Gib I. Mihăescu, operă, autor, personaj*

În perioada interbelică, literatura română cunoaște o adevărată explozie valorică. Se impun atenției generale autori ale căror volume de versuri, proză ori dramaturgie surprind prin amplele deschideri spre modernism. Operele lor au o dublă consecință: formarea unui public al cărui gust literar va fi orientat dinspre comercial spre estetic și afirmarea unei direcții de teorie și critică literară, ilustrată de Garabet Ibrăileanu, E. Lovinescu și G. Călinescu. La cristalizarea multora dintre ideile lor, devenite direcții, grupări, școli etc., contribuie și marii scriitori ai momentului care-și împărtășesc convingerile despre literatură și artă. Printre ei îl regăsim și pe Gib Mihăescu¹, deși despre el s-a spus că nu are vocație teoretică². Însă, plasat în peisajul epocii sale, scriitorul nu se deosebește de ceilalți confrați, interesați – în principal – de afirmare prin opera literară. Este adevărat că, pe măsură ce aceasta îi impune, unii își cristalizează idei și chiar principii estetice vizând arta scrisului. Ieșind din spațiul creator la 41 de ani, credem că Gib Mihăescu nu a avut timpul necesar definirii unui crez artistic propriu, capabil să-l plaseze printre scriitorii posesori ai unor concepții estetice originale, gen Rebreanu ori Camil Petrescu. Atâtea câte au fost, părerile lui despre arta literară ne-au parvenit grație operei sale și câtorva interviuri publicate în Viața literară, Cronicarul, Naționalul nou și Rampa. Ocazionate de apariția unui volum ori de jucarea unei piese de teatru, ideile sale se ordonează tematic pe cel puțin trei linii directoare: a) sursa de inspirație; b) subiectul operei și c) relația autor – personaj:

a) sursa de inspirație a fost indicată de autor în interviul acordat lui I. Valerian³: „mă interesează foarte mult mediul de provincie. Viața oamenilor se desfășoară mai adevărată. Un bun observator are material imens de utilizat. În provincie se poate prinde mai ușor un fenomen psihologic în chiar esența lui”. Din răspunsul său, înțelegem că ambianța provincială, indicată ca centru ordonator al inspirației, îi oferă cel puțin două motive de reținere a interesului său: dominanta veridică a vieții și psihologia frustă a personajelor. Deși de naturi diferite, cele două aspecte sunt totuși congruente prin raportare la eroul al cărui model se află în imediata vecinătate a sa. Mediul provincial își conturează un centru suprapus orașului natal, Drăgășani, cu iradieri spre zona viticolă. Toponimele Oltul, Groșarea, dealul Verdii, Dealul Viilor, codrul Colibașului, dealul Marcului ș.a. sunt prezențe implicate în desfășurarea acțiunilor narative. La rândul său, acest centru se raportează la București, marele și adevăratul focalizator al vieții urbane. Dimensiunea și complexitatea existenței definesc și relația dintre cele două localități – orașul-capitală > orășelul-târg –, cu un destin periferic și predispus imitației. Surprins în desfășurarea lui, fenomenul își creează o nuanță de comic și o tipologie umană, ambele amintind de Caragiale. Lipsit de orizont cultural, orășelul își trăiește banalitatea vieții punctate de mici afaceri și bârfe, de inerente conflicte și petreceri ori întâmplări familiale. Paradoxal, tocmai acest orizont, limitat existențial, este ales de Gib. I. Mihăescu drept sursă de inspirație, deoarece îi permite un contact direct cu „viața… mai adevărată” și cu „un fenomen psihologic” manifestat în maxima lui sinceritate. Subînțelegem că marele oraș denaturează vieți și falsifică psihologii, motiv pentru care majorității eroilor nuvelelor sale i se rezervă, ca origine și manifestare, spațiul provinciei. În relație cu acest mediu, scriitorul este parțial satisfăcut, fiind doar „un bun observator”, nu și un integrat citadin, ca personalitate a urbei natale. Ca artist al cuvântului, are nostalgia marelui oraș care-i facilitează contactul nemijlocit cu revistele la care colaborează și, în acest sens, „mi-ar fi de folos”. Însă, avantajul oferit de capitală este limitat doar la acest aspect, deoarece simte că Bucureștiul îi afectează libertatea și liniștea necesare trăirii ritmului interior dedicat personajelor sale, îndepărtându-l de scris. Soluția care i-ar satisface ambele dorințe – de evadare și de revenire – ar fi aceea de stabilire intermitentă în cele două spații, urban central și urban provincial, cu trimiteri spre rural: „Idealul pentru mine ca scriitor ar fi să stau jumătate de an în Capitală, jumătate să mi-o petrec pe Dealul Viilor, muncindu-mi podgoria părintească. Acolo, la poalele pădurii, aș avea când să scriu”⁴. Prefigurat, un asemenea mod de existență este și va rămâne doar o dorință, căci, din 1930 și până în 1935, Gib Mihăescu se va stabili și va trăi în București. Dorința lui se irizează totuși de realitatea natală, prin numeroasele vizite făcute în „micul… oraș oltean”, adevărat și „vrednic târg oltenesc”⁵.

Cum arăta Drăgășaniul, în primele decenii ale secolului XX, ne-o arată documentele de arhivă care fixează momente din evoluția târgului spre urban. Modernizarea afectează, în primul rând, centrul a cărui amprentă comercială se păstrează totuși prin numeroasele și diversele magazine aflate la parterul locuințelor. Topografia edilitară se modifică prin apariția funcțională a unor instituții, precum Primăria și Judecătoria, Poșta și Poliția, un hotel, cârciumi, restaurant și cafenea etc. Ca spațiu de promenadă, centrul se termină în Grădina Publică, amenajată în fața Primăriei și în apropierea Pieței, rezervată produselor agroalimentare și, ulterior, separată de târgul de animale. Prezente, gara și curentul electric sunt alte două elemente ce se adaugă tabloului de modernitate, căci despre altele, absolut indispensabile urbanității (apă curentă, canalizare, gaz metan, cinematograf, teatru etc.) nici nu poate fi vorba. Confortul oferit de locuința din oraș nu diferă de cel avut la casa ori la conacul de la moșie – o vie –, care produce nu doar renumitul vin, ci îi și conferă proprietarului statutul de… podgorean!, superior celui de simplu funcționar ori comerciant.

O altă modalitate de a cunoaște orașul Drăgășani este cea oferită de câteva nuvele ale lui Gib Mihăescu, reținând că, în acestea, realitatea urbană contemporană lui este puternic subiectivată. Transferul realului existent în cel literar presupune un amplu proces de ficționalizare, asumat de autorul care nu idealizează, dar nici nu blamează spațiul natal. Simplu cadru al acțiunilor, acesta își îndeplinește funcția de localizare prin câteva toponime exterior – ori interior – urbane (Dealul Verdii, Dealul Viilor, Groșarea, Prundeni, La „Grandiflora”, Grădina Publică, Cafeneaua Gustav ș.a.). Odată înscrisă în orizontul ficțional, această realitate își pierde dimensiunea și valoarea natural-geografică, devenind suportul unei alte realități. Fenomenul este similar celui observat de Nicolae Manolescu, în analiza romanului Ion de Liviu Rebreanu. Clară, opinia criticului stabilește relația dintre realitatea primară, adică cea topografică, și cea din spațiul literar, învestită cu atributele ficționale, până la a deveni ea însăși o altă realitate, căci „pentru autorul lui Ion, lumea ficțiunii nu este decât o altă lume reală”⁶. Această „altă lume reală” este populată de personajele lui Gib Mihăescu și, urmărindu-le, devenim contemporanii lor, respirând aerul din umilul orășel oltenesc (La „Grandiflora”)⁷. Dimensiunea urbei de pe marginea Oltului (Figurina) i se impune autorului nu atât onomastic, cât mai ales prin suprapunerile dintre tradițional și modern. Imitarea Bucureștiului se concretizează în forme instituțional-hilare: o uliță devine Strada Traian;, alta este botezată Tudor Vladimirescu; cafeneaua lui Gustav: Cafeul Gustav; în construcție, micul părculeț din fața Primăriei este numit Scuar (Scuarul), berăria-varieteu, cu titulatura curioasă „Hotel București” (are camere numai pentru artiste) și, în fine, cârciuma „Grandiflora”… a cărei grădină…, de fapt un petec de fâneață tunsă, cu trei pruni…, amintește doar denominativ de restaurantul Flora, aflat la Șosea, cunoscut și frecventat de lumea bună a Bucureștiului interbelic (În goană). În reclama deschiderii estivale a „Grandiflorei”, proprietarul anunță noi și importante manifestări culturale produse nu la un cinematograf obișnuit, ci la un grand cinema și teatru de vară, complect renovat (La „Grandiflora”);

b) subiectul operei este susținut de personajele implicate în diferite conflicte, dar exteriorizarea lor este expresia unor trăiri interioare, marcă a unor structuri psihice dominate de obsesie. Acest „fenomen psihologic” găsește în spațiul urban provincial câmpul ideal de manifestare. Orientarea lui Gib. I. Mihăescu spre o nouă sursă de inspirație se înscrie în ceea ce Ibrăileanu avea să numească romanul de analiză, ilustrat de Camil Petrescu și Hortensia
Papadat-Bengescu. Psihologii introvertite, eroii lor analizează și se autoanalizează, plecând de la datele și manifestările unei realități în care tentația absolutului se conjugă cu nevoia de certitudine, iar urâtul inundă suflete și determină drame. Prezent, „fenomenul psihologic” surprins de Gib. I. Mihăescu își conturează un spațiu limitat doar la un singur aspect: obsesia, relevată de la primele semne ale instalării și prezentată cu maximă fidelitate până la consecințele devoratoare ale manifestării. Urmărit și redat literar „în chiar esența lui”, acest proces psihic îl transformă pe eroul său într-un obsedat al obsesiei care-și creează și se afirmă în interiorul unui univers obsesional ⁸, particular lui. În general, de natură erotică, obsesia devine numitor comun și însemn identitar al personajelor a căror existență este limitată și alterată de manifestările acestui „fenomen psihologic”. Prezentă în literatura română, prin Caragiale, tema obsesiei⁹, capătă valențe originale la Gib. I. Mihăescu, devenind purtătoare de accent narativ și transferând acțiunea propriu-zisă în plan secund. Interesat nu doar de afirmări în comportamente obsesive, el prezintă „obsesia care silește realitatea să i se supună… până la modul în care obsesia atrage și-și creează o aparență firească”¹⁰. Aceasta are legi proprii, fiind mai întâi o idee-fulger de felul „ce ar fi să… ori cum ar fi dacă…”. Treptat, asistăm la maturizarea ei, stadiu în care, tentaculară, acaparează și devine dominantă în viața interioară a eroului obligat să se dedubleze. Suprapunerea de planuri, cu cel obsesiv dominant, este distructivă, iar personajul evoluează spre alienare;

c) relația autor – personaj;. Orice autor împrumută personajelor sale ceva din propria-i personalitate. Indiferent de proporții, transferul de trăsături există și poate fi recunoscut, ca asumare directă sau afirmat indirect, grație cercetărilor și mărturisirilor literare¹¹. Un alt aspect vizează raportul autor – personaj, sub aspectul realitate – ficțiune. Chiar certificate prin existența lor civilă și reținute ca modele, unele persoane nu vor ajunge niciodată și personaje literare în dimensiunea lor reală. În procesul de ficționalizare se pierd ori se adaugă numeroase atribute care particularizează un individ ales ca model, fiind bine-venite clarificările autorului¹². La nivelul nuvelelor lui Gib. I. Mihăescu, relația autor-personaj este greu de relevat, căci doar câteva din atributele propriei personalități (sensibilitate, predispoziție spre reverie, definirea printr-o pasiune, modestie și bunătate etc.) pot fi detectate, dar și atunci sub rezerva unui transfer posibil. Existența personajelor sale se desfășoară pe două planuri: 1) al vieții consumate în realitatea provincial-cotidiană și 2) al vieții interioare dominate de idei și frământări, de iluzii și fantasme etc. Ambele planuri îi sunt familiare autorului prezent în viața reală și literară a eroilor săi. Pe câțiva i-a cunoscut direct, având existența înscrisă în universul provincial natal; pe cei mai mulți i-a creat, atribuindu-le o identitate marcată de visuri tulburătoare, de panică și vedenii, de halucinații etc.:

1. În viața reală, traseul urban al unui personaj este cunoscut lui Gib Mihăescu, fiindu-i impus de condiția sa socială. Ca funcționar, îl vede lucrând la biroul aflat la o instituție publică sau conducând lucrările la Scuar. Cu cel fără obligații de serviciu se întâlnește în diminețile pustii și monotone (Singuratecii), trecând prin piață, pentru a se opri la Cafeul Gustav/ cafeneaua lui Gustav;. Sigur este prezent și în serile ori nopțile trăite din plin, cu petreceri consumate alături de prieteni și cunoștințe fie la berăria-varieteu numită „Hotel București”, fie la grădina… din dosul cârciumei, numită „Grandiflora”. Ca tipologie, personajul se definește în descendență caragialiană, depășind-o uneori prin limbaj și comportament. Comanda lui Mache: Băiete!, două mari;… (Amici) își pierde nuanța de politețe prin substituirea apelativului cu: nătărăule…, gogomane și dobitocule, ultimul dublat de amenințarea unei corecții fizice imediate și majore: –Te ia mama dracului, dac-ai uitat! Te face piftie Manaru… (La „Grandiflora”);

2. Monotonia unor existențe lineare, marcată de manifestări repetitive, este punctată de ceea ce se trăiește în plan sufletesc. Mult mai bogată, viața interioară a personajelor este caracterizată de o idee-întrebare care, invazivă, își caută răspunsul și se maturizează în realitatea concretă. Ceea ce surprinde Gib. I. Mihăescu în nuvelele sale este metamorfoza treptată a ideii într-o obsesie care-l va face prizonierul ei. La nivelul operelor din registrul minor, este greu de spus în ce măsură relația autor – personaj este directă, implicând transferul unor trăsături personale, detectabile și determinante în fizionomia unui erou. Acestea au fost recunoscute parțial de autor, în cazul unui roman: „Ca erou al meu, Ragaiac, are, firește, unele din preocupările mele: cercetările matematice, astronomia etc., pe care i le-am atribuit din bagajul meu personal, socotind că i se potrivesc de minune în singurătate lui; alte preocupări i le-am împrumutat din observațiile mele în afară, așa cum orice scriitor, cred, își alcătuiește personajele sale”. Însă, ele nu au corespondent declarat și la nivelul nuvelelor, deși s-a emis ideea chiar a suprapunerii autor – personaj, similară relației mască – purtător: „Mihnea Băiatul (sic!) este el însuși, într-o variantă perfectă¹³. În general, reprezentându-se astfel, autorul se idealizează, transferând asupra personajului, Ragaiac din Rusoaica, Sava Manaru din La „Grandiflora”, Mihail Aspru din Dona Alba, ceea ce lui îi lipsește”. Supralicitarea acestei idei este evidentă, deoarece nicio halucinație, vedenie, fantasmă etc. nu tulbură existența lui Gib Mihăescu, un pasionat de matematică și astronomie, dar nu un obsedat al acestor științe!

*Pentru susținerea argumentării, am folosit nuvelele publicate în cele două volume: La „Grandiflora”, 1928 și Vedenia, 1929, fără a exclude trimiteri la alte nuvele și schițe, inclusiv la romane, atunci când susținerea unor idei a impus-o.