Critica și istoria literară au compartimentat creația poetică a lui Ioanid Romanescu în două platforme lirice aparent diferite. Prima platformă, pe care istoria literară o suprapune peste scrierile de început ale poetului ieșean (Singurătatea în doi, 1966, Presiunea luminii, 1968, Aberații cromatice 1969, Poeme, 1971 etc.), păstrează imaginea unui creator ce vine în lirica anilor 60-70 cu o poezie voit puternică, ropotitoare, declamatoare, ce subliniază de la început osmotizarea poetului cu poezia și implicit cu publicul cititor. Poetul este alimentat de o sete de viață urieșească, transpusă într-un text aproape whitmanian (Laurențiu Ulici îi consideră oratorismul discursului liric ca eseninian), etalând „un stil al amplitudinii, susținut de o retorică mândră de ea însăși, încrezătoare în forța de a înnobila o idee” (Eugen Simion). Discursul poetic este la tânărul Ioanid Romanescu „un avertisment; un ultimatum și o mângâiere” (Marian Popa), egotismul lui „devine un simbol al libertății și un paradoxal intrument de explorare a universului.” (idem) Structura liberă a poeziei sale, fluența și oratorismul discursului liric continuă însă, firesc, retorica flamboaiantă a lui Ilarie Voronca și Geo Bogza, a lui Alexandru Lungu sau M.R. Paraschivescu.
Treptat, lirica poetului dezvoltă alte orizonturi în care spiritul activ ofensiv lasă locul confesiunii, meditației filozofice, exprimate printr-o scriitură cultivând esențele, în vers cumpănit, sintetic, adeseori gnomic. Poetul se îndreaptă cu predilecție către teme inepuizabile în lirică, precum viața cu valorile-i ontologice în toți parametrii lor, poezia, arta poetică. Discursul liric dezvăluie o altă imagine a creatorului și a creației sale: un poet introvertit, claustrat în Poezie, bântuit de dileme de tip existențialist, obsedat de marea și nicicând rezolvabila ecuație a transcendenței, a trecerii Dincolo prin Creație.
Aprecierile critice optează deci pentru imaginea unui poet cu o structură dihotomică a creației lirice, propunând o dublă ipostaziere a poetului. Anticipând o privire de ansamblu asupra întregii lirici a lui Ioanid Romanescu, se întărește convingerea că ea se înscrie în rândul operelor menite să ducă mai departe, dincolo de existența fizică, numele poetului: „Mă duc – iubindu-vă – în cer/ spre Capul Horn al Patagoniei din stele,/ iubita mea de ieri de astăzi și de mâine/ săpat de voi mormântu-mi gol rămâne.” (Spre Capul Horn al Patagoniei din stele )
Poet și Poezie. Ioanid Romanescu rămâne totuși în literatura noastră ca un creator cu o operă unitară, iar ceea ce îi conferă această unitate este, în primul rând, încorporarea în Poezie. Mai mult decât alți poeți, Ioanid Romanescu este un creator a cărui cosanguinitate cu poezia este vizibilă și clamată în întreaga sa creație lirică. El se manifestă totdeauna ca un poet, viziunea e a poetului surprins în toate ipostazele sale – de gânditor, de trecător, de trecător friabil prin viață, de vecin de scară sau de cântăreț → poet al uriașilor. Mulți adepți ai scrisului sunt poeți și atât. Ne oferă poezia ca un dar, uneori ca un dat divin, se simt îngeri sau demoni, împliniți sau împilați. Romanescu este veșnic poet și creația lui veșnic ne-o amintește. El caută mereu nordul obiectelor, noaptea lor boreală. „Poezia mi-a fost ca ștreangul de gât” (Ochelarii ), afirmă liricul, care se autodefinește tranșant: „eu sunt poet cu inima/ spre voi mă apropiu de mine însumi// cândva/ în cer se va vedea și urma/ zborului de pasăre.” (Cu inimă ) Ioanid Romanescu se dezvăluie pe sine, răspunzând astfel realității că, de fapt, pe el Poezia l-a inventat: o „ dublă entropie ”, cum poetul însuși s-a exprimat. Pentru poetul ieșean poezia este „singura eternă dinastie” cu care se contopește în eternitate: „Va trebui să intru cu tine pe brațe/ în marea liniște,/ va trebui să nu luăm nimic/ eu însumi voi avea înfățișarea/ trupului tău al temelor eterne” (Poezie )
Poetul trăiește și se regăsește în carapacea artelor poetice. Multe poeme ale sale se încadrează firesc în florilegiul numeroaselor texte aparținând acestui motiv poetic de tip heraldic, cultivat frecvent de generația poetică a anilor 60-70 și nu numai de ea. Generație pentru care arta poetică, destinul poeziei au constituit o preocupare constantă și de suflet. Pentru liricii acestei generații Poezia este „hohotul marelui Logos” (Mihai Ursachi), este „șoaptă, dar șoapta unui tun” (Adrian Păunescu) sau „un rudiment al stării de grație” (Titus Vâjeu). Poezia „e un somn/ Din care nu te mai trezești”, o „panoplie de osânde” (Constanța Buzea), e scrisă „cu sângele”, căci „sângele-i spirit” (Cezar Ivănescu). Vorbele poeziei „nu sunt decât/ semințe ale zădărniciei/ iar poezia/ mașină de uitat/ ceea ce oricum nimeni/ nu-și mai aduce aminte” (Nicolae Prelipceanu). E doar „un fum dumnezeiesc” (Florin Mugur), e, reiau sintagma poetului ieșan, „singura eternă dinastie”.
În contextul creației acestor generații poetice lirica lui Ioanid Romanescu se constituie ca un summum. Multe poeme ale autorului ieșan sunt și pot fi interpretate ca arte poetice. Pagini numeroase din volumul Poet al uriașilor, ca și din Accente, dedicate în fapt Poeziei și Poetului, se cer interpretate astfel. Poezie, soldat fără raniță amintește de nichitiana Poetul, ca și soldatul. Conotativ și simbolic, unele texte pot fi catalogate ca fiind poezii de dragoste, persoana iubită căreia i se adresează fiind însă Poezia: „și chiar când ne trezim e-același vis/ și scormonim prin vis cu aripile frânte// sunt nopți și zile dar același vis/ ne minte și ne tulbură-ntr-atât/ – orașul este altul, pierdut și el în vis –/ ne pune plânsul mâinile în gât // și ne trezim în vis și nu mai știm/ și iar visăm și ne trezim în vis/ și iar visăm și ne trezim – și àstfel/ nu-i nimeni treaz vreodată-n paradis”. (O sută de pantaloni albi ) Poemul se dezvoltă deci ca o parabolă a nașterii Poeziei și a viețuirii pentru și în Poezie. Artele poetice ale autorului susțin cu dărnicie motivul de inimă și conștiință al liricilor: Poezia mea (1972), Paradisul (1975), Casa vântului (1977)… A doua zi (1975), Trandafirul sălbatic (1978) sunt texte esențiale în interpretarea și înțelegerea liricii sale. Sau Numai poezia, Poezia mea, Școala de poezie, Transă, Zona Broca…
Tematica generală a liricii de început a lui Ioanid Romanescu este, după Eugen Simion, „existența neobișnuită a poetului printre făpturile lumii. Imaginația liricului este inepuizabilă în a inventa noi dovezi în favoarea poeziei ca valoare supremă în ierarhia bunurilor spirituale . ” În poemul Calul Verde poetul declară ritos, constatativ însă și fără accente egolatrice: „sunt un mare artist însăși opera mea/ are nevoie de liniște/ – lumea inclusă a acestei opere/ o reprezint.” Așadar, liricul „fixează” Poezia din interiorul ei, și nu din exterior. Ea nu este cucerită, poetul fiind parte integrantă din poezie, ne-identificabil obiectual, ci osmotizând în ea. Nu ni se confesează Ioanid Romanescu, ci Poezia, în care liricul este parte componentă, adeseori purtătorul de cuvânt al ei: „acum fiecare părere a mea/ devine parte a unei ființe eterne// când voi muri voi auzi cum bate inima poeziei.” (Obstrucție )
Artele poetice ale lui Ioanid Romanescu sunt profesiuni de credință exprimând cu insistență dorul de a depăși, prin intermediul și cu ajutorul Poeziei, bariera clipei, de a atinge supremul în diferitele lui ipostaze, până la anularea realului prin interiorizare, contemplare, cucerirea supremului vis care este dăinuirea, în ultimă instanță golul. Pentru că „a face gol în sine, în sensul simbolic pe care îl acordă acestei expresii misticii și poeții, înseamnă a se elibera de vârtejul imaginilor, dorințelor și emoțiilor; înseamnă a evada din roata existențelor efemere, a nu mai resimți decât setea de absolut. Acesta este drumul, spune Novalis, care deschide spre interior porțile adevăratei vieți.” (cf. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Artemis, 1995). Jacques Maritain va preciza din punct de vedere filozofic: „spunând vid, abolire, negare, dezgolire, se indică o realitate în acțiune, plină de vitalitate, actuația ultimă prin care și în care se consumă vidul… Este vorba aici de o energie, de un act absolut imanent … actul abolirii oricărui act. Este preludiul rodnic (act însoțit de o anume satisfacție) al experienței Sinelui.” (idem)
Drumul lui Novalis „care deschide spre interior porțile adevăratei vieți” se regăsește frecvent în lirica poetului ieșean. În Nil Admirari, unul din poemele-sinteză ale volumului Flamingo (1984): „Acum dorm – corpul meu este umbra/ umbrei care a devenit corpul meu// aici în aglomerația vociferantă/ unde noul eu invizibil așteaptă/ pot fi strivit fără să suport suferința.” Ideea, centrală în poemul de mare anvergură Wallhala, este reluată într-un alt poem vast, Orpheus, în mai multe stanțe succesive: „Cel care a dormit cu fruntea/ pe sârma unui zeu în contemplare/ va încerca zadarnic să atingă/ o margine a realului// de tot ce i-a fost hărăzit”.
Drumul indestructibil și biunivoc Poet-Poezie rămâne o temă predilectă și constantă în creația lui Ioanid Romanescu, factor referențial al operei sale poetice: „Pentru că dincolo de cuvinte iubesc totul/ împotriva mea numai acestea se pot întoarce/ Sunt marele supus – stăpânitorul/ unei coroane dinăuntru/ pe care o restitui și îmi închid ecoul,/ tentacular caut nordul obiectelor –/ noaptea lor boreală în care supraviețuiesc” (Presiunea luminii ).
Walhalla. O altă trăsătură ce conferă unitate creației lui Ioanid Romanescu este cultivarea poemului amplu, grandios. Pentru poeții generațiilor 60-70 poemele reprezintă o modalitate creatoare de a se manifesta liric, îndeosebi de a înnoi limba poeziei, de a-i regăsi și continua drumul după hiatusul proletcultist.
Cultivarea marilor mituri, tradiții, motive, teme, reluarea lor prin prisma unor interpretări noi și originale, sunt remarcabile. Ioanid Romanescu se raliază acestui proces, iar formula adoptată de poetul ieșan este reconsiderarea și resemantizarea acestor mituri și a eroilor lor. Demonul, Antares, Orpheus, Zamolxis reprezintă în ultimă ipostază „confesiuni despre ființa Creatorului, condamnată să fie centrul lumii.” (Eugen Simion)
Poemul Walhalla, aflat mai puțin în atenția criticii literare, deschide seria marilor creații lirice ale poetului. De subliniat: creația de acest gen a lui Ioanid Romanescu este, aproape în totalitate, subordonată expresiei lirice, epicul fiind abandonat aproape în totalitate. Walhalla a apărut în volumul Aberații cromatice în 1969, deci într-un volum considerat ca aparținând primei perioade a creației lui Ioanid Romanescu. Ceea ce întărește afirmația că, deși parcelată în două platforme de expresie poetică, creația lui este unitară și reprezintă un continuum. De altfel, în volumul următor, Poeme, 1971, va apărea încă un text remarcabil, afin cu cel de față: Șirul lui Fibonacci.
Despre miturile și mitologia walpurgică se cer reamintite câteva puncte de reper, coduri, simboluri. În mitologia scandinavă Walhalla este „simbolul personificat al morții eroice a războinicilor.” Este „palatul ceresc al lui Odin din Lumea de dincolo”, unde erau găzduiți eroii căzuți în luptă. (Hans Biedermann, Dicționar de simboluri, Saeculum, 2002). Mitologia germanică definește Walhalla drept Hala celor uciși, Porticul morților, Paradisul eroilor. Acest „loc de ședere al celor răposați” se aseamănă cu „pământul celor vii, unul reflectându-l pe celălalt, asemenea unui joc de oglinzi care n-ar reproduce decât scene de violențe vesele.” (Chevalier, Gheerbrant, op.cit.) Walhalla este închipuită după modelul câmpurilor de bătălie, loc de revărsare a energiei și a virtuților războinice. Eroii uciși în luptă sunt conduși spre paradisul visului lor de walkirii. Walkiriile, în mitologiile scandinavă și germanică (mitologii-surori în esențele lor), sunt „simbolul personificat al morții eroice a războinicilor”. Sunt „mesagerele zeului Odin.” (idem)
Walhalla este deci visul de luptător concretizat prin mit: bătălii repetate din care cei morți se ridică pentru a participa la ospețe. Iar Odin (numit Wotan în mitologia germanică) e „zeul suprem, Stăpânul cerului și al pământului, zeu al războiului dar și al magiei și al inspirației poetice ”. (ibid.) Odin apare ca un „Zeu mereu nesătul, care dorește tot mai multe războaie, mai multă putere, mai multe plăceri și mai multe femei. El vrea să-și impună voința pretutindeni și tuturor, caută mereu puterea absolută, fiind arhetipul lui Faust. Odin este și zeul morților, simbol al violenței oarbe (…) și nimic din tot ce face el nu scapă de legea inexorabilă a distrugerii și a morții.” (ibid.)
Caracteristică poemelor lui Ioanid Romanescu este dezvoltarea mai multor direcții de lectură și de interpretare a lor. Intențiile critice sunt deci obligate să orienteze decriptarea textului către mai multe teme și motive poetice. Pentru că poemele lui Ioanid Romanescu sunt o succesiune de metafore și alegorii, simboluri, reluate și resemantizate. În Demonul, Antares, Orpheus, Zamolxis, autorul realizează predilect un „transfer al subiectului spre obiectul liric” (Eugen Simion), transfer din care rezultă „o poezie cu valoare aforistică de o remarcabilă profunzime”. (idem) Poemul Walhalla al autorului ieșean, primul în seria poemelor vaste, nu dezvoltă însă o pledoarie pentru vitejia războinicilor din zonele nordice, nici convingerea, exprimată în mit, că moartea succede vieții, fiind în și aidoma ei. Subiacent și la modul alegoric desigur, poetul dezvoltă pe întreg parcursul poemului motivul de tip conceptual al rămânerii prin creație, atunci când creația, de orice gen, se distanțează prin originalitate de cele asemenea lor. Mitul biblic al turnului Babel, folosit în text cu valorile lui simbolice, este de asemenea resemantizat. Stricarea limbilor sugerează în textul poetului în primul rând multiplicarea/ multitudinea formulelor de expresie lirică, epică, dramatică etc. Ea capătă alte valori interpretabile alegoric: prin creație și distanțare/ diferențiere, stricarea limbilor eliberează capacitatea de interpretare, personală și originală, a realității, în fond descătușând-o din încarcerarea limbii unice, dar în același timp distruge unitatea funcției și a valorilor ei comunicaționale: „un Babel fiecare definește/ și suspendat rămâne doar acel/ care-și suportă prăbușirea demn/ până la ultima spirală”, Prăbușirea „până la ultima spirală” este echivalența dăinuirii prin Creație, dar și ea este supusă efemerității și relativității: „acolo-ncepe moartea necesară/ și lupta pentru masca din urmă/ pe care nimeni n-o deține”.
Pregnant este însă în vastul poem motivul/ mitul golului, perceput, firește, la modul simbolic. Golul în sine, după o apreciere notată și mai devreme în acest text „înseamnă a se elibera de vârtejul imaginilor, dorințelor și emoțiilor; înseamnă a evada din roata existențelor efemere, a nu mai resimți decât setea de absolut.” (cf. Chevalier, Gheerbrant, op.cit.) Vidul, negarea, înseamnă o „realitate în acțiune” tinzând către „actul absolut imanent al abolirii oricărui act” (idem)
Coborârea simbolică (palatul lui Odin, deși se află în Lumea de Dincolo, este un „palat ceresc”) în Walhalla prilejuiește eului liric descoperirea/ străbaterea golului „care se prăbușește în gol, golul-tunel din care se naște golul-con cu vârful în «cei ce vin» și care populează tragicul eon. ” (Eugen Simion) În această coborâre simbolică, purtând însă în ea spiritul setei de absolut, Eul poetic suportă „destinul foamei de-nțeles” care naște „un gol maiestuos” și care „se pătrunde în altul”, căci „altfel nu poate sfârși/ decât în crusta altui gol/ cu mult mai departe fatalizând”. Golul simbolic imaginat de eul liric este atotcuprinzător, o succesiune de goluri de tip ascensional: „li-i dat acelor care mor/ pe culmea aspră a tăcerii/ un astfel de inevitabil/ poate sfârși în golul următor.” Trecerile într-o fază următoare, într-un „gol următor”, marchează o altă etapă a devenirii, atinsă, firesc, cu prețul suferinței. Până la atingerea finală: „un ochi enorm un ochi de milion/ abia poate privi spre monstrul care-l sfarmă/ și straniu se rotește în craniul altui gol// acelui plâns de-a nu putea să plângă/ acelui vis de-a nu muri în altul/ acelui craniu de-a nu fi în altul –/ li se măsoară calea prin guri de univers// la această negație cine ajunge/ el însuși univers deschide/ atâta vreme cât forțează/ mereu consumul unei morți// o, ce desfrâu de parabolă tragic/ ce divizibil infinit –/ câți dintre noi purta-vor vina/ procesului de creștere invèrs/ pânʼ la reducerea la mit?” Succesiunea de goluri-treaptă ducând la „marele con” este o definire a apogeului perpetuu, a perfecțiunii și a triumfului asupra timpului. Imagini grandioase de măreție a unei walpurgii tragice și eliberatoare în tragismul ei („e o succesiune de gol în univers/ plângând până la muzica fecioară”) însoțesc permanent acest drum al „actuației ultime” în care se cucerește și se consumă vidul.
Pagina finală a poemului sugerează alte câteva teme și motive lirice pe care acesta le subsumează/ însumează în profunzimea lui: „să circuli viu într-un destin inert/ și mort să mori în existența vie/ parabola aicea se desparte/ într-un final de dublă entropie// aici cuvântul însuși se surpă-n gol spre gol/ se cațără-n fiorduri fatidice și moare/ cei care vin din urmă au totul fără scop/ și-l calcă fără scrupul în picioare// cum fără de cuvânt ideea nu există/ o lume se reia o lume – spun –/ pentru perechea ei de jos întâmplătoare”.
Simbolistica golului ca simbol de tip ascensional, având drept țintă „actuația ultimă”, subînțelege în structura sa de tip conceptual setea de perfecțiune, atingerea entelehiei : desăvârșirea ca scop lăuntric al dezvoltării, în ultimă instanță atingerea „tragicului eon” – spiritul emanat dintr-o inteligență divină.
Walhalla este un poem de tip parabolă remarcabil, referențial și antologic, vizând atingerea idealului suprem prin debarasarea de o realitate împovărătoare. Un poem halucinant în sine, cu o succesiune de simboluri-capcană, permițând mereu alte interpretări, prefigurând drumul istovitor și necontenit către Cuvântul Primar, cel veșnic născător de lumi și de idei. Poemul este de asemenea, în succesiunea operei poetice a lui Ioanid Romanescu, un prim text remarcabil în multitudinea de texte poetice consacrate drumului către perfecțiune. Și nu este, în acest sens, singular. Textele lui Ioanid au, mai ales cele de la începuturile travaliului său poetic, intenționat sau nu, structura cunoscutului șir al lui Fibonacci, mereu tinzând, prin reluarea temelor și motivelor poetice, către „ proporția de aur ”. Și fiecare poem notabil este un fel de pregătire, un exercițiu făcut întru atingerea perfecțiunii pantumice date de binomul Viață-Poezie. De altfel, autorul publică (în Poeme, 1971) Șirul lui Fibonacci, poem cu vădite afinități și în relație de complementaritate cu cel avut în vedere până acum. Șirul lui Fibonacci, sintagma care dă titlul poemului, denumește un șir de numere în care fiecare număr reprezintă suma celor două numere anterioare: 1,1,2,3,5,8,13,21 etc. Esența acestui „șir” constă în faptul că fracția dintre două numere consecutive, pe măsură ce șirul înaintează, este tot mai aproape de raportul de aur, proporția ideală ce asigură stabilitatea structurilor: 1,618033. Textul poemului lui Romanescu marchează deci, în succesiunea-i, o țintă supremă, un ideal vizând atingerea unor esențe superioare: „ dar eu tu care ești acolo/ bat cu picioare-nghețate deschide/ dar eu tu care ești rănit/ nu mă mai recunoști azi nu mă recunoști/ eu tu cel care am murit/ ascultă sunt eu mai departe acolo/ crucea ta se albește pe spatele meu/ deschide eu sunt acolo de mult/ eu te aștept am venit am venit/ nu vreau să aud sunt acolo acolo/ ci exist ci nu eu să-mi deschid/ ascultă cineva e acolo acolo/ eu tu cel care am murit/ ia cheile tu care sunt/ alungă-mă alungă-mă e timpul/ bat cu picioare-nghețate așteaptă/ crucea ta se albește pe spatele meu/ o șirul șirul nu se rupe/ de cel care întoarce capul. ”
Structural bazat pe o progresie continuă, textul esențializează aspirația către golul eon și atingerea entelehiei. Prin aceasta, cele două texte se înrudesc și se înscriu între valorile remarcabile ale liricii.