Eminescu între amintire și uitare

Cartea lui Nicolae Georgescu, Eminescu între amintire și uitare (Editura Rafet, 2022), este o incursiune în istoria literară, cu ancore spre ziaristică, semantică, stilistică, filologie, dar și cu flash-uri din biografia autorului (fratele Cici, p. 237, taica-mare, p. 206). Primul capitol, intitulat Uitarea ca ritual. Sindromul 11 februarie (1866) la români de la Cuza încoace, are un caracter polemic și anecdotic developând idei, opinii despre memoria socială, uitare, iertare, insistând pe data istorică de 11 februarie 1866, de detronare a domnitorului înfăptuitor al Unirii Principatelor, cu confuzia – (ne-)intenționată? – între democrație și tiranie în mintea vraiște a personajelor caragialiene din Conu Leonida față cu reacțiunea, ori din O scrisoare pierdută. Evident că există și o deschidere spre gazetăria eminesciană. Al doilea capitol, Între fatalism și întâmplare, aduce un excurs în filosofie și lirică, grație lui Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Mihai Eminescu (Scrisoarea V, Te duci…), Dan Botta, demers sobru, după care avem și un viraj spre etimologie, lexicologie, ortografie (cacofoniile), o pledoarie voalată pentru o română corectă, cu o gramatică solidă, exact ceea ce plănuiau și cei trei reputați jurnaliști de la Timpul, Eminescu, Slavici, Caragiale… În continuare (pp. 49-73) se revine la un subiect incendiar, ingerințele maioresciene în textul eminescian, reiterându-se diferențele între varianta eminesciană și cea finală, publicată cu ușoare schimbări de vocabule. Mostrele provin din poemul Luceafărul, respectiv rocada termenilor ,,nemurie” și ,,nemurire” în celebrul pasaj ,,Reia-mi al nemuririi nimb…” Șocantă tentativa de racolare a ziaristului de către unii lideri liberali, precum V.A. Urechia. Numai că manevra nu a reușit, căci Eminescu nu condiționase privilegierea profesională de asimilarea unor teze ale ,,roșilor”, dimpotrivă, solicitase independența de opinie (,,…primind un post de profesor, nu devin deloc liberal și rămân… ceea ce am fost…”, p. 53) și delimitarea, criticarea guvernanților, a politicienilor incorecți. Metaforicul subcapitol Eminescu între mătase (manuscris) și borangic (textul tipărit) nuanțează o formulă călinesciană, revelând autoexigența geniului, neîncorsetarea lui în vreo doctrină, indiferent de avantajele efemere ale clipei… Partea cea mai vastă a cărții lui Nicolae Georgescu (pp. 74-170) este dedicată receptării publicisticii eminesciene prin interfața numită Nicu Filipescu, emul și coleg mai tânăr, care în periodicul său, Epoca (în care semnau: Al. Vlahuță, B. Șt. Delavrancea, N. Iorga) a dus mai departe crezul de la Timpul și a explicitat concepția redactorului de la oficiosul Partidului Conservator. Ba mai mult, l-a și invitat în 1885, când deja poetul își încetase activitatea, să se reinventeze ori să păstreze linia-i editorială, însă refuzul acestuia nu l-a deprimat, din contră, el a mediatizat principiile foștilor junimiști de calibru. În Epoca literară apare o variantă a Satirei V / Dalila. De aici și inspirata afirmație a lui Nicolae Georgescu că acel discipol ar fi primul eminescian politic într-o vreme când marelui poet i se reproșa că acosta femeile pe ulițele Iașului, caz tipic de cancan ostil, menit denigrării. Sceptic, eminescologul de serviciu notează că despre Nicolae Filipescu ,,s-a mai scris câte ceva”, în pofida carierei onorante, dacă nu și galonate, de primar priceput al capitalei, cu două mandate, ministru, șef de partid, ulterior. Cel mai important comentator politic al lui Eminescu, ctitor de gazete, competent orator (a se vedea discursurile-i din parlament, alături de cele ale lui P. P. Carp) și a sa viziune despre Primul Război Mondial, starea nației, un patriot nefardat de posteritate. Atenția istoricului literar Nicolae Georgescu se îndreptă, cum era firesc, spre tandemul conservatorism (cu preludiul la o antologie) – liberalism, cel din urmă trâmbițat de ziarele Voința națională și Viitorul. De reținut și sciziunea în monolitul junimist, prin trecerea (cumva trădarea?, n.n.) unor foști ,,convorbiriști literari” la o atitudine belicoasă, antimaioresciană (însuși Caragiale printre ei). Oricum, memoria unui geniu din arena beletristică nu a încetinit ritmul mitizării, al omagierii prin statui, medalioane, albume și alte semne în diferite orașe ale patriei. Uitare? Nici vorbă. Contestatarilor din primele decenii ale veacului al XX-lea, prin 1924, gen Panait Istrati, li s-a replicat îndată prin verbul incandescent al unor Goga, Slavici, Sadoveanu… Afirmația hazardată că gazetăria eminesciană ar trebui aruncată la lada de gunoi a istoriei a deranjat pe mulți scriitori și a declanșat oprobriul la adresa dușmanilor, a celor ce nu l-au înțeles cum se cuvine pe magul din presa anilor 1877-1889. Capitolul V (Opera, sub semnul echilibrului) detensionează situația cu perceperea frivolă, superficială, injustă, fragmentată a publicistului Eminescu, printr-un didacticism asumat, concretizat prin lecții de diseminare a unor perechi de termeni paronimici (mălăieș-călcâieș, Auraș-Păcuraș), expresii (a se ține ca râia de om, a mânca răbdări prăjite, ce ți-e scris, cu noaptea-n cap), în fapt, un recurs la oralitate, paremiologie, expresivitate, indispensabile literaturii și jurnalismului de calitate. Este și pariul subînțeles – și dobândit – al filologului Nicolae Georgescu.