Voci la distanță, cel mai recent roman al Gabrielei Adameșteanu, este despre ziua de azi. O nesfârșită zi de azi care se întinde din anii gloriei lui Nicolae Ceaușescu, până la frustrările pandemiei și agresiunea Rusiei asupra Ucrainei. Nu este, așa cum s-au grăbit unii să tragă concluzia, un roman politic (firește, politica nu lipsește, dar este circumscrisă unor momente precise, nu este principala miză a romanului, reprezintă, mai degrabă, un factor de decor decât de acțiune), nici o frescă socială întinsă pe o perioadă de jumătate se secol (chiar dacă se pot trage destule concluzii despre evoluțiile societății românești din ultima jumătate de secol). Este, mai degrabă, cronica unui prezent continuu, re-creat în jurul unui personaj central, doctorița Anda Dragomir. Cotidianul unei existențe străbătând timpul. Oarecum izolată din cauza restricțiilor impuse de pandemia de Covid, cu copiii emigrați în Occident, aceasta își omoară vremea în lungi convorbiri telefonice cu prietene cunoscute în diferite perioade ale existenței sale, alături de care a străbătut timpul, își amintește gesturi și vorbe, întâmplări dintr-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, chipuri și voci dispărute mai demult sau mai recent, momente dureroase sau vesele, înfrângeri și reușite, clipe sublime sau scandaloase, care la un moment dat au făcut parte din cotidianul fiecărei zile. „ Non, je n’ai rien oublié ”, ar putea fredona personajul împreună cu Charles Aznavour pentru că memoria ei este cu adevărat prodigioasă. Totul, de la relațiile din familie, până la infidelitățile conjugale, despărțirile dureroase, metodele de promovare în universități și în societate, rolul Securității în viața fiecăruia, întâmplările și fauna de la Melody Bar, trădările la locul de muncă și în societate, turnătoriile, comportamentele unfair ale falșilor prieteni, vacanțele pe litoral, mentalitățile românilor, legendele urbane și fake news -urile (multe lansate chiar de Securitate), crimele cu substrat politic, este trecut în revistă cu o precizie impresionantă.
Romanul are două părți, care se pot constitui în două romane distincte alcătuite pe tehnici mnemotice diferite. În primul dintre ele, Țara urșilor, rememorarea se face, în principal, prin conversațiile telefonice ale Andei cu prietenele sale izolate din cauza epidemiei de Covid, care aduc în discuție întâmplări, reacții, judecăți și comportamente cândva de actualitate, în vremuri mai vechi sau mai noi, dar și din discuțiile cu scriitoarea Letiția Branea/Arcan (unul dintre personajele principale ale precedentelor romane ale Gabrielei Adameșteanu, care aici deține un rol secundar și pasiv, de potențială colectoare a informațiilor furnizate de Anda în vederea scrierii unor viitoare romane). De altfel, în mai multe rânduri, Anda își triază poveștile pentru a evalua dacă ele ar putea să îi fie de folos romancierei Letiția Branea, stabilită între timp în Franța.
Al doilea roman din roman, Folderul Andei, este o confesiune directă, o succesiune de fragmente de text cu rol de aide mémoire, cu scopul ca la un moment dat să îi fie comunicate Letiției pentru a fi topite în texte literare propriu-zise. Ele pot fi rezerve de materie brută pentru viitoare romane, dar sunt foarte bine elaborate literar, astfel încât, dacă nu ar fi existat titlul explicativ, ar putea fi luate ca niște componente ale romanului propriu-zis sau măcar ca niște proze scurte.
De altfel, cu excepția fragmentelor în care comunicarea se face direct și clar prin reproducerea unor convorbiri telefonice și în care autoarea prezintă direct stări de spirit ale naratoarei sunt și destule în care nu este deloc ușor de ghicit cine se exprimă în paginile cărții. Iată, de pildă, aceste notații de la pagina 106: „Vila de la munte este pe numele fetei ei și așa e drept. Fără ea, Sandi nu ar fi ajuns la banii europeni, dar nu mai trebuie să știe și asta Letiția./ Proiectele s-au primit pe șest, ca de obicei, cine afla și-l înainta la termen avea deja șanse. Dar fără bunăvoință, al lor ar fi fost dat deoparte, fiindcă despre ce turism agrar vorbim într-o urbe mică!? A contat relația ei veche cu Doru Tatarcan și cu ginerele lui, Cornel Ivan.”
Dacă notația îi aparține Andei, așa cum pare și cum sugerează tot textul care urmează, atunci firesc ar fi fost ca naratoarea să scrie „pe numele fetei mele ”, în prima frază, respectiv, „a contat relația mea veche”. Este destul de clar că sunt gândurile naratoarei care se confesează. Ce rost are atunci ca aceasta să se refere la sine utilizând persoana a III-a singular? Cel puțin formal, în prima parte a romanului există un narator omniscient, care știe tot ce face, ce simte și ce gândește Anda. Textele sale aproape că mimează trăirile și reacțiile acesteia. Acest tip de narațiune alternează cu reproducerea unor discuții telefonice, în care gândurile Andei se exprimă direct. Nu sunt foarte convins că țesătura foarte strânsă de stiluri (direct și indirect liber) aduce un mare profit lecturii. Mai degrabă pare să o complice inutil: „Uite diferența dintre viața ta și felul în care ți-o văd alții, se gândește Anda. De luni de zile nu s-a mișcat de-aici, i-a expirat și pașaportul de când n-a mai ieșit din țară! Unde să fi ieșit? Fiecare copil își are viața lui, ea și Sandi s-au ferit mereu să le cadă pe cap. Se bucurau când se trezeau cu ei de sărbători, dar ajutorul pleca totdeauna de aici, niciodată invers”.
Firește, nu este un capăt de țară, romanul este perfect comprehensibil, dar pentru o creație în care polifonia deține un loc destul de important orice simplificare a stilului narativ ar fi susceptibilă să conducă spre efecte benefice.
La fel ca în viață, timpul acțiunii este un fel de prezent continuu, surprins pe diferite paliere ale celor vreo cincizeci de ani la care se referă textul: al anilor de facultate, al primelor locuri de muncă, al căsătoriei și avatarurilor conjugale, al promovărilor profesionale, al prieteniilor și trădărilor, al relațiilor cu Securitatea, al știrilor și zvonurilor despre familia Ceaușescu, al revoluției din decembrie 1989, al integrării europene și al deschiderii granițelor spre țările occidentale, al dezmembrării familiilor tradiționale prin decizia copiilor de a migra în statele din apus, pentru studii și locuri de muncă, al pandemiei de Coronavirus și al dezinformărilor prin televiziune, al noii realități generate de războiul din Ucraina. Reacțiile personajelor Gabrielei Adameșteanu în fața tuturor acestor schimbări bruște și radicale sunt pe deplin coerente, de înțeles din punct de vedere comportamental și, într-un fel sau altul, ele au fost trăite de toți cei care au trăit acele clipe sau au fost martorii lor. Au trecut treizeci și trei de ani de la revoluție. O generație întreagă s-a născut, s-a școlit, s-a integrat profesional aici sau aiurea, și-a alcătuit familii, are, la rândul ei copii, după căderea regimului Nicolae Ceaușescu. O generație pentru care „legendele” securității, anecdotele cu Elena Ceaușescu și petrecerile de poveste ale „delfinului” Nicu pot părea ficțiune pură, având contururile grotesc îngroșate. În schimb, toți cei care au aceste întâmplări excelent descrise de Gabriela Adameșteanu au posibilitatea regăsirii unui aer al timpului, tot mai îndepărtat, dar încă atât de familiar în amintirea lor.
Efectele timpului asupra oamenilor sunt devastatoare. Cei împreună cu care ai râs, ai făcut planuri, te-ai bucurat sau te-au făcut să plângi dispar unul după altul sau sunt covârșiți de boli și necazuri. Mulți dintre cei după care oftai în anii tinereții și un simplu semn din partea lor te făcea să visezi, arată de nerecunoscut, iar propriile tale griji au devenit un coșmar cotidian. Un aspect care nu putea să lipsească dintr-o carte lucidă și realistă precum Voci la distanță: „Când m-am văzut ultima oară cu Adela Tatarcan, nu mai rămăsese nimic din ea, cea de altădată. E drept, trecuseră o groază de ani, dar unele arată bine multă vreme; nu e cazul cu ea. Își pierduse și acel șic al ei când se îmbrăca, nu mai are nici mijloacele de pe vremuri. S-a tocit și auriul ochilor, nu mai sunt luminoși, ca în seara de la Olimp, deși mi-a spus că vede bine, își făcuse operația de cataractă la amândoi. În schimb, devenise mai vorbăreață. După ce rămâi singur la bătrânețe, te bucuri când mai ai cu cine sta de vorbă. Cei de vârsta ta se duc pe rând, iar tinerii te ascultă cu o ureche sau nici atât. Îți dai și tu drumul la gură, fiindcă ți-a slăbit controlul, nu mai ai de ce să te ascunzi”.
Fiecare întâlnire cu o carte nouă a Gabrielei Adameșteanu este un privilegiu pentru numeroșii ei cititori. De multă vreme este recunoscută ca una dintre prozatoarele de vârf ale literaturii române.
Gabriela Adameșteanu, Voci la distanță, Editura Polirom, Iași, 2022