Lucian Blaga – omul și opera – în oglinda exilului românesc anticomunist

Rolul asumat de către scriitorii din exil (îndeosebi în prima perioadă, cea de după război) a fost mai cu deosebire acela de a încerca, prin toate mijloacele (scrisului!), să contracareze „umbrele stalinismului cultural” instalat în ţară, ducând o adevărată politică culturală împotriva „politizării literaturii”, împotriva „degradării programatice.” (v. Destin, nr. 24-25/ 1972)

În preocupările intelectualilor exilați a stat astfel permanent cultura în care se formaseră, încercând, în diverse feluri, să o continue ori să o valorifice. „Ne vom întoarce acasă cu Eminescu de mână”, afirma, simbolic și metaforic, Vintilă Horia, după cum Basil Munteanu, la rândul său, îl considera pe Tudor Arghezi „patriarhul incontestabil al poeziei române contemporane”.

Dar, alături de Eminescu ori Argezi, alți mari scriitori din România (Caragiale, Creangă, Ion Barbu, Maniu, Dan Botta etc., etc.) le-au fost și le-au rămas „sprijinul” de adevărată cultură, precum și de românitate.

Printre aceștia, un loc important, deopotrivă ca atitudine și, desigur, mai ales ca valoare a operei, îl are Lucian Blaga, cel care nu s-a „turcit” (în terminologia lui Virgil Ierunca), cel care reprezenta „vocea poetului care a cinstit pe om și a omului care a consacrat un poet”, concluzia lui Ierunca venind într-un grad major: „Corespondență de înălțimi”.

Prin revistele literare, prin studiile publicate în volume ori prin conferințe organizate în diferite țări unde își găsiseră adăpost, scriitorii români din exil au văzut și promovat personalitatea poetului și filosofului Lucian Blaga drept unul dintre principalele repere la care se raportau.

Demn de amintit este și faptul că unii dintre criticii și istoricii literari care trăiau și scriau în libertate îl cunoscuseră direct, legaseră cu poetul adevărate relații de prietenie.

Dintre aceștia din urmă, prieten atât al omului, cât și al operei sale a fost Basil Munteanu, cel care, în a sa Panorama de la littérature roumaine (1938), i-a consacrat capitole substanțiale, insistând în tot ceea ce a scris pe faptul că, alături de Eminescu, Brâncuși ori George Enescu, Blaga a reprezentat „vocația europeană și umanistă a spiritualității românești”.

Așadar, din exil, din „lumea liberă”, intelectualii români au continuat să trăiască „românește” (și amintim aici chiar titlul volumului în care Ierunca pusese la un loc reflecțiile sale asupra unor scrieri ori personalități admirate!), au continuat astfel să citească și să scrie despre cărțile scriitorilor români, să le aducă în atenție, revelându-le valoarea, ori să răspândească, prin traduceri, opera acestora.

Ceea ce ne interesează în cazul de față sunt relatări mai puțin cunoscute, având în vedere că au apărut în reviste ori volume publicate în exil, deci prohibite în țară în timpul comunismului, încă nefăcute publice nici astăzi pe de-a-ntregul.

Dintre acestea ne vom opri la cele care-l privesc pe Lucian Blaga.

Lucian Blaga: „Omul care a consacrat un poet”

Pe o stradă însorită, toamna, la Sibiu,

Înmănușat, pălărie occidentală,

Ac la cravată şi o tăcere ca un poem în ochi,

Ultimul mare poet al Ţării

îmi spunea la revedere.

Ștefan Baciu

Figura, personalitatea omului Lucian Blaga a stârnit admirație deplină, iar cei care l-au cunoscut direct – prieteni, colegi, foști studenți – l-au evocat adesea, fie în articole sau studii mai ample, fie chiar în formă lirică, așa cum reiese din fragmentul poeziei „Elegie pentru Lucian Blaga” ales drept moto.

Dacă ar fi să evidențiem trăsătura principală care se poate deduce din toate aceste amintiri referitoare la dimensiunea umană în perioada cât poetul a trăit sub regimul comunist, aceasta ar fi neacceptarea sistemului și, drept consecință, neimplicarea în viața social-politică. Astfel, în anii din urmă, Blaga a avut, cum se știe, o atitudine care poate (și se cuvine a fi) pusă în contrast cu alți importanți scriitori ai vremii – Călinescu, Sadoveanu, Beniuc ș.a., care, în acea vreme, cum spunea Monica Lovinescu, „înfloresc” sau „mai mult: supralicitează.” (v. Monica Lovinescu, „Vocația denunțului la Beniuc”, în Revista Scriitorilor Români, nr. 3/ 1964). De aceea, în cazul lui Blaga este evidențiată permanent, de către scriitorii din exil, acea „tăcere demnă și exemplară” – în cuvintele lui Ierunca (v. Dimpotrivă, editura Humanitas), deoarece Blaga a fost cel care, într-o vreme de „sub-istorie”, nu a făcut compromisuri pentru avantaje materiale ori profesionale, stârnind astfel admirația confraților.

Trăind într-o lume a libertății cuvântului, având avantajul privirii de departe, cu o perspectivă generală asupra situației din țară, scriitorii din exil admirau așadar verticalitatea lui Blaga, dând pe față (nu de puține ori în cuvinte dure) compromisurile cu puterea ale altor scriitori, dar nu mai puțin atitudinea unora – de gelozie, invidie literară – față de autorul-filosof. De altfel, această invidie se manifestase cu mult înainte de instaurarea comunismului, un Camil Petrescu scriind în Jurnalul său, prin 1935, ironic, numind dorul lui Blaga ca fiind „un chilipir poetic”.

Se înțelege că omul nu poate fi despărțit de opera sa. Invidiile pe care le suportă omul Lucian Blaga sunt generate cu precădere de originalitatea și valoarea operei. Este binecunoscut cazul Beniuc, cel calificat de Ierunca
drept „satrapul literaturii române”, când poetul ce făcea jocul noii puteri răstălmăcește istoria și îl descrie pe Blaga drept „fascist” (Pe muchie de cuțit)¹, cum se cunosc și atacurile lui Zaharia Stancu împotriva lui Lucian Blaga, acesta din urmă acuzându-l de pactizare cu legionarii². În Lancea lui Ahile, Mircea Zaciu dezvăluia alte nume de scriitori care îl atacau sau îl subminau în anii de după 1945 (Pavel Țugui, cu complicitatea criticului Al. Oprea, modifica un memoriu al lui Blaga adresat Comitetului Central al Partidului). Viața sa în anii de teroare de după instaurarea puterii sovietice în țară (scoaterea sa de la catedră, de la Academie, din viața publică în general) este deja binecunoscută datorită zecilor de studii și volume scrise de exegeții operei.

Desigur, exemplele de mai sus se numără printre puținele de acest fel, opera poetică, cea filosofică și nu mai puțin cea dramatică, semnate de Blaga fiind apreciate în epocă la cote înalte, pe măsura valorii lor. Amintim doar Lucian Blaga, energie românească, studiu semnat de Vasile Băncilă, Poezia lui Lucian Blaga și gândirea mitică de C. Fântâneru, pentru a da doar două exemple poate mai puțin mediatizate, la care vom adăuga studiile publicate în reviste (românești și străine), precum și capitolul din Panorama literaturii române contemporane dedicate lui Blaga de către prietenul său de la Paris, Basil Munteanu. Criticul pare a fi fost și primul traducător al poeziei blagiene în limba franceză.

Frumusețea morală a omului, distincția conferită de cultura enciclopedică, visător și enigmatic, cu o alură fizică ușor de reținut – toate acestea și multe altele ne-au fost transmise peste ani de cel care i-a fost asistent, Zevedei Barbu, el însuși ajuns profesor în universități britanice și apoi în Brazilia. Dar iată portretul pe care îl creionase cu măiestrie Zevedei Barbu (în 1962, în revista madrilenă Destin, publicată de George Uscătescu): „a avut darul rar de a se manifesta esențial în modurile vieţii zilnice, în gesturi, în priviri, în mers, în ţinută. Mi-a rămas adânc săpată în minte impresia primei întâlniri, acum 26 de ani, în Cluj, la Hotelul Astoria. Văd şi acum un corp lungăreţ şi mlădios, ținut strâns în chingile vieţii interioare întocmai ca un sfânt din tablourile lui El Greco. Fața însă aparținea unei alte lumi plastice care îmi amintea de spiritualitatea iscoditoare a lui Da Vinci; fața era dominată de un zâmbet luciferic, în care se oglindea întreaga structură paradoxală a personalităţii lui
Lucian Blaga, o personalitate în care se combinau extremele naivității cu acele ale profunzimii, extremele copilărescului cu acele ale gravității, un iubitor şi în acelaş timp un vânător de mistere. Aceeaşi imagine se desprindea din toate manifestările lui Lucian Blaga, fie ca profesor în sălile de cursuri ale Universității din Cluj, fie ca simplu cetățean plimbându-se tăcut pe străzile Sibiului, sau relaxând pe terasa Bulevardului cu privirea pironită pe munţii de-a pururea albi ai Făgăraşului.”

Mai mult. Cel care a locuit în refugiul de la Sibiu în aceeași cameră cu poetul, ne spune că acesta nu era nici pe departe „mut”, ci, „dimpotrivă, vorbea mereu, vorbea din ochi. Sufletul şi personalitatea lui erau într-o continuă desfăşurare”.

Fostul asistent îi admira și „volumul uriaş al cunoştinţelor sale în toate domeniile culturale, în artă, filosofie, religie, ştiinţă, antropologie”. În plus, îi sunt amintite modestia, generozitatea, „atitudinea înţelegătoare față de toate manifestările umane”, omul Blaga „nefiind capabil de ură”, deoarece era „exemplu de toleranţă şi flexibilitate morală, intelectuală şi politică”. Iar drept răspuns acelora care – poate – l-ar fi implicat³ ori acuzat de afiliere la doctrina regimului din țară, Zevedei Barbu insistă pe caracterul celui ce nu dorea altceva decât libertatea de exprimare, libertatea spiritului: „Blaga a avut o singură opiniune politică bine articulată: ura şi se temea de orice instituție şi regim care împiedicau libera manifestare a spiritului.”

Și tocmai de aceea, trăind ultima parte a vieții într-un regim totalitar,
„Lucian Blaga a murit sufocat”.

Din exil, confrații săi îi urmăreau viața și îi admirau atât statura morală, demnitatea, cât și opera.

Lucian Blaga și „dreptul de cetățenie în filozofia contemporană”

„Lucian Blaga este un făuritor de sistem în cea mai bună tradiție occidentală.”

Zevedei Barbu

„[Lucian Blaga] … cel care a creat la noi un sistem filozofic în sensul plin al cuvântului”.

Octavian Vuia

Prezentarea și analiza lucrărilor de filosofie, de filosofie a culturii scrise de Blaga, prezentarea sistemului său filosofic, original pentru cultura română, dar și „în cea mai bună tradiție occidentală”, după cum afirmase Zevedei Barbu, a stat în atenția multor scriitori din exil, dacă ar fi să-i amintim doar pe Vintilă Horia, Constantin Amăriuței, Octavian Vuia, Virgil Ierunca, Nicu Caranica și, desigur, Basil Munteanu ori Zevedei Barbu.

Ceea ce intenționăm în eseul de față, așa cum am precizat dintru început, nu este nici a expune acest „sistem” și nici a aduce propriile noastre puncte de vedere, ci a privi opera blagiană prin „oglinda” unor cercetători mai mult sau mai puțin cunoscuți, cu articole și studii, de asemenea, mai puțin mediatizate.

Dintre aceștia, ne vom opri mai întâi la Octavian Vuia, fostul student al lui Heidegger, acesta scoțând în evidență (cu referire la cele trei Trilogii blagiene) „dimensiunea la care a ajuns cugetarea românească prin acest sistem filosofic care are loc în epoca numită de Heidegger a împlinirii metafizicii tradiționale ce stă la baza întregii gândiri filozofice de până acum.” Vuia evidențiază totodată că „esențiala contribuție a lui Blaga la dezvoltarea cugetării românești are loc pe tărâmul filosofiei culturii”, unde el „descoperă sistemul ascuns, care, prin transformările prin care trece, explică „matricea” fiecărei culturi și geneza creațiilor spirituale populare sau individuale. Pentru aceasta el coboară în străfundurile sufletului românesc care se simte la el acasă în acel spațiu mioritic al plaiului omniprezent, al acelui „paideuma” de care vorbește Leo Frobenius într-o carte cu același titlu.” (v. Dimensiunile cugetării românești, München, 1982)

Amintind „predecesorii” – „gânditori de dimensiune europeană”, începând cu Cantemir, Constantin Amăriuței va sublinia dintru început că „spre deosebire” de aceștia „nativul din Lancrăm a realizat o operă filozofică bine sistematizată.” (v. „L. Blaga, metafizician al sacrului românesc”, Revista Scriitorilor Români, nr. 25/ 1988.)

Și pentru Vintilă Horia, Blaga a fost „primul” care a realizat „o construcție sistematică a teoriiilor sale”, reușind astfel „intrarea filozofiei românești într-un domeniu doar în treacăt atins, dar niciodată explicat.” În studiul său dedicat lui Blaga (capitolele II și IV din Introduction dans l’Histoire de la philosophie roumaine moderne /Introducere în Istoria filosofiei românești moderne; prefaţă de Constantin Amăriuţei, versiunea românească a textului francez apărută la editura Jurnalul literar, 1999), Vintilă Horia se referă de asemenea la „sistemul filozofiei culturii, elaborat de Blaga pe datele metafizicii sale”, subliniind că „Trilogia culturii ajunge, stabilind un strâns raport între stil și inconștient la o interesantă exegeză a fenomenului cultural, în general, și a culturii române, în particular.”

Vintilă Horia atrage de asemenea atenția că Blaga a fost și „primul care a formulat o definiție a satului românesc și a stilului său caracteristic”, amintind și de discursul său – atipic – la intrarea în Academia Română – „Elogiul satului românesc”. Și astfel, va arăta cel ce s-a numit pe sine „un țăran de la Dunăre”, „cu Blaga intrăm în explicarea mitului, în explicarea satului-idee centru al lumii, viziune pe care Mircea Eliade o va încadra mai târziu în sistemul său de filozofie a religiei și a istoriei.”

Și pentru Basil Munteanu, ziua de 5 iunie 1937, când Blaga „a făcut, în chip de discurs de recepție, Elogiul satului românesc, marchează o dată în viața spirituală a țării. Nu se mai vorbește de satul sentimental și pitoresc de odinioară, ci de un sat magic, cufundat în mit, suspendat în infinit, înfrățit cu Cosmosul și navigând în eternitate.” (v. Panorama literaturii române, 1938, versiune în limba română editura R.D. Shelden Enterprise, în colaborare cu editura Crater, 1996, traducere din franceză: Vlad Alexandrescu.)

Cele câteva exemple sunt suficiente, credem, pentru a se înțelege că și pentru scriitorii și cercetătorii aflați în exil Lucian Blaga era și a rămas „cel dintâi și mare filozof român”.

Lucian Blaga – „poet al misterului cosmic”

„Orice poem de Blaga se situează la hotarele dintre transcendent și sensibil.”

Basil Munteanu

Pentru același Basil Munteanu, în „panorama” sa asupra literaturii noastre, într-un nou capitol (cu titlul împrumutat de noi pentru paragraful ce-l dedicăm poetului văzut de scriitorii din exil), în cazul lui Blaga, „metafizicianul se dublează cu un poet însuflețit de aceeași pasiune de a cunoaște și slujit de aceeași tehnică de vizionar în stare de extaz lucid și în căutarea unor adevăruri superioare ordinii logice; a unor adevăruri de echivalență, capabile de a contura incognoscibilul printr-o rețea de mituri ce i dezvăluie, dacă nu substanța, măcar configurația.”

Cel care i-a urmărit de la Paris evoluția literară, traducându-i poezia sau publicând articole în reviste străine (v., de exemplu, revista Europe centrale de la Praga, 5 octombrie, 9 și 30 noiembrie 1935, la care el însuși face trimitere într-un capitol anterior), Basil Munteanu va arăta că Poemele luminii au apărut într-o perioadă „de derută literară” fiind un triumf⁴, dearece „se numără printre evenimentele memorabile ale tinerei literaturi române. De atunci, cu fiecare nou volum, gândirea sa poetică câștigă în adâncime și în gravitate, pe măsură ce se despoaie de orice podoabă inutilă, de orice strălucire exte-
rioară.”

Analizând meticulos poem cu poem, vers cu vers, structura prozodică din primul volum, un alt scriitor din exil, Nicu Caranica, va ajunge la concluzia că „adevărata noutate a acestor poeme în raport cu epoca lor va trebui căutată mai degrabă în tot ceea ce constituie conţinutul lor poetic decât în prozodie.” (v.„Cât sunt de libere primele versuri ale lui Lucian Blaga”, în Destin, nr. 17-18/ 1968)

Putem afirma așadar că poezia publicată de Lucian Blaga de-a lungul timpului a stat permanent și în atenția exilaților, de la traducerea acesteia până la analiza prozodiei, trecând, desigur, prin reliefarea filonului poetic original.

Fie și din cele câteva exemple pe care le-am citat mai sus și se poate constata cu ușurință că pentru scriitorii români din exilul românesc anticomunist, Lucian Blaga – omul, scriitorul și filosoful – a continuat să rămână un reper moral, dar mai cu deosebire un reper cultural la care se raportau permanent.

Despre întreaga lor activitate literar-culturală, despre „voința de rezistență”, de continuitate – în condiții de libertate – a literaturii române va scrie și Mircea Eliade (în 1951) prevăzând timpul viitor (cel de astăzi?) când va fi cunoscută activitatea scriitorilor „pribegi”: „Se va ști mai târziu câte jertfe ascunde această miraculoasă producție literară românească și tot mai târziu se va înțelege adânca semnificație spirituală și chiar politică. (Căci se va vedea într-o zi cât de năprasnică răzbate voința de rezistență a neamului întreg, crucificat acasă, în modestele tipărituri literare ale poeților pribegi și înfometați.)” (v. Românul, decembrie 1951.)

Din această „miraculoasă producție literară românească” a pribegilor rupți de țară a făcut parte și promovarea operei lui Lucian Blaga. Astfel, putem afirma fără putință de tăgadă că aceasta s-a constituit, nu de puține ori, în pavăză identitară, iar spațiul mioritic, devenit Țara din gând, le-a fost prezent permanent, deoarece pentru ei, prin opera blagiană, în satul românesc „veșnicia stăruie ca un mister, în mirabila sămânță a celui dintâi și mare filozof român” (C. Amăriuței, op. cit.)

____________________________