Nepot al lui Rudolf Suțu, inginer și scriitor, dl. Negrescu-Suțu a avut curajul să semneze în 1977 alături de Paul Goma. Acest curaj a însemnat închisoarea, după care expulzarea din țară. Trăiește în Franța, dar vine adesea în România. A debutat ca autor în 1968 cu poezie în revista Amfiteatru. A publicat numeroase lucrări de genealogie și de proză, dintre care cităm: Livre d’or de la famille Soutzo (2005), Dialogul teologilor (1995, 2000), Eseuri (1996), Poarta Luminii (1999), Concertul de Händel (2000), Cleopatra (2015), La Bocca della verità (2016), Iluzia cristalizării, acesta din urmă împreună cu Liliana Corobca (2019), Annalisa (2021), Cartea de aur a Familiei Suțu (2015, 2021). S-a ocupat de reeditarea cărții lui Rudolf Suțu, Iașii de odinioară (2015). În toate discuțiile cu dl. Negrescu-Suțu răzbate reala dragoste de Țară, cu majusculă. Ce simte un exilat, ce l-a determinat să se rupă de rădăcini, iată ce am vrut să aflu.
– Ați ales exilul după experiența penitenciară. A fost o hotărâre greu de luat?
– Doamnă Guțanu, eu alesesem deja exilul încă de pe la vârsta de cincisprezece ani, când eram elev la Liceul Sfântul Sava din București. Doar că nu era deloc ușor să evadezi din marea închisoare care devenise România. Toate încercările mele de a fugi din Țară, care de care mai rocambolești, nu au funcționat. Alții, mai norocoși sau mai curajoși, au reușit, eu nu.
Hotărârea grea de luat a fost în 1977, Anul Goma, când am renunțat a mai căuta să fug, după doisprezece ani de insuccese, acceptând confruntarea directă cu Securitatea și cu tot angrenajul comunist represiv. Aceasta a fost o decizie dificilă, anxioasă, întrucât nu știam precis ce mi se va întâmpla, până unde va merge represiunea și dacă voi avea puterea de a rezista. Dar cum Paul Goma o făcuse înaintea mea, această pildă m-a îmbărbătat și mi-a dat cutezanța necesară de a protesta împotriva regimului.
Mai departe, tinerețea îți dă puteri nebănuite de a rezista torturilor și dacă nu ești singur în fața călăilor, ci îți formezi un grup solidar, împreună cu alți disperați ca tine, reziști mai ușor. La Canal eram bătuți cu sălbăticie în timp ce făceam greva foamei, eram morți de frică, întrucât raportul de forțe era inegal și aveam de-a face cu niște bestii, dar nu am cedat, întrucât odată intrați în horă, nu mai puteam da înapoi, trebuia să jucăm. Ne jucam însă libertatea și viețile, dar față de foștii deținuți politic din perioada stalinistă, noi nu am cunoscut iadul, ci doar porțile iadului, care vă asigur că miroseau a pucioasă.
Sunt ferm convins că dacă am reușit să nu cedez și apoi să fiu expulzat din iadul comunist în Lumea Liberă, este pentru că Cel de Sus a vrut să trăiesc și nu să mor pentru o idee, cum s-a întâmplat altor nefericiți. Iar lui Paul Goma, care m-a făcut să redescopăr demnitatea de om în fața călăilor atotputernici, îi voi fi recunoscător tot restul vieții.
– Familia Suțu are rădăcini grecești și aveți un patriotism pe care l-ați demonstrat cu asupra de măsură. Ați ales Parisul, familia vă este cosmopolită, vă simțiți român?
– Că sunt patriot, aceasta o spuneți Dvs., alții vor spune contrariul, pentru că eu nu am rămas ca ei în Țară, să mănânc, din patriotism, salam cu soia, trăind, din patriotism, în frig și stând, din patriotism, noaptea la cozi interminabile, uneori degeaba, la câte o Alimentară din cartier, tropăind pe loc cu orele, ca să nu-mi înghețe picioarele din cauza gerului care-mi mușca din carne. Dintr-o decență elementară, eu nu pot spune că sunt patriot, pentru că dacă o spun eu despre mine însumi nu ar avea nicio valoare și s-ar numi laudă de sine. Și, de fapt, nici nu mi-am pus vreodată întrebarea dacă sunt au ba.
Acești oameni oropsiți, care au îndurat cu stoicism mizeriile ,,raiului” comunist, nu din patriotism, ci de nevoie, după cum tot de nevoie și nu din patriotism îl aplaudau pe Ceaușescu, deși îl urau, acești oameni care răbdând totul n-au avut niciodată de-a face cu Miliția sau cu Securitatea, fuseseră bine de tot spălați pe creier de propaganda oficială pentru a gândi astfel, ei nici măcar n-au bănuit că într-o zi comunismul se va nărui, chiar dacă nu și comuniștii, care-au rămas în continuare la fel de căftăniți ca și înainte. Îți poți iubi patria și trăind în afara granițelor ei ciuntite, iar exilul nu trebuie nici idealizat, nici considerat trădător de țară.
Faptul că familia Suțu din Iași are rădăcini grecești foarte puternice, faptul că am avut o bunică franceză, Cazaban, și o străbunică italiană, Ademollo, nu este nicidecum un merit personal, ci o întâmplare. La noi în Țară se venea, de la noi nu se pleca. Plecau doar aventurierii, dar aceștia se puteau oricând întoarce. Familia mea maternă era într-adevăr cosmopolită, dar în sensul bun, patriotismul ei se îndrepta către România, moldovenii au avut dintotdeauna dragoste de țară. Familia genitorului meu, familie de ofițeri de carieră din Roman, avea și ea o educație cosmopolită, dar iubea tot atât de mult Țara și Coroana, căreia-i jurase credință.
Iar eu, un tinerel înrăit de mic, din cauza lipsurilor nu numai materiale, ci și a lipsei de libertate, neputând trăi cu călușul sau cu pumnul în gură, ajunsesem, în acei ani grei, să nu mai vreau să fiu român. Comuniștii distruseseră viețile părinților mei, care mă iubeau și care ajunseseră muritori de foame la propriu. Ce vină aveau oare aceștia pentru a fi socotiți bestii burghezo-moșierești? Tatăl meu fusese ofițer în Armata Regală și combătuse în ambele Războaie Mondiale pentru patrie. Mama mea avusese ghinionul de a purta un titlu boieresc, care n-a împiedicat-o însă să plece pe front cu Crucea Roșie, pentru a îngriji răniții. Amândoi au avut ocazia să fie scoși din Țară imediat după abdicarea regelui și au refuzat, pentru că-și iubeau țara și pentru că din naivitate au crezut că vor veni ei, americanii, să ne elibereze.
Revin la mine, fiul lor. Noroc că, odată ajuns în exil, mi-am dat repede seama că este o mare neghiobie să-ți pierzi identitatea. Mulți români au făcut-o, mai ales cei care au ales să trăiască în SUA. În Franța este și mai complicat, întrucât pentru francezii în mijlocul cărora ai ales să trăiești vei rămâne toată viața un străin, chiar dacă devii catolic și-ți schimbi numele tău patronimic cu unul francez get-beget, iar românii pe care i-ai părăsit, trăind printre francezi, își vor râde de tine și-ți vor întoarce spatele.
Este o eroare a căuta să devii altceva decât ceea ce ești. Poți avea mai multe cetățenii, dar nu poți avea decât o patrie, cea în care te-ai născut, pe care trebuie s-o iubești pentru că este a ta, îi aparții și-ți aparține, chiar dacă este mai mică, mai săracă sau mai puțin frumoasă decât țara unde te-ai exilat atunci când nu mai puteai trăi în a ta. Franța a fost o țară bună pentru mine, mi-a acordat protecția ei atunci când aveam nevoie de un azil politic, îi rămân recunoscător și drept mulțumire am respectat întotdeauna legile acestei țări. În rest, rămân român, țara mea este deocamdată mică, dar după ce se va reîntregi cu Basarabia răpită, va deveni mai mare și mai puternică, chiar dacă nu imediat.
Dar eu nu dețin monopolul adevărului și cum, din fericire, nu toți oamenii gândesc la fel, căci altfel viața ar fi extrem de banală și de monotonă, accept faptul că în exil alții au dreptul să gândească altfel decât mine. Mimetismul exilatului, pe care eu l-am asemuit unui copac care crește către cer, întinzându-și ramurile către libertatea văzduhului, neîngrădit de nicio opreliște, este oarecum un fenomen natural. Totuși, acest copac nu poate exista, biologic vorbind, dacă nu are rădăcinile bine înfipte undeva, într-un pământ din care să-și tragă seva și forța vitală necesare existenței sale.
Copacul dezrădăcinat încetează a mai exista, libertatea văzduhului nemaifolosindu-i la mare lucru, decât poate în mod aparent și iluzoriu, iar copacul care caută a prinde rădăcini într-alt pământ decât al său riscă să nu mai semene nici cu copacii lăsați acasă, de lângă care a fost silit să plece, dar nici cu cei cu care ar dori să se asemene, confundându-se într-un mimetism natural, cauzat de un instinct de autoapărare.
Va deveni un nou soi de pom, asemeni celor obținuți în mod artificial prin altoire, un soi de hibrid, de cobai al regnului vegetal. Cine adoptă mimetismul exagerat va suferi. Va suferi oricum, întrucât plecând în pribegie, în penultima mare călătorie, părăsindu-și pentru totdeauna țara și familia, ceea ce este un sentiment foarte dureros, omul duce o viață mai bună, dar departe de țara sa, care-i lipsește. Nu de la început, întrucât atunci când ajunge, cu o valijoară în mână, într-o țară unde nu-l așteaptă nimeni, are atâtea de făcut încât nu mai are timp să gândească. Trebuie să-și găsească o slujbă, un acoperiș, cu alte cuvinte să-și facă din nou o situație, luând-o de la zero, într-o țară a cărei limbă de multe ori nu o stăpânește, dar o va învăța. În exil are prosperitatea materială, abundența produselor, frontierele deschise, dar, în mod paradoxal, începe, cu timpul, să-i lipsească ceva, țara din care a fost silit să plece în bejenie, printre străinii care îl privesc ca pe o curiozitate.
Să mă explic: vechii greci, de la care mai avem încă ceva de învățat, definiseră străinul, metoikos, drept individul a cărui dragoste ori interes se află într-altă parte. El nu are și nu poate avea aceleași preocupări cu cei din jurul său și nici nu și le face cunoscute, întrucât ele nu pot fi înțelese. Pentru ceilalți oameni, străinul este un om ciudat, altfel decât ei, un visător. Pentru el însuși, faptul de a fi visător este pozitiv, căci visul ușurează trăirea conștientă și este reflectarea imaginii sale, ca într-o oglindă, deci are șansa de a se cunoaște mai profund și mai bine. Doar că visul nu poate fi constructiv și, departe de a fi activ, nu-l poate influența decât pe visător.
Trăirea conștientă a exilatului este călătoria lui Ulise, care este o călătorie inițiatică interioară, metaforică, întrucât Ulise se caută pe el însuși în încercările la care viața și soarta l-au supus și noi suntem aidoma lui. Ferice ca Ulise, cine-a îmblat prin lume, spunea poetul Joachim du Bellay, căci întreaga noastră viață este o călătorie labirintică, o luptă perpetuă nu numai cu încercările potrivnice, dar mai ales cu noi înșine.
A gândi că românii din exil nu se mai simt români este o greșeală, cauzată de necunoașterea trăirii în exil, când oamenii devin mai români decât erau în Țară. Cu unele excepții, bineînțeles, exilul nefiind o entitate omogenă, însă cei care-și reneagă Țara nu sunt, din fericire, foarte numeroși. Pentru a fi bine înțeles, bine perceput, exilul trebuie trăit. Mai problematic și mai îngrijorător este cazul copiilor născuți în exil, dar acesta este un alt subiect. Iar a uita și a ierta crimele și fărădelegile comuniștilor este o altă eroare. Să luăm exemplu de la evreii cei cu ținere de minte, care nu uită nimic după atâtea generații și-și educă copiii și nepoții în acest sens.
Exilatul este cel care pleacă în bejenie, cu plânsul în gât și amputat de o bucată din ființa sa disperată, căci el nu se mai poate întoarce în țara sa nici măcar pentru a-și înmormânta părinții. Dar exilați sunt și frații noștri români basarabeni, ei sunt în exil ,,pe loc’’, după cum spune îndureratul Paul Goma, ei nu au plecat din România, a plecat Basarabia, care ne-a fost luată de muscalii roșii, ei au rămas pe loc.
Cei plecați după 1989 nu se mai puteau considera exilați, pentru că ei au plecat cu o viză pe pașaportul care acum era ,,la purtător”, ei nu au solicitat azil politic niciunde și se puteau întoarce oricând acasă, dacă nu reușeau să-și facă o situație în Occident.
Mai complicat este cu unii români fugiți înainte de așa-zisa Revoluție, care ceruseră azil politic sau pretindeau că-l solicitaseră, și care se întorceau apoi în concedii în Țară în fiecare an, fără să li se întâmple nimic. Nu credeți că este ceva putred aici? Și care frecventau Ambasada comunistă română din Paris, unde au fost omorâți oameni, ambasadă care era teritoriul României, unde ei nu aveau dreptul să pună piciorul, ca refugiați politic. Dar spionul Matei Haiducu, care obținuse prin fraudă azilul politic, ori celălalt securist, Liviu Turcu? Nu găsiți că toată povestea aceasta era cusută cu ață… roșie?
Atunci când adevărații exilați manifestau pașnic în stradă, în fața ambasadei, contra lui Ceaușescu, ori apoi a lui Iliescu, acești ,,refugiați politic” se aflau înăuntru, la o țuică, la o bere și doi mici, urându-le tovarășilor dragi multe succese în activitatea economică și politică. Pe vremea Ceaușeștilor, poporul era înfometat, să nu uităm, iar Securitatea teroriza întreaga Țară.
Exilul este un sacrificiu, întrucât pentru o idee prețioasă, care se numește libertate, sacrifici tot ce ai și pleci în necunoscut, fără cale de întoarcere, îți părăsești familia, prietenii, țara ta, poporul tău pentru această idee, sacrifici totul de dragul libertății. Altfel, dacă libertatea îți este prețioasă și nu pleci, vei fi un om nenorocit toată viața, vei trăi fără nicio bucurie, revolta te va sufoca tot timpul, iar dacă nu te vei revolta ca să nu-ți nenorocești familia, te vei nenoroci tu însuți. Vei ajunge până la urmă să accepți jugul comunist pe grumazul tău de român, să te obișnuiești cu el, ba chiar să-ți devină drag, îi mai pui niște fundițe, niște zorzoane, niște clopoței, cozi de vulpe, floricele și ți se pare chiar frumos, pentru că este mai bine cu jugul în libertate, fie ea și supravegheată, decât în pușcărie sau în cimitir. Sau să fii torturat într-un spital psihiatric, precum a fost Vasile Paraschiv, care pentru tovarăși nu putea fi decât nebun pentru a ajunge din comunist sincer disident și apoi opozant!
Capul ce se pleacă sabia nu-l taie, dar cu umilință lanțu-l încovoaie. Ei bine, există oameni care, la un moment dat al vieții lor mizerabile, riscă totul pentru ca lanțul să nu le mai încovoaie grumazul, pentru a nu pleca ochii de câte ori se privesc în oglindă, rușinați că nu au cutezat să ia o atitudine, să se revolte, să-și păstreze demnitatea, să aibă o coloană vertebrală demnă de acest nume.
Dar cum formele de luptă împotriva totalitarismului erau cvasi-inexistente în acei ani, plecarea în exil era cea mai puțin rea dintre soluții.
Prezentare și întrebări de Laura Guțanu