Scrisul eseistic al lui Olimpiu Nușfelean ilustrează fără dar și poate tipologia morală a provinciei d-sale de baștină. Autorul înțelege astfel a se situa pe un drum prestigios. Avem a face pe de o parte cu o dispoziție cogitativă, stăruitoare în dorința sa de a-și preciza obiectul, cuprinzând volute speculative, pe de alta cu o tentație spre perspectivele vaste. Seducția misterului se alătură strădaniei gnoseologice. Aplicația analizei concretului aspiră la semnalarea transcendenței. Fundalul unei asemenea abordări e unul ancestral, al satului în care, conform lui Blaga, s-a născut veșnicia, totodată topos al unor frăgezimi sufletești, aidoma unor „iezi jucând pe morminte înalte”. Ne aflăm încă în zona unei tradiții inextingibile. Poetul în genere ar ilustra un început continuu al lumii „pe care o întemeiază cu ajutorul cuvântului”. „Și-i minunată neostenita întâlnire dintre sacru și profan. Aici se întâmplă minunățiile lumii”, cu toate că poezia nu e „un substitut al credinței, ci o emanație a acesteia, în felurite chipuri manifestate”. Duhul blagian plutește deasupra unor atari considerații. Legitim, eseistul se aplică predilect asupra copământenilor d-sale. La autorul Spațiului mioritic găsește cu înfiorare o enigmatică confraternitate între regnuri, sursă deopotrivă a spiritului și a fatalității terestre: „Pământul, pentru Lucian Blaga, nu-i doar un simplu motiv poetic, nu are doar o funcție estetică, el este și un motiv, cum să zicem?, «istoric». Este ascultat ca o ființă, cu urechea lipită «de glii», acestea pregătite, desigur, de rod. Aici se întâmplă întâlnirea dintre trecut și viitor, dintre urcuș și coborâș, el întemeiază vecinătatea”. Subliniată fiind consecința de factura împlinirii deopotrivă naționale și creatoare: „trebuie să recunoaștem că poetul are îndreptățirea să conștientizeze cum acel pământ de cumpănă, țara, a dobândit și o stare de grație. A devenit «rotundă» pentru destin rotund, pentru o creație împlinită”. Blaga apare evocat și fizic, menționându-se amintirea unei țărănci din satul natal al lui Olimpiu Nușfelean, lelea Florica: „Un om calm. Vorbea puțin. Aproape deloc. Se plimba prin grădină. Da bună ziua, te întreba ce faci, apoi trecea mai departe”.
Imboldul specific transilvan spre caracterul ocult al infinitului e sesizat de asemenea în romanul Mara al lui Slavici: „Geografia cosmică inițiază semnele unui alt text, mai mare, mai cuprinzător, care este textul lumii și în care Persida își poate citi sau recunoaște, mai precis: confirma, starea proprie. Prin descripții periodice, autorul invocă mereu acest text și-i incită funcția întemeietoare”. Coșbuc e receptat pe aceeași undă a tradiției care subzistă fie și într-un chip mai puțin aparent, dar nu fără patronajul misterului ireductibil: „Poezia lui Coșbuc înaintează netulburată, înfruntând vremi și mode, luminoasă și ritualică, înnodând firele tradiției într-un mod discret. O poezie care îl extazia pe Caragiale, plecat la Berlin, este Faptul zilei din volumul Ziarul unui pierde-vară. E poemul care face distincția între întuneric și ziuă, moarte și viață”. Printr-o s-ar zice anticipație a lui Blaga, se produce aceeași „spargere” a limitelor spre infinitul metafizic: „E desfacerea/ desprinderea din vraja melancoliei romantice și pregătirea pentru o trăire solară absolută. Simțurile, prin văzul enorm, iau lumea în cuprinderea lor și o aduc, mai limpede și mai prezentă, treptat, în proximitate, dezvăluind-o”. Are loc un avans al introspecției în sfera căreia realul capătă doar rolul unor factori ai acesteia: „Invizibilul nocturn lasă tot mai mult loc «invizibilului» interior, al sentimentului nedeslușit, care, la rându-i, se cere deslușit”. Pe de altă parte actualitatea ne-ar oferi un conflict între noul incisiv, terorizant și relaxarea emoției patriarhale, pusă și aceasta sub semnul întrebării: „Modernitatea – sau, mă rog, postmodernitatea – scormonește mereu în adâncul sufletului nostru și ni-l lasă răvășit. Ne mai consolăm cu Caragiale. Trăim sub «teroarea» modelului său. Când scăpăm de Caragiale, ne putem odihni în Coșbuc. Dar este Coșbuc un poet «odihnitor»?”.
Ajungând la Agârbiceanu, eseistul decupează un personaj ilustrativ și anume Fefeleaga, sărmană țărancă izolată de lume, impresionant simbol primar al solitudinii. Aproape renunțând la comunicare verbală, întrucât, „când vrea să vorbească, cuvintele i se veștejesc pe buze”. Are loc o descindere a ființei oropsite în anorganic. O formă a defensivei, dar și, iarăși, o subiacentă cooperare tainică a regnurilor, specifică viziunii ardelene: „În această încercare a trecerii prin Timp, sufletul ei câștigă tăria pietrelor cărate pe spinarea calului. E o formă, cea mai rudimentară, dar și cea mai impresionantă, de rezistență. Piatra dealului este desprinsă cu răbdare și cărată în altă realitate”. În pofida aspectului său frecvent de „om de lume”, implicat în felurite circumstanțe publice, Rebreanu e și el în fond un retractil, un interiorizat care-și urmează calea predestinată, cea scriitoricească, marcată de natura locului: „Pentru scriitorul auster și sobru, un ardelean stoic am zice, care nu face caz de dificultățile prin care trece, luându-le ca simple dat-uri ale existenței, scrisul este oaza în care se regăsește mereu, angajat într-un demers pe care îl servește cu sacrificiu, îl descrie cu zgârcenie și nu încearcă să-l expliciteze decât întâmplător. Este o oază a singurătății, în care găsește puține delicii – bucuria și mulțumirea scrisului, cafelele băute la ore târzii, ivirea zorilor la masa de scris…”
Devoțiune pe care am putea-o descoperi inclusiv în prezent sub chipul unui soi de sacrificiu al vieții în numele acaparantei vocații: „Foarte puțini dintre romancierii români au sentimentul romanului așa cum poeții au sentimentul poeziei. Aceștia își asumă romanul ca destin, ca formă artistică menită să le absoarbă viața, oricât de obiectivă s-ar dori o asemenea… formă. Nicolae Breban este unul dintre aceștia”. La Ana Blandiana cea multcălătoare o similară chemare sufletească centripetă: „ Periplurile peste mări și țări se transformă într-o călătorie pe mările interioare (dacă ar fi să preluăm o sintagmă de la Romulus Rusan), care sunt mai ales ale neînțelesurilor, ale mai marilor sau mai micilor neînțelesuri cu care ne confruntăm, continuu”. Sesizând, transportat, o asemenea delicată fenomenologie, Olimpiu Nușfelean încearcă a-i da o formulă sintetică, din nou în maniera ardeleană a cumpănirii contrastelor, aidoma unei condiții imemoriale a supraviețuirii: „Un element al tradiției – acel adevăr care numește lucruri și înscrie ființele într-o devenire – «durerea noastră surdă și amară» cum ar zice T. Arghezi –, concentrat într-un eon al melancoliei, îndurerând existența în devenirea acesteia, dar ferind-o de pieire”. Energia disciplinată a comentariilor în cauză favorizează virtuțile lor stilistice, de la jocul de nuanțe al verbelor până la reveria de ele indusă nu o dată, aidoma unui omagiu simpatetic adresat unor înaintași de seamă.
Olimpiu Nușfelean, Om în mers, Editura Limes, 2022, 208 p.