Ion (Nino) Stratan a murit în mod tragic, sinucigându-se în apartamentul său din Ploiești, la 19 octombrie 2005. În 2020 fi împlinit doar 65 de ani. De aceea, versurile sale și chiar titlurile cărților sale nu mai pot fi citite decât într-o anumită cheie premonitorie a vocației sale suicidare.
În ultimii ani de viață, Ion Stratan (Izbiceni, Olt, 1955 – Ploiești, 2005) a publicat cu o febrilitate luată de unii drept lipsă de exigență, de alții ca o revărsare a adâncului său poetic, împiedicat să publice timp de un deceniu de către autoritățile comuniste. Absolvise în 1981 Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București. În timpul studenției a fost membru al cenaclului „Amfiteatru”, apoi al „Cenaclului de Luni”, al cenaclului „I. L. Caragiale” din Ploiești. A fost cel mai distins poet al „Cenaclului de Luni” la o vreme când ceilalți optzeciști încă își pregăteau ucenicia. A fost redactor șef al revistei Contrapunct și bibliotecar la Biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploiești.
Este unul dintre optzeciștii care a luat poezia în serios, consacrându-i viața. Prieten cu Nichita Stănescu și considerat cel mai important continuator al acestuia, Stratan s-a format la școala marilor poeți interbelici onirici, suprarealiști, expresioniști, fără a-i exclude, am zice dimpotrivă, prevalându-se, uneori parodic, de chintesența spiritului eminescian sau caragialian. Debutează în 1981 cu volumul de versuri Ieșirea din apă, căruia i-au urmat Cinci cântece pentru eroii civilizatori (1983), Lumina de la foc (1990), Lux (1992), Ruleta Rusească (1993), Desfacerea (1994), O zi bună pentru a muri (1995), Cântă zeiță mânia (1996), Mai mult ca moartea (1997), De partea morților (1998), Cafeaua cu sare (1998), Apa moale (1998), Crucea verbului (2000), Zăpadă noaptea (2000), O lume de cuvinte (2001), Biblioteca de dinamită (2001), Pământ vinovat (2003), Ţara dispărută (2003), Cartea ruptă (2005), Cimitirul de maşini (2005).
Este prezent cu un grupaj de poeme în Antologia poeziei generației 80 (Editura Vlasie, 1993), în antologii din Franța, Anglia, SUA, Serbia, Macedonia, Canada, Germania, Mexic. A fost tradus în limba franceză cu volumul antologic La roulette russe (Éditions Royaumont, 1995). Este tradus în limba spaniolă în volumul Antología de poesía rumana (Universidad Autónoma Metropolitana, 2000) în traducerea lui German A. de la Reza.
Poetului Ion Stratan i-au fost decernate Premiul Fundației „Nichita Stănescu” (1990), Premiul Uniunii Scriitorilor (1993), Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1995).
Ori de câte ori ne vom referi la optzeciști, n-avem cum să nu consultăm cartea lui Radu G. Țeposu care, dacă n-ar fi dispărut atât de tragic și absurd, ar fi rescris-o spre a-și afirma sau confirma pariul pus pe „întunecatul deceniu literar nouă”. Câți dintre autorii inventariați și analizați mai există azi în arenă, câți dintre ei au evadat din pluton, oferind o parabolă originală, o identitate precisă, sfidând acest ultim traumatic deceniu pentru întreaga societate românească?
Unul dintre poeții ce-au confirmat investitura rafinatului critic este neîndoielnic regretatul Ion Stratan, uimitor încă de la primele sale cărți. Hărțuirea ludică a realului nu evită saltul mortal într-o intertextualitate din care nu lipsesc procedurile comune, cum ar fi mitologia derizoriului și comedia limbajului: „Mai ştiu şi eu la ce gândeam? Ce-i pasă păsării de ram?/ De rupi din codru-o rămurea,/ ce-i pasă codrului de ea? Ave moriturus. Imperatores te salutant./ Măcar muream singurul./ Astăzi sau mâine. Dar singurul, prostul./ Nu ca un câine. Prosteşte, făceam./ Urechea, ca firul de microfon/ Urca din amvon în amvon./ Şi munceam./ Muşchii creşteau din prea plinul Îndatoririi./ Umflam zepelinul./ Eram din ce în ce mai roşi şi mai roşii./ La cântat s-au lepădat de mine cocoşii.// Aici, unde noi am ajuns,/ este mai bine ca binele./ Egali în prostie. Aici este finele”.
Cărțile publicate după 1990 au încă din titlu marca negativării și a precarității vieții în favoarea acelui viciu absurd, sinonimul pavesian al morții. Sunt câteva embleme simptomatice tip „Ruleta rusească”.
O sete de repaus a sufletului și, totodată, de primenire a sinelui există și în cel mai izbutit volum, după părerea noastră, Crucea verbului (Editura Paralela 45, 2000, 96 p., col. 80, seria Poezie).
Ca și cum ar fi supraviețuit unui dezastru, în postura de cruciat al Verbului, Ion Stratan pare deja familiarizat, până la nepăsare, cu moartea, cu „aerul întrebător al morților violenți”, așa cum marea nu se tulbură sub răsăritul Lunii și nici Dumnezeu sub spotul verbal al poetului. Aceeași viziune poetico-religioasă se degajă și din textul Moartea nu e o stare de agregare. Pământul, sinonimul planetei moartea, are drept sateliți naturali păcatele noastre mortale. Acestei universale corupții a esențelor i se opune crezul creștin, conform căruia viața e o datorie sub semnul aleatoriului, iar Întâlnirea cea mare este echivalentul eliberării, al mântuirii mereu amânate prin varii descântece și acatiste așternute în stagiunea cruciană, noiembrie-decembrie 1998: (…) ,,și tu ești de lemn/ și stâlpul și limba/ și cerescul îndemn/ de-a mai scrie o vorbă/ sau două într-o grăire/ veche sau poate nouă/ și tu icoană și tu, cocoană/ și tu cocioabă și tu ești de lemn/ ninge cu așchii precum un semn”.
Un armistițiu oricum fragil, de vreme ce creierul arzător al poeziei se livrează hazardului și iraționalului cu riscul morții, „cu gâtul în litera/ zero”. În favoarea depresivei așteptări mortale are loc cenzurarea unor gesturi esențiale ale vieții: a plânge, a merge, a scrie. Abundă scenariile catastrofice, marea fiind când o ipostază a aridității, un silogism al amărăciunii, când o stihie muzicală și totodată mortală.
Sub soarele negru al melancoliei al lui Gérard de Nerval sau Jules Laforgue, să zicem, oficiază Ion Stratan numărătoarea inversă a surpării universale: „Cade meteoritul/ Cade pasărea/ Cobe, lumină, păresimea/ Cade lumina/ cade întunericul/ cobe a lui doi/ de a ajunge unul/ cobe a unului de a ajunge singur/ cobe a nimicului/ de a ajunge zero”. Starea entropică este conjurată printr-un sacerdoțiu de litanii nelumești, de căință, fervoare și gratitudine în numele a ceva de dincolo și mai mult decât viața.
Registrele ce se fac auzite în Crucea verbului sugerează o proaspătă convertire la repertoriul adorației nesfârșite, al reculegerii revelatorii. Ion Stratan excelează în reciclarea stilemelor clasice și moderne, probând o invidiabilă libertate de digitație antipatetică și antiretorică pe clapele unor instrumente ad-hoc, generatoare de elegiace apologuri, aforisme și parabole despodobite de iluzii și tropi, tot atâtea formule ale eșecului vieții și materiei vii, exilate în zona intermediară a unui fatal purgatoriu, zonă a relativizării formelor realului: „Totu-i lemn, adică/ Intermedieri/ Între fier și carne/ Între azi și ieri/ Totu-i lemn, înseamnă/ Doar o transgresare/ Între flori și pietre/ Și pământ și sare/ Totu-i lemn, să spună/ Un acord tăcut/ Între semn și lume/ Vrajba din trecut”.
Subzistă, bineînțeles, „ornamentele broderiei parodice” de care vorbea Radu G. Țeposu, preponderent însă rămâne vălul de emergentă gravitate. Portretul maudit și malaimé abia dacă mai pâlpâie în acest discurs amoros de înger căzut, retras în sine ca într-o moarte defensivă: „Mă voi culca cu un baston lângă pat/ Să-mi fie ușor drumul la șchiopătat/ Și la luminat la lumina luminilor tale/ De ochi și de vise duminicale/ Pe unde cazi în memorie ca o salbă cu galbeni/ În calea vaporului ce pleacă cu dalbe-mi/ Fire în barbă de când nu te-am văzut/ Nu te știu/ Închid ochii și-n barbă/ Mă-nchid ca-n sicriu”.
Exorcistul, „la masa luminii”, așterne antitetice compoziții despre soarta numelui și chipului poetului de a fi uitat de cei „înfrățiți/ cu dracul”, cu „sumele și/ nisipul”. Chit că tăria irespirabilă a textului (Creierul ardea ca o flacără de soare) se atinge cu prețul mistuirii. Dovadă această prelucrare creștină a metafizicii eminesciene: „Că totul este moarte, că nu avem un sens/ În lumea trepădușă în care-am fost un vers/ Și timp, Iscariotul, ne-a măcinat pe veci/ Iar chipul nu mai este același chip când treci/ Se întindea noianul de unde nu mai vii/ Și între noi – pocale, hârtii și flori-sicrie”.
Din ermetice tentații și benigne dislocări sintactice se întrupează, când si când, climatul de fenomene incantatorii, apt să decanteze prin reformulare misterul morții și regenerării ciclurilor naturale, în disprețul și spre damnațiunea lumii suprasensibile, al cărei blazon este visul, pândit întotdeauna și inexorabil de moarte: „Am simțit natura cum mă întrece/ În ritmicitate, melodii, Trecere/ Din Interregnuri spre Petrecerea/ ultimului gând dintre cei vii/ Gândurile adunate, toate/ umplu numai torsul unui/ trup/ Cu aviditatea împăcării/ pe acesta de la mâini/ îl rup” (Finiș, din vol. Biblioteca de dinamită, Editura Cartea Românească, Hyperion – Serie Nouă, Bucureşti, 2001).
Toți coreligionarii visului își au Dallas-ul morții lor, chiar dacă trucat într-un Cap Canaveral al ascensiunii pe orbită. A se vedea cazul Bătrânului Cal din Lansarea care, decăzut într-un scenariu duplicitar al unui star-system emfatic și totodată ucigaș, va fi vânat „ca o căprioară”, științific prinsă „în vizorul puștii/ în căutarea lunetei/ pe înălțătorul carabinei”.
De mult desvrăjit în privința condiției artistului în lume, Ion Stratan ne previne și asupra psihozei autolesioniste de care însuși timpul fast, clipele de grație suferă: „Până și ele, suratele mele,/ soarele, orele,/ Au început să-și fărâme/ Pe genunchi aurorele/ Și din rotulă să-și facă/ o pâine de vatră/ Mucedă, râncedă, seacă”. Imaterialitatea diafană tinde să se facă materie de primă necesitate. Nimic nu trebuie să ne mai mire, de vreme ce se trage cu mitraliera „asupra noastră/ asupra naturii / și asupra cuvântului”. Ceea ce n-a deranjat pe nimeni, poate doar faptul că trăgătorul a intrat în vagonul de nefumători cu „trabucul în colțul gurii”. Impardonabil, căci „peștii sunt demni” și nu au ideea fixă a delfinului, anume jertfa ontologică. În timp ce filistina lor fericire ține de ideile primite de-a gata, artistul este un chinuit al alterității, un senzor imperfect, dar cu vocația epifaniei: „Simulează înțelegerea/ spre a/ stimula propriu-i înțeles”. Ce n-are a face cu patima fetidă a îmbogățiților de război, în disprețul vieții și spre lezarea trestiei gânditoare: „Mușcați de putorile care-și încarcă banii/ Cu furca, cât noi numărăm numai anii/ ce s-au dus făr’ să fie,/ Făr’ să existe,/ În viața finită, lovite/ Trestii și triste”.
Unele acrobații și poze semantice, de un insolit șocant, nu știrbesc subtilitatea grav-îngândurată a acestui manual al fugii de lume. Imagini ale riscului ieșirii din amintirea lumii materiale netezesc calea de identificare cu simulacre, ca în Fereastra ta iubită. O efracție și un rictus în plin palimpsest eminescian: „Atât de mult am iubit fereastra ta/ Încât m-aș fi însurat cu ea/ Și tu să ne fii doar domnișoară/ De onoare, la nuntă/ atât de mult am iubit/ Lumina ei galbenă/ Încât însăți tu, palidă/ De ai fi atins-o/ Aș fi plecat”. Intangibilul, invizibilul, inefabilul, pe acest fundal al frigului din inimi, fascinează ca surse (occasioni) de viață euforică și fonematică Anafură, iar nu metaforă, a fantomelor pe cale de dispariție, ce apar în parcul bacovian cu tomuri sub braț, prezentându-se în cheie livrescă, precum de exemplu Ahab.
Expresie a libertății protagoniste de a prețui gratuitatea în numele speranței creștine, în contra inflației determinismului cauzal, a comportamentului teleologic, Ion Stratan rămâne prin Crucea Verbului un performant al gratuității/ gravității, un interpret al dramei poeziei aflate în deficit de cuvinte, promotor într-o prevestită religie poetică menită să salveze ființa de „ticălosul timp”, de moarte, în fond.