Cu articole găzduite în Voința (1920), Patria (1922), Cuvântul (1925), Adevărul literar și artistic (1925), Banatul (1926), Familia (1935), Gândirea (1928, 1935), Contemporanul (1960), Tribuna (1960), Tiparnița literară, Drumul nou, Darul vremii ș.a., Lucian Blaga a ilustrat în Ceasornicul de nisip (Ed. Dacia, 1973) ca specii jurnalistice tableta, editorialul, portretul, sinteza, necrologul, paralela, cu referire la scriitorii români (și străini, bineînțeles) din generații și curente artistice diferite, de la Renaștere (D. Cantemir) la pre- și pașoptism (Ion Heliade Rădulescu,
D. Bolintineanu), junimiștii Eminescu, Caragiale la postromanticii Panait Cerna, Șt. O. Iosif, la interbelici (M. Sadoveanu), la europenii Shelley, Petöfi, Hugo Marti ori contemporanii autorului, Max Nordau, Pirandello, Shaw… În lipsa unei scheme clare, a unei rețete de compoziție, totuși nu omitem existența unor constante în activitatea de cronicar/ gazetar literar, două minime etajere: 1). eul social, cu vizibilitate la Eminescu, Caragiale, Șt. O.
Iosif, Panait Cerna și anume, prieteniile, inamicițiile, bolile, modul de viață, cantonarea într-un anume trai fericit sau dimpotrivă, iubiri, aventuri, profesii nedemne, ingrate; 2). eul artistic cu eventuale suișuri, coborâșuri, fazele de creație, sursele de inspirație, receptarea operei, cota de originalitate. De pildă, lui Eminescu (L. Blaga, op. cit., pp. 215-222) îi face un portret robot, decupând din biografia-i tumultuoasă situația insolită a adolescentului, de sufleor, copist în trupe de teatru, peregrinările, aventura cu o actriță, patriotismul, setea de lectură, studenția, relația cu Veronica Micle, debutul literar, vocația de traducător, boala, fragilizarea sănătății… Practic, un profil la conivența dintre om și creator, cu intersectări frugale cu arealul spiritual, pe scurt, un text informativ, pentru publicul larg. Fără veleități hermeneutice sunt proiectate unele descinderi interne, în operă, precum: temele, grupajul de – cum le spune poetul din Lancrăm – poezii ale gândirii / filosofice (ibidem, p. 219), schopenhauerismul din Scrisori, Rugăciunea unui dac, Trecut-au anii, nu lipsite de tangența cu critica socială (de revăzut și paginile lui Gherea, nu apologetul proletariatului, cel ce, în ton cu adversarul său, Maiorescu, admitea că Eminescu era stăpân pe cultura vremii, ibidem, p. 218). Într-un al doilea articol, Leibniz al românilor, se livrează informații despre poliglotismul lui Cantemir, enciclopedismul. Sunt, să recunoaștem, materiale de interes general, în care nu mesajul contează, ci dinamica ideilor, capacitatea de sinteză, concizia, claritatea, raționalitatea frastică, evitarea ambiguității sterile, în esență, o structură sincopată, dublată de unele pusee expresive, semn al originalității scriiturii, adăpostind ironia și antonomaza. Dacă acest intelectual super școlit reprezintă întâiul spirit al nostru de dimensiuni într-adevăr europene (ibidem, pp. 212-213), era firesc ca Voltaire să se fi interesat de el, astrul din Carpați. De reținut construcția articolului pe principiul subtil, disimulat – avem timp de pisania tuturor sfinților care-s ai altora, dar de ai noștri când? Depășim capitolul cu notații fulgurante despre autori dați uitării de zeul Cronos, curat undă defetistă…
Dacă deschiderea spre Vest se cheamă Alexandru Petöfi (în Patria, nr. 99, 10 mai 1922), poetul decedat la Sighișoara, se revine la tărâmul românesc, la D. Bolintineanu, spitalizatul la Casa de nebuni; fostul ministru pe timpul lui Cuza, cu un doctorat la Sorbona, a decăzut, sfârșind în sărăcie, uitare, nerecunoștință… Sic tranzit gloria mundi, vorba latinului…
Trecând la alt nume sacru, I.L. Caragiale, (L. Blaga, op. cit., pp. 182-185), nu zeflemistul, satiricul îl preocupă pe publicistul ardelean, ci un anume dramatism al existenței, dificil de sesizat, ghidându-ne după aparențe și chiar verva epică din schițe, și comică din piesele de teatru. Neverosimil ori ba, adevărul ar fi că ,,nenea Iancu” a fost insultat, nedreptățit, disprețuit chiar în anul morții. Cam așa se confesa maestrul unui june confrate (L. Blaga, n.n.), ofuscat, desigur, că jurații îl eliminaseră de pe lista scurtă a premiilor Academiei. Ocolit cu intenție, ceea ce nu onorează deloc gusturile estetice ale evaluatorilor de la prestigiosul for. Ne amintim că și gazetarul Eminescu – cam neluat în seamă de către critici, ca nu cumva să obtureze din gloria Poetului – nu menajase Academia de o anume obtuzitate, chiar incompetență. (cf. Eminescu, jurnalistul cultural complet de Iulian Bitoleanu, Ed. Institutul European, 2019, pp. 94-95). Pe lângă nefasta eludare, sinonimă cu ignorarea marelui scriitor de la recunoașterea publică a valorii indubitabile, și alte șicane – în detrimentul acesteia, să nu se uite, ar zice unii cârcotași, oportunismul, navigarea ideologică de la conservatorism, junimism la liberalismul recompensator cu job atractiv, după cum ne asigură și Nicolae Georgescu în opul Eminescu între amintire și uitare (Ed. Rafet, 2022) –, iată încă un motiv determinant în opțiunea pentru exilul berlinez, fals echivalat cu șansa unei moșteniri… Ce dovadă mai elocventă a păstrării legăturii cu patria-mamă decât epistolele cu prietenii fideli sau alimentarea cu articole a publicațiilor din capitală, provincie?! Poate așa s-ar explica și refuzul jubileului la 60 de ani, cu fast, în semn de dezamăgire, detașare de cei ce-i maculaseră imaginea… Aliații, scriitorii Alexandru Vlahuță, B.Șt. Delavrancea, laolaltă cu C.D. Gherea, Paul Zarifopol, s-au străduit din răsputeri a-l apăra, sprijini, scuti de insanitățile perpetue dintr-o direcție malefică, invidioasă… I.H.
Rădulescu (în Patria, Cluj, anul IV, nr. 95, 4 mai 1922, p. 1), ,,părintele literaturii românești” (altă definire metaforică) a reprezentat un inspirat melanj de gândire rusească și apuseană în maniera lui Hașdeu, mai crede Blaga, cronicarul literar. Un cărturar la început de sistem burghez, cu numeroase inițiative, acte finalizate, ce au dat un aplomb vizibil literaturii, culturii, artelor la români, fondatorul ziaristicii noastre, de societăți academice, filarmonice. Un novator în multe domenii… În necrologul Un poet, Panait Cerna (L. Blaga, op. cit., pp. 191-193), la 180 de ani de la stingerea din viață este perceput drept un creator stilat, exuberant… În alt material similar, Zece ani de la moartea lui Șt. O. Iosif (în Patria, Cluj, V, nr. 128, 17 iunie 1923, p. 1) se consemna că ,,fiul Ardealului muntos” – antonomază – de o sensibilitate aparte, a cântat haiducii, ciobanii, că a fost prieten cu Dimitrie Anghel, tip ,,pătimaș și greu de stăpânit”, dezvăluind o relație amoroasă în trei, a doi prieteni considerați veritabili, „cu un spin afectiv – acea iubită comună…” (cf. L. Blaga, op. cit., pp. 205-207). Revăzându-l într-un anume context la Brașov, compătimirea l-a cuprins pe mai tânărul Blaga, căci poetul era abătut, cu respirația anevoioasă, dificilă…, un sfâșietor document sufletesc al închinătorului de pahare dionisiace (ibidem, p. 206). Un ghinion nu vine singur, ar suna proverbul românesc.
Practic, în câteva situații, ziaristul se referă la eul empiric al lui Caragiale,
Șt. O. Iosif, Brâncuși… Ideea că poetul sus-evocat merita o ediție nouă ține de sociologia literară. Shelley, ,,omul iubirii” (ibidem, pp. 181-182) ce a optat pentru carpe diem, beneficiază de o tușă axiologică – piesa
Prometeu dezlănțuit s-ar plasa printre cele mai izbutite opere dramatice, iar poetul englez s-ar număra printre cei mai valoroși lirici ai lumii. Alte aerisite, neconvenționale file despre Max Nordau (ibidem, pp. 191-193), scriitor și gazetar. Cu o compoziție uluitoare, cu ,,piramida răsturnată”, cum se obișnuiește în tratatele de jurnalism, dar cu adaptări/ inserții blagiene: incipit tragic (,,A murit la Paris doctorul și literatul Max Nordau, gânditorul și stilistul care a gândit și a scris pe placul liceenilor…”, ibidem, p. 191) și final optimist (,,A scris atât de bine franțuzește și nemțește fiindcă ce spunea nu erau decât lucruri foarte inteligente (…). Lumea s-a entuziasmat și îndeosebi, liceenii puteau să se înfierbânte și să-l citeze în discuțiile lor prin societățile de cultură.”, ibidem, p. 193). Ca și colegul interbelic Camil Petrescu, și Blaga s-a aventurat pe tărâmul cronicii teatrale, izbutind a comenta eficient pe Pirandello (ibidem, pp. 224-225), anonim până la 50 de ani, apoi, talentul său a irumpt. Un revoluționar al artei Thalia, de mare succes, întâi, parizian, ulterior, mondial. O biografie divizată între anonimat și notorietate pe drumul ultim, căci a plecat din astă viață ,,încărcat de glorie”. Periplul pe continent continuă cu B. Shaw (ibidem, pp. 225-229), adept al intelectualismul și al amarei ironii, ,,irlandezul antiirlandez”, cu o scriitură plină de contradicții, un geniu al paradoxului… Și pe plan literar, un D. Bolintineanu, de la succesul literar, politic, la decădere, paupertate, semn al actualității maximei fortuna labilis, mai concret că pe malurile Dâmboviței evaluarea are un grad înalt de subiectivism, eroare, la distanță de o diseminare adecvată. Alecu Russo – opinează publicistul – este nu neapărat un peisagist, un patriot, un fondator de specie literară, ci și un umorist, un inedit… În schimb, Hugo Marti – un scriitor țărănesc, care a conceput două cărți cu subiect românesc, articol în Banatul, nr. 2, 1926, pp. 5-7. Alternanța între arealul carpatin și cel universal relaxează cititorul, alertează compoziția. În Sadoveanu la Academie (ibidem, pp. 201-203), se relevă faptul că cel mai înalt amfiteatru științific s-a scuturat de anumite racile, influențe ce paralizau orice inițiativă mai personală. Se critică în subtext rutina, blazarea, autosuficiența, morga unora dintre academicieni, deconspirând suspiciunea, îndoiala accederii așa de lejere, cu consecință ineficientă. Întocmai procedase cu niște decenii în urmă și un faimos redactor de la Timpul (1877-1883). Dar, odată cu primirea marelui rapsod epic s-a produs declicul, Academia s-a trezit brusc din inerție, pasul următor, ferm, accentuat, s-a datorat noului membru, filosoful Constantin Rădulescu-Motru, cel ce a animat pozitiv disputa dintre cei mai tineri și cei vârstnici, pe teme capitale, cu dezavantaje pentru ,,vetuști, desueți”, nepurtători ai noului. În schimb, la alegerea lui Sadoveanu, al cărui spici se va numi Poezia populară, va fi prezent – se spunea în mass-media – însuși regele. E meritul incontestabil al prelucrătorului de folclor durabil, recte, de asimilator de fior al doinelor, baladelor populare. În esență, Sadoveanu e venerat în presă – Patria, nr. 121, 9 iunie 1923 – pentru ,,fondul slav”, fraza măsurată, armonioasă, fin cunoscător al regionalismelor.
Comemorarea se derulează cu Zece ani de la moartea lui Caragiale, creator ,,conștient, în fond, de valoarea lui” (ibidem, p. 18) – ,,un veșnic jignit în viață”, un marginalizat, semn că avea numeroși dușmani, că i s-au ridicat obstacole, că a muncit enorm în carieră, nu doar din talent, ,,hulit de unii, neluat în seamă de alții”, nesprijinit – aidoma lui Camil Petrescu, peste decenii –în efemera tentativă politică la postul de deputat, consolat de puținii apropiați. Opinia confidentului, una optimistă, că ar fi meritat un ,,locșor” în literatura lumii. Traducătorii ar trebui să-i acorde atenție, căci nu oricând se naște un comediograf cu sclipiri de geniu. ,,Înainte de a se înălța o statuie”, e imperios a-l face cunoscut mapamondului, mai puncta Blaga în Patria, nr. 124, 13 martie 1922. Justițiarul cronicar literar consideră că o ediție îngrijită s-ar cuveni și altui mare dispărut, Șt. O. Iosif. Într-un alt necrolog, Un poet (ibidem, pp. 195-197), cu trimitere la Panait Cerna, este citată aprecierea prof. univ. dr. Petrovici din Iași, că sus-numitul liric ar fi fost ,,cel mai strălucit exemplu al generației sale”. A iubit cam mult, în pofida firii bolnăvicioase, încununat cu un doctorat la Leipzig, care nu l-a salvat de la expierea în mizerie.
Gazetarul nu face concurență dramaturgului, poetului, filosofului, există în biografia-i spirituală și o nișă cu texte vioaie, găzduite de ziare, reviste nu neapărat însemnate, oricum, pliate, involuntar, poate, după machete jurnalistice, sectorul publicistic așteptându-și cuminte reabilitarea. O fi departe clipa revelației? Blaga a dovedit vocație și talent, în ciuda scepticismului unor comentatori…