Lumini în noapte

În urmă cu câțiva ani, un sondaj făcut de Jay Leno în rândul studenților americani se lăsase cu rezultate (citându-l aici pe mucalitul realizator al talk-show -urilor de sâmbătă seara) „înfricoșătoare”. „Ce separa cândva Berlinul de Est de Berlinul de Vest?” Studentă la Michigan State University: „Marele Zid Chinezesc…?” Altul: „Era o mare.” „Și ce s-a ales de ea, a secat?” „Păi, da…” „Ce înseamnă acronimul NATO?” Studentă la Harvard University: „New Automobile Dealership OKs ?” „Nț! Dar ROFLMAO?” Aceeași, pe nerăsuflate: „Rolling on the floor laughing my ass off ” (în păsăreasca internauților „Să te tăvălești de râs”). Și tot așa mereu, alții și alții: „Unde se află Amazonul?” „Păi, undeva pe lângă… Africa?” „Nț!… Dar Amazon.com, ce este?” „Un site de unde poți cumpăra orice.” „Poate chiar și o carte de geografie?” „Sigur!” etc. etc.
Ei bine, da, în halul ăsta arată noul homo stultus, îndopat de zor cu fast-food și cu reclame al căror idiot stereotip „descoperă, încearcă” îl îndeamnă nu la viitoare explorări spațiale, ci la derizorii aventuri de supermarket. Și atunci, ce rost să te mai ostenești cu demersuri precum cel de față ca pe vremea unui Flammarion sau Anestin? La ce bun să-i mai vorbești junelui McDonald’s despre grandoarea Marelui Zid Sloan, cu mușuroaiele lui de galaxii ca firele de nisip ale Saharei, dacă bietul handicapat nu e capabil să treacă nici de „Marele Zid Chinezesc” al… Berlinului? Lasă-l să se-ndoape mai departe cu Big Mac până plesnește, nu-i mai povesti de Big Bang să adoarmă cu gura plină. Omul renascentist, cel înfometat de cunoaștere și de înțelegerea lumii, a dispărut de mult, azi urmașii lui degenerați nu-și mai bat capul decât cu haleala și distracția. Pentru miracolele tehnologice actuale, ce-ți oferă șansa să observi inclusiv planete din alte galaxii (!), s-ar fi făcut frate cu Inchiziția până și un Giordano Bruno. Grație telescopului Chandra în raze X de pildă, a fost ghicit undeva, în vârtejul spiralei Messier 51 din Câinii de Vânătoare, un soare negru, membru invizibil al unui sistem binar neutronic (M51-ULS-1), pe care o planetă la fel de obscură îl eclipsează la fiecare 70 de ani. Or, să poți observa o asemenea eclipsă la fantastica depărtare de 28 milioane de ani-lumină e curată magie chiar și pentru nivelul tehnologiei actuale (dacă sistemul solar ar fi o monedă pe trotuar lângă un bloc de zece etaje, cel mai apropiat sistem vecin Alfa Centauri ar fi o altă monedă pe acoperișul blocului iar sistemul cu eclipsă detectat în galaxia M 51 s-ar afla la jumătatea distanței de la Pământ la Lună). Dar ce folos că poți trage cu ochiul hăt, la galaxiile altora, dacă astăzi câmpul vizual al unor studenți cu pretenții din universități cu ștaif s-a redus la nivelul unei cârtițe? Profeția lui Einstein e deja pe cale a se împlini: „În ziua când tehnologia va întrece interacțiunile dintre oameni, vom avea o generație de idioți.”
La drept vorbind însă, cu sau fără această tehnologie pentru care am dovedit că nu suntem deloc pregătiți, adevărata barieră în calea înțelegerii lumii în care trăim rămâne incorigibilul nostru antropocentrism. Într-un univers de 2 trilioane de galaxii totalizând 2.000.000.000.000 x 100.000.000.000 = 2 x 1023 planete, locuitorii Pământului continuă să se creadă buricul acestei hipersfere de 30 gigaparseci diametru ca și cum ar ocupa vreo poziție privilegiată, deși expansiunea ei declanșată în urmă cu 13,8 miliarde de ani se face în toate direcțiile din perspectiva oricăror observatori, neavând așadar vreun centru. Încă și astăzi, mulți trăiesc ca pe vremea sferelor lui Ptolemeu. Potrivit statisticii din raportul de cercetare „Publicul românesc și știința” difuzat de România liberă la 30 iulie 2010, printre cei mai „cu picioarele pe pământ” ne numărăm și noi, norocoșii păstori ai acestei mioritice guri de rai, din care 42 % consideră că Soarele se învârtește în jurul Pământului iar 80% neagă evoluția speciilor. Și dacă nu te duce capul să pricepi adaptarea speciilor la mediul terestru, ce șanse ai să înțelegi adaptarea spațiului și timpului la gravitație? Iată aici o altă bubă de care omul nu se mai vindecă: falsa convingere că lumea în întregul ei ar fi un agregat plin de „armonie” și stabilitate. Or, începând cu înseși fluctuațiile vidului cuantic ce au declanșat inflația cosmică, universul este prin chiar natura și legile proprii o existență cataclismică și entropică. Paradoxal, tocmai violența deflagrațiilor și ciocnirilor ce-l răscolesc pretutindeni generează materia primă a planetelor și a vieții, fiindcă sinteza elementelor chimice grele (și rare) necesită temperaturi și presiuni extreme. Altfel, ce să fabrici cu doar 6 protoni la metrul cub de spațiu, și ăia cu fuduliile înghețate de frig? Paradisul terestru din mezozoic a fost opera infernului de la formarea sistemului solar, când bombardamentul milioanelor de comete și erupțiile vulcanice au alimentat Pământul cu apă. Același impact major l-au avut mai târziu și câțiva asteroizi masivi. Cel de 10-11 km de la Chicxulub căzut în largul peninsulei Yucatan și însoțitorul său de 0,4 km de la Nadir, din largul coastelor Guineei (numai mititelul ăla a ridicat un tsunami de 900 metri) au produs a cincea extincție globală de la sfârșitul cretacicului (60% din vegetație și 75% din speciile animale) ce a pus capăt domniei dinozaurilor non-aviari, aducând în schimb după sine un viraj evolutiv către mamifere fără de care noi ăștia, deștepții de azi, n-am mai fi apărut niciodată și n-ar mai fi avut nici cine citi aceste interesante pagini. Desigur, nici homo sapiens nu va face purici pe aici o veșnicie. În 1894 Rudolf Falb, un geolog austriac azi uitat, trăsese alarma cum că pe 1 noiembrie 1899 cometa Biela urma să ne ciocnească, deși în realitate se dezintegrase deja cu jumătate de veac în urmă trecând la periheliu în toamna lui 1852, singurul impact fiind zeflemeaua articolului publicat de Caragiale în Universul la 5 noiembrie 1899, patru zile vasăzică, fă-ți idee, monșer, după sfârșitul lumii. La fel s-a mai întâmplat apoi și în 2012 când cu Nemesis, la fel și acum cu prevestirile despre trecerea la mustață (sau nu) a lui Apophis din 13 aprilie 2029 etc., procedeul fiind menit a te face să-nțelegi că există „acolo sus” griji de interes general și pericole mai mari decât creșterea facturilor și taxelor, dictatura, războiul. Că doar nu degeaba bușit-am noi experimental cometa Tempel 1 (gurile rele ar spune, cică „pentru a controla dacă nu cumva transporta către Statele Unite emigranți cubanezi”), ori racheta LCROSS din septembrie 2009 care a făcut praf și pulbere (ori sună cumva mai familiar „una cu pământul”?) o parte din craterul Cabeus ca să vadă dacă e ceva apă sub scoarța Lunii (ei bravos, ce „construcții îngrijorătoare” să fie pe acolo, musiu?), sau racheta SpaceX din martie 2022 azvârlită la fier vechi în Marea Liniștii, nu foarte departe de baza Apollo 11. Numai că totul e doar o poză de ochii lumii, căci adevărata amenințare pentru specia umană rămâne ea însăși. Iar dacă în această mare loterie se va întâmpla vreodată să ne pocnească din cer norocul la fel ca pe stăpânii mezozoicului, n-o să ne plângă nimeni (tema capodoperei lui Lars von Trier Melancholia ). Ba chiar, de-ar fi să-l luăm în serios pe un glumeț de pe planeta Google cum că „cea mai clară dovadă a inteligenței din univers e faptul că n-am fost contactați”, vecinii noștri galactici mai degrabă vor răsufla ușurați. Un lucru e sigur: suntem mult prea primitivi, prea ignoranți, prea răi pentru a supraviețui. Scenariile optimiste și exuberante ale unor savanți de genul lui Michio Kaku, din care factorul moral lipsește cu desăvârșire, seamănă leit cu „viitorul luminos” promis de utopia comunistă și vor avea aceeași soartă ca ea. Nu de optimism ducem lipsă, ci de luciditate. Bine ar face simpaticul fizician să-i asculte pe rapperii noștri de la „Paraziții” cântând Dulce autodistrugere ca pe un prohod al acestei civilizații corupte colcăind de impostură, minciună și nedreptăți strigătoare la cer, unde „orice tâmpit sinistru poate ajunge ministru”. Restul sunt doar droguri halucinogene, „viitorul” speciei umane a trecut deja. Mai bine să ne bucurăm, cât mai avem răgaz, de șansa de a fi cunoscut spațiul și timpul, existența acestui vast univers viermuind de lumini în noapte.