăcându-se mai încolo şi apucând-o aiurea printre copaci.
– Poate că ajungi undeva prin pădurea asta, totuși, zise Victor, încercând să pară vesel.
Mirela le spusese că nu mai avea alte rezervări și puteau să-și aleagă orice cameră. În tindă era cald acum și mai stătură o vreme la masă, cu un pahar de rachiu pe care mai mult îl miroseau, uitându-se cum continuau să se joace ramurile la geam, aruncând umbre jucăușe pe pereți. Apoi se retraseră într-una din încăperi și abia târziu de tot, după ce făcură dragoste, se mirară că umbrele ramurilor îi urmaseră, rămânând agățate deasupra lor, pe tavan.
Mirela le propusese să lase a doua zi maşina în curte, să vină să înnopteze tot la ea după drumeție. Puteau să o lase şi la baza muntelui, însă era mai sigur aşa.
Trecură de stâna de jos și o apucară mai întâi pe un drum forestier, pe malul unui pârâiaș domol. Apoi drumul se îngustă, trebuiră să traverseze pârâul sărind pe niște pietre și urmară o potecă abruptă, care o coti imediat printre stânci. Acolo niște bușteni căzuți îi ajutară să treacă de mai multe ori peste pârâiaș, care curgea tot mai agitat, cu un vuiet pe care se mirară că nu-l auziseră înainte să ajungă în chei. Câteva podețe de lemn, în mare parte putrezite, îi scoaseră către poteca ce urca pe munte și își dădură în curând seama că Mirela avusese dreptate, pârâul dispăruse fără urmă, deși apa lui se auzea uneori destul de aproape, alteori ca și cum sunetul ar fi urcat către ei dinspre o vale foarte adâncă. Era plin de ciuperci peste tot, își aduseră aminte de mâncarea Mirelei și de vorbăria ei.
– Se doarme totuși bine în șura aia, zise Victor.
– Da, confirmă Ima. Doar că nopțile ar putea fi mai lungi.
– Niciodată nu sunt suficiente pentru un somn cumsecade, nu? glumi el.
– Perfect adevărat, răspunse Ima și, trăgând spre ea fluierul agățat de rucsac, suflă o dată scurt și un țiuit timid îi făcu pe amândoi să râdă în hohote.
Victor fluieră, la rândul lui, destul de scârțâit, la început.
– Nu am mai fluierat demult, zise el.
– Mă îndoiesc că se sperie vreun urs de fluieratul nostru, zise Ima.
Continuară să fluiere, din când în când, ea suflând în fluierul de plastic, el îndoind limba pe cerul gurii și șuierând precum ciobanii când își cheamă câinii sau își îndeamnă oile.
Ajunseră într-un luminiș și pârâul apăru deodată lângă ei, de nicăieri.
– Doamne, e ceva cu pârâul ăsta, se miră Ima.
– Face să macine Moara Dracilor, observă Victor. Nu zicea așa Mirela?
Ima se gândi puțin dacă auzise chestia asta. Parcă zisese, parcă nu zisese…
O casă era cocoțată chiar pe marginea potecii. Arăta bine, bârnele de lemn erau vopsite în alb în jurul ferestrelor și ușii. Avea o prispă deschisă de jur-împrejur, acoperită de streașina largă a acoperișului din draniță de brad. Se așezară pe prispă și se odihniră câteva minute, admirând culorile copacilor și ascultând susurul pârâului, nu înainte însă ca Ima să sufle din nou în fluieraș. În casă se auziră niște zgomote, ca și cum cineva s-ar fi îndepărtat de fereastră și cei doi se mirară, pentru că Mirela le spusese că erau nelocuite. Victor se apropie şi, când vru să bată, uşa se deschise de una singură şi înăuntru se putu vedea o statuie din lemn, un bărbat cu plete şi cu mustață, cu obraji osoşi, cu ochi vii. Ima trase repede uşa.
– Ce porcărie mai e şi asta? întrebă ea.
Deodată începu o hărmălaie după casă, aşa că se duseră să vadă ce se întâmpla, iar ce găsiră nu mai întâlniseră niciodată. Erau o mulțime de unelte care lucrau singure, fierăstraie care tăiau prăjini, securi care crăpau buşteni, mezdrele care făceau şindrilă, dar cel mai mult îi miră o bardă care cioplea un trunchi de copac şi îşi dădură repede seama că acesta prindea forma unui om.
O luară imediat la picior, continuară urcuşul şi, după câteva minute, dădură peste altă casă în care cineva se pare că tocmai intrase, pentru că se auzi uşa închizându-se.
– Ce bine, pare să locuiască cineva aici! zise Victor. Hai să întrebăm ce e cu statuia de mai devreme.
Bătură la uşă şi o altă făptură din lemn se ivi dinăuntru, o femeie, de data asta însă mişcându-se ca oamenii obişnuiți.
– Pe cine căutați? întrebă ea.
– Dumnezeule mare! exclamă Ima.
– Puțin mai încolo, zise făptura de lemn.
– Ce anume? bâigui Victor.
– Dumnezeu. Se zice că pe Rarău coboară adesea să întâlnească oameni. Dar asta te schimbă. Eu, de pildă, l-am văzut.
Ima îl trase discret de mână şi, apropiindu-se de urechea lui, îi şopti:
– Mai bine să ne întoarcem acum!
Făptura de lemn râse.
– Acolo jos vă aşteaptă de fapt pericole mai mari. Nu e tocmai recomandat să treceți de două ori pe la moară în aceeaşi zi.
– Nu era nicio moară, zise Ima.
– Nu ați văzut-o voi.
Ima îl trase din nou spre ea şi Victor o ascultă. Începură să coboare pe potecă şi Ima fluieră scurt de câteva ori. În urma lor se auziră paşi pe frunzele uscate şi putură surprinde mai multe făpturi de lemn ascunzându-se inabil pe după copaci. Toate aveau aceeaşi înălțime, păreau cioplite de aceeaşi mână, pentru că trăsăturile corpurilor erau foarte asemănătoare. Diferea însă lemnul din care fuseseră făurite – dacă făurit e termenul corect aici -, unele erau din brad, altele din stejar, din mesteacăn, salcie ori salcâm, ba trupul unei femei părea să fie din lemn de cireş. Grăbiră pasul şi, pe măsură ce coborau, făpturile încercau tot mai puțin să se ascundă, ba chiar unele îi prinseră din urmă şi, în unele locuri mergeau deodată cu ei, de-o parte şi de alta a potecii.
Ar fi trebuit demult să ajungă la casa cu marginile ferestrelor şi uşii vopsite în alb, dar dădură peste o casă cu totul diferită, cu pridvor şi cu pereții tencuiți.
– Oare mergem bine? întrebă Ima.
– Aşa ar fi logic, nu a fost nicio bifurcație, coborâm pe aceeaşi potecă.
– Şi unde e casa aia?
Râsete scurte se auziră dinspre făpturile de lemn.
– Mai bine nu vă întoarceți acum, propuse una din ele.
Părea să fie un bătrânel. Avea un glas binevoitor.
– Cu toate că, dacă veți hotărî să urcați, va fi tot o întoarcere, adăugă el. Şi rareori două întoarceri în aceeaşi zi pot fi de bun augur.
– Ce să facem? întrebă Ima. În ce capcană am putut să intrăm?
De jos se auzi deodată un huruit enorm, de parcă un munte de piatră s-ar fi rupt şi ar fi luat-o la vale. Făpturile de lemn o zbughiră în sus, strigându-i şi pe ei.
– Grăbiți-vă!
O apucară în sus şi, pe măsură ce urcau, huruitul acela se auzea tot mai stins. Poteca se deschise în curând spre o coamă de deal, unde văzură altă stână. Nici la urcare nu mai trecuseră pe lângă casa în care vorbiseră cu cea de-a doua făptură de lemn, dar nu se mai mirară. Era o colibă din bârne, bine făcută, iar mai încolo o șură îngustă, înaltă, și două țarcuri. Traseul continua spre stânga, printre copaci, iar de-o parte și de alta a stânei se zăreau două coame de munți.
– E ora prânzului, le zise o femeie. Ar fi bine să poposiți aici. Mereu s-a găsit o mămăligă cu brânză pentru cei care s-au aventurat să urce muntele. E drept că nu le-a ținut întotdeauna de foame, dar când e omul îngrijorat orice faptă bună ajută.
Dinspre colibă se apropie un bărbat, cu o bâtă mare în mână.
– Plecați de aici, blestemaților! le strigă el făpturilor de lemn, agitând bâta în aer.
Făpturile începură să râdă, apoi se îndepărtară totuși, fără grabă.
– O să o pățiți într-o zi, le mai strigă omul acela.
– Putem să o pățim noi, poți să o pățești tu, nu știi niciodată cum lovește destinul.
Omul se apropie și puse jos o desagă mare.
– Am găsit și astăzi, zise către cei doi turiști. Sunt din cei albi, dar și din cei colorați. Am mai adunat câțiva de pe scoarța unui copac. Sunt o mulțime care cresc pe sub frunze, mie aceia mi se par cei mai gustoși. Nevasta mea a pregătit deja ieri o mâncare, vă încălzește, cu mămăligă, poate gustați și niște brânză…
– Mulțumim, zise Victor, bucuros că întâlnește în sfârșit un om obișnuit. După aceea, va trebui să ne grăbim, se pare că vom putea coborî muntele numai pe cealaltă parte.
– Despre asta nu știu zău ce să zic, spuse omul. Eu nu am coborât de mulți ani, iar de urcat nu am avut nevoie să urc.
– Dar turiștii care ajung pe aici cum se întorc acasă? întrebă Ima.
– Mai bine să ne vedem de mămăligă și de mâncarea de ciuperci, le propuse omul, privind în altă parte.
Când intrară, fură surprinși să vadă că mâncarea, aburindă, era deja pe masă, dar nici urmă de nevasta ciobanului. Mirosea foarte bine și se simțeau obosiți, așa că se apucară să mănânce fără să mai pună întrebări, ba se bucurară să primească şi un vin alb, foarte aromat. Pe măsură ce foamea se potoli, începură să observe detalii din casă, şi Imei îi atrase atenția o perdea roșie care părea să acopere o despicătură în perete.
– Ce este dincolo de perdeaua aceea? întrebă ea, punând deoparte paharul de vin.
Privirea îi alunecase de altfel constant într-acolo, aşa cum, în alte ocazii, făcuse conversație cu iubitul ei urmărind vreun trecător, studiind detaliile vreunui acoperiş, monitorizând o bucătăreasă în vreun restaurant, numărând lebedele pe nu ştiu care lac sau un şir de copaci pe marginea unei alei oarecare.
– Nu e o perdea, răspunse bărbatul, e o uşă.
– Acolo s-a ascuns soția dumneavoastră?
– Câteodată se strecoară şi ea pe acolo, dar acum habar nu am unde s-a dus. E destul de timidă, să ştiți, dar găteşte bine, nu-i aşa?
Adresase întrebarea lui Victor, fiindcă arătă cu bărbia spre el.
Ima luă încă o gură de vin şi făcu un tur cu privirea prin încăpere. I se păru neobişnuit că, pe lângă perdeaua aceea erau încă patru uşi de lemn, identice, astfel că nu mai putea spune pe care intraseră. Se încruntă puțin, încercând să-și amintească exact cum arăta pe dinafară.
– Pot să arunc o privire? întrebă ea.
– Aici nu sunt uşi interzise, îi răspunse bărbatul acela, deschizând simbolic brațele către perdea.
Ima se ridică, se uită zâmbind jucăuş către Victor, ca şi cum ar fi cerut să fie de acord cu dorința ei, iar el îi zâmbi înapoi. Dădu perdeaua la o parte şi se auziră paşii ei îndepărtându-se încet. Gazda turnă vin în pahare, deşi Victor îi făcu semn că ar trebui să se oprească, ba chiar îi spuse:
– Ăsta e ultimul, va trebui să plecăm.
De dincolo se auzi o exclamație a Imei, ca şi cum dăduse peste cine ştie ce surpriză, apoi chicoti de câteva ori şi se auzi un foşnet de haine şi sunetul mai multor paşi.
– Eşti bine acolo? îi strigă Victor.
– Da, chiar bine, îi răspunse Ima.
– Curioase mai sunt unele! zise gazda, râzând.
De după perdea continuară chicotelile Imei, urmate în curând de zgomote sacadate şi de gemete, la început discrete, apoi tot mai clare, mai prelungi, mai intense. Era vocea ei, evident, nu avea nicio îndoială.
– Ce se petrece? întrebă Victor, sărind de pe scaun. Hei, ce faci acolo? strigă el către Ima şi ea îi răspunse, gâfâind:
– E totul în regulă, mă întorc imediat.
Victor se duse însă spre perdea, o dădu la o parte şi trecu dincolo. Părea exact încăperea de mai devreme, cu alte patru uşi din lemn, cu ferestrele şi mobilierul poziţionate la fel, doar că nu era mâncare pe masă şi nimeni altcineva înăuntru. Făcu un tur al încăperii, contrariat că pe fereastră se vedea că se înserase de-a binelea, lucru imposibil, pentru că ajunseseră în jurul prânzului, mâncarea era deja servită şi nu trecuse aşa de mult timp. Gemetele Imei se auzeau acum și mai intens, de după perdeaua prin care intrase și Victor se repezi înapoi, numai că intră într-o nouă încăpere identică, goală. Deschise, rând pe rând, ușile celelalte, și văzu aceeași încăpere dincolo de pragul fiecăreia dintre ele. O strigă pe Ima, de data asta speriat de-a binelea, însă ea nu mai răspunse, doar gemetele continuau să se audă intens, în valuri de plăcere, uneori o vocală prelungită, alteori repetată distinct de mai multe ori, uneori mai subțire, alteori apăsat, răspunzând parcă unei mișcări mai brutale. Victor alergă spre perdea, o dădu la o parte, dar trecea mereu în aceeași încăpere și sunetele rămâneau constant la aceeași distanță, deschidea cu înfrigurare toate celelalte uși, revenea către perdea și, auzind-o deodată pe Ima strigându-l, se repezi și smulse perdeaua cu totul.
Se trezi în pragul încăperii din care plecase inițial și îi văzu pe Ima și pe gazdă la masă. Ima era roșie la față, cu părul răvășit, parcă făcând eforturi să-și calmeze respirația. Luă câteva înghițituri de vin și puse paharul la loc, apoi își aranjă părul și se scărpină pe pulpă și pe abdomen, cum făcea uneori, ușor plictisită, după ce petrecea mai mult timp la masă.
Din încăperea asta se vedea lumină afară, prin ferestre, exact ca mai devreme.
– Mă duc să mai aduc vin, le zise bărbatul acela, ridicându-se și dispărând pe una dintre uși, dar nu-l băgară în seamă.
– Ce-a fost asta? întrebă Victor.
– Ce anume? replică Ima.
– Povestea de dincolo, toată agitația asta, părea că te simți foarte bine.
– Chiar mă simt foarte bine, dar nu știu despre ce vorbești. Nu m-am ridicat de la masă.
Victor se duse lângă ea, o sărută, o mângâie și o strânse în brațe, asigurându-se că era lângă el, parcă luând-o din nou în posesie.
– Trebuie să plecăm, îi zise.
– Vai, dar m-a prins aşa un somn! Ştii cum sunt eu după ce mănânc. Şi mor de sete, pune-mi, te rog, nişte apă, îi ceru, arătând spre o carafă lăsată pe dulap, la doi paşi de masa lor.
Bău două pahare de apă, căscă lent, cu capul într-o parte, apoi se întoarse spre el zâmbind cu dragoste, cu fața luminată de sentimentul puternic care îi lega.
– Ceee-i? îl întrebă.
– Ceva nu e în regulă aici, spuse Victor. Hai să plecăm.
– Fără să ne luăm rămas bun? se miră ea. S-au purtat aşa de bine cu noi oamenii ăştia!
Victor o luă însă de mână şi se îndreptară spre uşa de lemn cea mai apropiată. O deschise şi văzură o cameră goală. Făcu la fel cu a doua şi cu a treia.
– Mă strângi prea tare! îi spuse Ima şi el îşi dădu seama că, preocupat să nu plece iar de lângă el, o ținea într-adevăr de mână cam strâns. Îi păru rău, slăbi strânsoarea, ba chiar îi mângâie degetele lunguiețe, subțiri şi se apropie de ea să o sărute pe gură, însă Ima, făcând pe supărata, îi întinse obrazul.
Lăsase uşile deschise, urma să o deschidă pe a patra.
– E ultima, zise el, asta trebuie să dea afară.
O deschise şi nu văzu decât o încăpere identică.
– Ce tâmpenie! exclamă el, uitându-se către Ima, care părea, la rândul ei, să se dumirească.
– Nu mai rămâne decât perdeau aia, îi zise ea, trăgându-şi mâna, mă duc să văd.
Victor vru să o oprească, dar fu prea surprins să vadă că perdeaua pe care o rupsese mai devreme era pusă la loc. Ima ajunsese deja şi o dăduse la o parte.
– Pe aici! îi zise ea. Dă chiar în curtea casei.
Ieşiră în curte, grăbiră pasul şi trecură dincolo de gard, unde se opriră şi, revenind cu ochii asupra casei, o văzură aşa cum fusese prima dată.
– Foarte straniu! exclamă el.
– Aşa-i, răspunse ea, dar trebuie să recunosc că mă simt neobişnuit de bine. Chit că tot aş trage un pui de somn.
Victor ridică din sprâncene şi o privi îndelung, căutând, ca în atâtea rânduri, un răspuns pe care nu avea să-l primească.
– Ceee-i? îl întrebă ea din nou, zâmbind cu bunătate şi înțelegere.
– Nimic, răspunse Victor. Să mergem!
Deşi era o singură potecă, încercau totuşi să urmărească marcajele. Erau rare, şterse, unele se ghiceau vag pe copaci complet putreziți, gata să se prăbuşească dintr-o clipă în alta. Ajunseră însă, în cele din urmă, la o bifurcație, şi nu ştiură pe unde s-o apuce, fiindcă nu găseau marcaj nicăieri.
– Să căutăm fiecare pe-o parte şi să fluierăm, ca să fim siguri că nu ne îndepărtăm. Cine găseşte primul marcajul îl anunță pe celălalt şi mergem pe traseul corect mai departe.
Zis şi făcut. Fluierau amuzați şi îşi răspundeau, însă niciunul nu găsi vreun marcaj. Cum se auzeau însă atât de aproape, continuară să meargă destul de mult.
– Nu e niciun marcaj, strigă Victor. Hai să mergem pe una dintre cărări împreună!
Ima nu răspunse, ci se auzi doar la un moment dat fluierând. La rândul ei, îi propuse acelaşi lucru, primind înapoi doar un fluierat.
Se auzea fluierând la intervale egale, iar el îi răspundea, fără să ştie dacă era sau nu auzit, la rândul său. O strigă de nenumărate ori, speriat, şi, când o apucă de-a dreptul printre copaci, văzu că se tot îndeseau, pe măsură ce se apropia, teoretic, de ea, însă nu se dădea bătut, îşi făcea loc cu picioarele, cu palmele, cu coatele. Din haine atârnau zdrențe, se zgâriase pe față şi pe mâini, se rănise la genunchiul stâng şi la gât, simțea şiroaie de transpirație şi de sânge, răguşise de atâta strigat, dar mergea mai departe cu disperare, cu speranță, cu frică.
– Nu voi renunța niciodată la tine, îi zicea, ca şi cum ar fi fost acolo, aproape de el, nu există nimic pentru mine în lume dacă nu eşti tu, absolut nimic, nu voi renunța niciodată.
Îi treceau prin minte reacțiile ei la declarații asemănătoare, pe care Ima le găsea prea directe, prea naive, imposibil de asumat, îşi aminti surâsuri calde, mângâieri, sărutări, îmbrățişări, auzea înăuntru acel „ştiu” pe care i-l arunca uneori râzând, când îi spunea că o iubeşte, o auzea râzând, îi căuta textura fină a pielii printre ramuri, închizând uneori ochii, alunița mare de pe piept, cea mică, de pe mână, firişoarele de păr crescute prin ea, ca un buchet de flori miniaturale, strângea palma în jurul unuia dintre sâni, o mângâia pe marginea lui, la subțioară, o pipăia între coapse, îi lingea dunga urechii drepte, o săruta pe buze şi pe gât, se împiedica de tulpini, ramuri îl loveau peste față, înghițea firişoare de sânge sărat, se strecura cu greu prin desiş şi toate gusturile, durerile, ezitările, frica, dorința hotărâtă de a merge înainte cu orice preț, orbeşte, toate aveau ceva din ființa ei, din nebunia, intensitatea, din jocurile fascinante ale Imei. Fluieratul venea ca o confirmare a prezenței sale, o verificare a trăirii, a sentimentelor, a încrederii, şi devenise singurul reper oarecum concret care-l lega de ea.
Când răzbi în sfârşit la lumină, într-o câmpie care se deschidea, în fața lui, către toate marginile orizontului, constată că hainele îi erau ferfeniță. Undeva, departe de tot, zări un copac imens, singuratic, şi acolo, sub el, păreau să fie nişte făpturi care se mişcă în cerc. Auzi tot dintr-acolo şi fluieratul atât de familiar şi, uitând de oboseală, alergă într-un suflet să o reîntâlnească. Pe măsură ce se apropie, imaginea deveni mai clară şi i se păru că recunoaşte trupul Imei, complet gol, dansând, alături de alte fete goale, în jurul copacului. Se duse lângă ele şi îşi dădu seama că trupurile erau aproape identice, cu aceleaşi mişcări familiare, unduirea genunchilor, brațele întinse, aplecarea pe-o parte, capul dat uşor pe spate, trunchiul alungit. Una din ele fluieră şi se uită spre ea, dar nu avea chipul Imei. Apoi fluieră alta, încă una şi încă una, toate trupurile erau asemenea ei, însă niciuna nu era ea. Îi făcură semn să intre în mijlocul lor, se duse acolo şi se mişcă în sensul contrar dansului, căutându-le cu atenție fețele. Erau foarte frumoase, cu trăsături fine, părul şi corpul aidoma Imei, recunoscu toate semnele, fiecare milimetru de piele îi era familiar, însă fețele erau cu totul altele, diferite între ele, culoarea ochilor, pomeții, grosimea buzelor, fruntea, felul în care zâmbeau…
Continuau să fluiere pe rând şi, ca să scape din dansul lor, se uită în sus, căutând repere în coroana copacului. Din bogăția inițială a acestuia rămăseseră doar trunchiul înalt şi ramurile principale, printre care dansau, în două hore suprapuse, femei goale, asemenea celor de jos. Acestea din urmă rupseră însă hora şi veniră lângă el, îl sărutară, îl dezbrăcară, îl mângâiară, avu senzația că îl împart sau că îl pregătesc pentru un sacrificiu. Simțea pe tot corpul mâini, buze, sfârcuri, muşcături, îl durea şi îl ustura, aşa cum se întâmplase mai devreme când îşi croise drum prin desiş, însă simțea de data asta şi plăcere, se simțea vinovat, fără să găsească puterea să se desprindă. Închise ochii, abandonându-se întru totul lor, le auzea în continuare fluierând, chicotind sau gemând, se simți alintat şi bătut, simți o căldură intensă pe dinăuntru, apoi tremură spasmodic şi i se făcu frig, începu, fără a deschide ochii, să le dea la o parte, să le împingă, să se elibereze, căutându-şi drum printre ele. Îl zgâriau, îl muşcau, îl loveau tot mai tare, însă treptat reuşi să scape şi, când deschise ochii, se regăsi gol, singur, sub acelaşi copac, vibrând de plăcere şi spaimă, neştiind ce anume trăia.
Îşi găsi hainele rupte, le îmbrăcă aşa cum putu şi o luă înapoi, spre pădure, unde auzi din nou fluieratul şi, în scurt timp, dădu peste cărarea de pe care plecase.
Ima alergase pe potecă, mirată că nu urca drept spre vârful muntelui, ci făcea ocolişuri largi, cobora într-o parte, apoi iarăşi urca, şerpuind printre copaci şi stânci şi traversând periodic pârâul care apoi se făcea tot mereu nevăzut. Continua să fluiere, gândindu-se atât să sperie urşii ori alte sălbăticiuni, cât şi să-l anunțe pe Victor unde era, iar fluierăturile pe care le auzea, la rândul ei, îi dădeau încredere că se vor regăsi în curând. Îl strigă în repetate rânduri, dar, întocmai cum se întâmplase cu el, nu primi niciun răspuns. Era obosită, se întrebă cât avea să mai dureze ziua şi unde avea să găsească adăpost. Treptat, pădurea începu să se rărească, luându-i locul stânci cu forme neobişnuite, ai fi zis că erau animale imense împietrite, oameni chirciți, cai cabrați, urşi adulmecând aerul, mistreți scurmând pământul…
Se zărea deja vârful muntelui, dincolo de care abia putea ghici un cer albastru cu halouri galben-roşiatice. Sus de tot era o stâncă uriaşă, care semăna cu capul unui om, privind lateral, spre celălalt versant. De acolo auzi fluieratul ştiut şi se grăbi şi mai tare. Pe măsură ce se apropia de stânca aceea un fior neaşteptat o cuprinse, o energie cum nu mai cunoscuse, inima îi bătea cu putere, sângele îi zvâcnea la tâmple şi se gândi că iar trebuie să-i fi sărit pulsul de două sute. Se mişca însă tot mai uşor, i se părea că face salturi, că un pas de acum era cât patru sau cinci de mai înainte, simțea furnicături pe piele şi fluiera tot mai des, nerăbdătoare să-şi regăsească iubitul.
Trecu de stânci şi o priveliște cu totul neaşteptată i se oferi. Celălalt versant cobora lin şi, la o aruncătură de băț, erau niște bărbați goi puşcă, cam de aceeaşi statură cu Victor, însă complet diferiți ca înfățişare. Fluierau când unul, când altul, făcându-i semn să se apropie. Avu o senzație grozavă de spaimă, dar i se păru şi cumva amuzantă adunătura aceea de masculi, felul în care li se legănau penisurile când se mişcau într-o parte sau alta, cum tresăreau când îi făceau semn cu mâna să se apropie şi, fără să vrea, izbucni într-un râs nebunesc, cu lacrimi care-i şiroiră pe obraji, coborând spre sâni, pe abdomen şi, mai departe, spre coapse, unde simți o fierbințeală de nestăpânit. O porni către ei încet, ezitând, cu o învălmăşeală de gânduri în care era dragostea pentru Victor, ca o nostalgie, ca o amintire îndepărtată, erau chipul lui, brațele care o strângeau, buzele care o sărutau pătimaş, disperarea din ochii lui, nopțile în care se iubiseră, locurile vizitate împreună, casele în care poposiseră. Erau fragmente disparate de peisaj, secvențe din păduri, dealuri şi munți, râuri pe care le traversaseră, poteci şerpuite sau alei luminate armonios, în oraşe din diferite colțuri ale lumii. Dar i se părea şi că în bărbații aceia era ceva din ființa lui, recunoştea fluieratul, corpul, gesturile, i se păru chiar că-i aude glasul chemând-o. Ființa ei era ruptă între două chemări, înainte şi înapoi, aşa că, ajungând la un pas de bărbații aceia, ezită şi se opri. Ei veniră însă spre ea, o dezbrăcară, îi sărutară sânii, buzele şi gâtul, le simți penisurile întărite, îi atinseră cu ele coapsele, spatele, abdomenul, simțea o plăcere nestăpânită, amestecată cu panică, voia şi să fugă, dar se lăsă pradă lor și ei profitară îndelung, până când noaptea se împleti cu ziua, cerul arse de tot, devenind un jăratec ce sclipea neîntrerupt spre pământ, iar corpul ei deveni moale, uşor ca puful unui puişor inocent, şi pluti o vreme peste iarbă şi stânci, până se lăsă jos, ca o petală subțire, şi muntele mirosi deodată a femeie şi a bujor proaspăt înflorit.
Aşa o găsi Victor. Încropi un adăpost din crengi, adună frunze uscate şi iarbă, apoi o luă în brațe şi o duse înăuntru, unde dormiră, îmbrățişați, primul somn fără vise. În ziua următoare, când se treziră, rămaseră mult timp să se privească, să se simtă, să se adune. Îşi aminteau toate întâmplările zilei precedente, fără să poată găsi vreo explicație oarecare.
Plecară apoi mai departe, coborând pe cealaltă parte a muntelui şi în curând dădură peste a treia stână. Erau acolo un păstor şi soția lui, îi primiră cu bucurie şi le oferiră apă şi ceva de mâncare.
– Sper că nu ciuperci, zise Victor, iar Ima dădu aprobator din cap.
Păstorul şi soția lui izbucniră în râs şi le aduseră nişte brânză.
– Mâncați, aveți nevoie după urcuşul de ieri, e greu muntele ăsta, le zise păstorul. Nu mai eşti acelaşi om când cobori de pe el.
– Are o energie aparte, zise şi femeia. Toată lumea ştie asta, dintotdeauna. Aşa a fost lăsat.
Ima şi Victor mâncară, apoi mulțumiră şi merseră mai departe. Păstorul le arătă o cale ce o cotea spre stânga şi le zise să o urmeze neapărat pe aceea, pentru că avea să-i ducă la baza muntelui, în locul din care plecaseră.
– E important să faceți nodul, completă femeia. Să nu lăsați firul dezlegat pe aici. În toate locurile în care mergeți să faceți un nod, aşa vi se leagă destinele şi rămâneți aproape. Şi să nu vă temeți! le mai strigă ea, la urmă. Dacă vă e dat să vi se întâmple ceva, bun sau rău, împreună, o să se întâmple.
Merseră cu spor, fluierând vesel din când în când. Jos de tot, ajunseră pe Pârâul Caselor şi trecură prin cheile Moara Dracilor. Ajunseră în sat şi se hotărâră să mai petreacă o noapte la Mirela.
– Dar fără ciuperci, zise Ima, râzând.
– Fără, confirmă Victor.
În poarta casei o găsiră pe Maria. Fata le zâmbi şi îi pofti înăuntru.
– Ştiam că veniți, zise ea, m-a anunțat mama. A zis că neapărat să vă aştept la poartă, să insist să înnoptați tot aici. Ar vrea să mai povestiți, are o recomandare pentru voi, un traseu nou pentru mâine. Mă bucur că mi-a spus, mai adăugă fata, încet. De multe ori uită.