OPERAȚIE PE DEZACORD DESCHIS

La mijlocul lunii mai, la Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz-Băi, a fost deschisă expoziția de grafică și pictură Universuri închise. Autor: Mircea Nechita. Totodată, au fost lansate două albume semnate de același autor, Drumul meu spre școală – Dialog între generații și Drumul spre artă – Supraviețuirea în artă…
Mai întâi, însă, mi-aș permite un scurt intro despre MACSB (Muzeul de Artă comparată – Sângeorz-Băi), inaugurat acum aproape 20 de ani. Este o comoară invizibilă pentru iubitorii artei care trăiesc mai „jos” de Bistrița. Cât despre cei din Sudul țării, imaginea despre muzeu e situată între nuanțele cenușiu și cețos. Informațiile despre această minune din Sângeorz-Băi (oraș cu aproximativ 10.000 de locuitori) ajung sporadic în spațiul public național (site-uri culturale, rețele de socializare, afișe sau promovare prin mass-media), interesul pentru acest muzeu rămânând doar apanajul regiunilor limitrofe localității. În plus, izvoarele de apă minerală Hebe – ape faimoase ce concurau cu cele din Vichy sau Karlovy Vary și făceau odată fala așezării situate, în vechime, în afara limesului roman, în zona dacilor liberi – au intrat în criză, astfel că infrastructura (urmare și a unei administrații locale dezinteresate) rămâne la stadiul pauper.
Muzeul de Artă Comparată, inaugurat în 2004, este, în primul rând fructul pasiunii unui artist al locului (poate cel mai mare): sculptorul Maxim Dumitraș. Întreaga colecție de peste 1.000 de obiecte de artă tradițională, de artă modernă românească, dar și de artă străină a fost concepută pornind de la interpretarea modernă a teoriei unității prin diversitate (unitas multiplex ) și, totodată, prin adaptarea dibace a specificului local la valorile universale ale artei, în general.
Un muzeu de artă comparată este un spațiu al legitimității, al dovezilor de comunicare, al timpului, care nu face greșeli în selecție și este o dovadă vie a faptului că, din toată experiența umană, ceea ce este disponibil și valoros rămâne undeva. Cu excepția patrimoniului artistic tradițional și contemporan, muzeul acesta dispune de un întreg sistem de documentare și cercetare, de o bibliotecă, de ateliere de restaurare, de spații de activități culturale (vernisaje, lansări de carte, conferințe, simpozioane), precum și de locuri de cazare pentru artiști.
Practic, Muzeul de Artă Comparată Sângeorz-Băi este – așa cum se menționează în prezentarea acestuia – „o instituție care și-a propus să trăiască în mijlocul evenimentelor, să beneficieze de facilitățile tehnicilor de comunicare, aplicând principiul prin care nu contează unde trăiești, ci modul în care te definești. Centru vs. Margine este un statut dilematic care, în Sângeorz-Băi, nu există. Înnăscutul sub care este plasat dialogul fertil dintre culturi, dintre generații sau între diferite personalități se reflectă cât se poate de bine aici.”.
Revenind la Mircea Nechita, el este pictor, grafician, meșteșugar autodidact și remarcabil absolvent de Universității de Arte de la București, la clasa celui numit legitim „patriarh al graficii românești”, acad. Mircia Dumitrescu. Nechita se aliniază unei întregi legiuni de artiști ardeleni care au „migrat” spre București, păstrând însă intact acel parfum subtil al nostalgiei după locurile natale. Ceea ce, pentru unii, a rămas „firul roșu” predestinat ce străbate întreaga lor operă.
Mircea Nechita este un exemplar straniu de artist. Sigur, dincolo de mica observație platitudinară că este un însingurat, percepem la el un fel de pudoare de a exista. O sfială delicată prin care-și refuză statutul, o timiditate strașnică de a crede în ceea ce este. De aceea, el se retrage deseori în adâncimile proprii, însoțit de nostalgiile sale, de năravurile sale, de melancoliile sale, de speranțele sale secrete, de trecutul său indeniabil, precum și, să nu uităm, de întregul lui calabalâc oniric. Acolo, se zăvorăște cu toate aceste semne ale existenței sale, ca artist și ca om, autonutrindu-se dintr-o poveste articulată pe toate experiențele sale particulare.
În tot ceea ce face – pictură, grafică, gravură, carte-obiect și altele – Mircea Nechita se consumă pe sine. Își este sieși model, subiect de lucru și obiect de suferință și strădanie. Statura lui verticală de lăpușan adevărat îl ajută ca întreaga lui operațiune de coborâre a creației în fântâna proprie să fie credibilă. Universurile sale închise – cu care noi, ca observatori ai creației sale, nu suntem de acord – sunt de fapt tânjiri. El se ferește de soare, dar tânjește după lumina lui, precum o plantă care a stat prea mult în umbră. Dorește „interconectarea” cu Ceilalți, dar are tot timpul în minte celebra zicere a lui Sartre L’enfer c’est les autres. Așa cum spune el undeva, incluziunea trebuie să fie un proces încărcat de podoabele bunului simț și în numele „ideii de normalitate echilibrată, sănătoasă și firească”.
Fiind nehotărât, acest maramureșean din Lăpuș (originar din satul cu 250 de locuitori numit Peteritea sau Paprathmezeu, așa cum era trecut în prima mențiune scrisă, datând din anul 1467!), tăcut precum mestecenii de pe Valea Lăpușului, poartă cu el un strat de neliniște, ce se trage poate dintr-o politețe exagerată a locului, este atent și bănuitor, șovăielnic și mefient, cu toate că e foarte robace în ticluirea poveștile sale. Există în lucrările sale un fel de prudență – se asigură, ca orice țăran care-și expune produsele, că ele vor avea succes – și de aceea abordează ca artist nu doar tehnici diverse, ci și teme compozite. Cum ar fi, corect explicitate: Eros și nostalgie, Lumea și florile între noi, Îngeri plecând sau în peisaj. Dar nu uită, totodată, să-și descrie filosofic și existența, adică nu se uită pe sine: Prizonier în viața mea sau, un altul, metaforic-aluziv, Colivii de aur și argint. Doar enumerând câteva dintre aceste cicluri de creație, ne dăm seama de așezarea lui temperamentală indecisă, cumva între apolinic și dionisiac.
De aceea, artistul este tentat să se ascundă. Să intre în colivia sa „de aur și argint”, de unde, printre gratii, iscodește lumea. Lumea ce-l înconjură, dar, mai ales, lumea veche pe care a părăsit-o și pe care o resuscitează, prin pase de magie puse pe hârtie.
La Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz-Băi, tablourile sale au fost panotate, cu o dibăcie dusă până dincolo de rafinament și provocare, într-un acord perfect cu celelalte lucrări expuse. Această poziționare profesionistă iradiază bucuria unei sincronicități cu trăsături aproape organice. Căci asistăm la o simbioză stupefiantă. Fiecare tablou pare că se continuă într-un exponat al colecției muzeului și că se difuzează în el semantic, creând o germinație spectaculoasă. Practic, se asociază două povești, două construcții epice într-una singură. O performanță evenimențială, prin care catharsis -ul devine epos.
Altminteri, povestirile lui Nechita sunt un fel de bildungsroman, vorbind (naratologic) despre împlinirea lui ca om.
Narațiunea se bazează pe câteva simboluri recurente.
Unul al fi Martorul (bărbat, siluetă goală, albă, depersonalizată grafic, fără conținut), care participă doar cu privirea. El e, de regulă, așezat la una dintre marginile tabloului și fie se uită spre trecut, fie e acolo doar decorativ, un semn al autorului, un alter ego al acestuia. Nu acționează, nu este erou, nu este actant, nu e personaj. El e simbol. El este doar martor la toate desfășurările narative izvodite din mintea creatorului și care, toate, fără excepție, fac parte dintr-un fel de incantație către trecut, ca o comemorare a acestuia (ca o celebrare, dar și co-memorare, aducere aminte!).
Apoi, ar fi Femeia, care, însă, este transformată în personaj activ, prin retroversiune semantică obținută uzitând de suportul de senzualitate. Silueta ei este mereu de o nuditate provocatoare și mediază un raport secret, aflat în spatele conotației generale a tablourilor. Unul de interdependență între iubire și evlavie (despre care vom vorbi mai târziu).
După aceea, un motiv insolit ce apare într-o recurență aproape saturată este Pisica. În fiecare tablou regăsim, într-un colț, ori abia schițată, ori descrisă grafic în toată splendoarea, o felină. În simbologie, ea are o semnificație dublă, în sensul că, pe de o parte, echilibrează întotdeauna lucruri și concepte aflate într-o antinomie drastică: lumină/ întuneric, odihnă/ acțiune, exterior/ interior, sus/ jos, bine/ rău etc. Iar, pe de altă parte, e imaginea imperturbabilă a răbdării, a independenței, a curiozității și a curajului. Aici, devine totem (ne amintim că ea deține secretul morții ei, la capătul celor nouă vieți cu care e dăruită). Prin extensie, se poate înțelege că, prin asumarea acestui însemn (ce pecetluiește întreaga sa operă), autorul tânjește poate la una dintre cele nouă vieți feliniene. (NOTĂ: …dacă nu cumva își îngăduie să spere chiar la o felinocrație !!) Ei bine, dacă simplificăm și conexăm toate aceste atribute ale felinei cu opera lui Mircea Nechita (unde prezența sa constantă se preschimbă în adorație), vom avea tulburătoarea revelație că pisica face parte, de fapt, dintr-o anagogie mistică a magicului.
Apoi, regăsim satul transilvan – o altă emblemă indelebilă din conștiința filigranată a autorului – marcată printr-un singur semn: acoperișurile caselor ardelene multiplicate într-o aglomerare de triunghiuri sugestive așezate pe dreptunghiuri. Este chiar imaginea generică a nostalgiei duse mult înapoi, poate până la nostalgia increatului.
În fine, pierdută printre atâtea metafore grafice, dar, totuși, îndeajuns de evidentă, apare turla bisericii, cu crucea în vârf. Din acest simbol îmi pare mie că emerge, de fapt, raportul acela secret interdependent, de o parte iubirea (polisemantismul emis de silueta feminină), iar, pe de altă parte, evlavia (simbolizată prin crucea bisericii). Nota generală a întregii opere a lui Mircea Nechita aceasta este: comunicarea cu Divinitatea (cuminecarea). Euharistia. Împărtășania. După toate zbaterile și pulsiunile creației, doar aceasta îi dă cumva o liniște paradisiacă, apolinică.
O singură dată, însă, autorul e cuprins de spaimă. Într-un tablou reprezentând o siluetă printre flăcări, ce combustionează întreaga pânză. O lucrare zguduitoare, devastatoare, un fel de Căderea în Haos. Prăbușirea în Infern. Zugrăvirea Teribilului.
În afară de pictură și grafică mică („de birou”, cum zice el!), Mircea Nechita este un extraordinar meșteșugar. Seria de albume – unele legate manual și cu lucrături deosebite, tinzând spre statutul de carte-obiect, detaliu ce amintește de lucrările Maestrului său, Mircia Dumitrescu – este remarcabilă. Nu doar în concept, ci și în conținut. Ele compun, complinind imaginea generală, ceea ce am putea numi Odiseea Nechita.
Fără să negăm utilitatea operației noastre, dezacordul privind tentația autarhică a operei lui Mircea Nechita, constituită din – așa cum zice el – universuri închise, este în esența sa doar unul de fațadă. Căci știm cu toții – e un fapt dovedit – că artistul e o entitate autonomă care nu poate fi înscrisă în niciun alt cod, decât în programul de lucru al lui Dumnezeu. Ortega y Gasset spunea, prezumțios și cu orgoliu: Eu sunt eu și împrejurările în care trăiesc… Nec plus ultra!
Gata! Și, cu asta, închidem la loc subiectul și considerăm operația un succes.