„Numai întâmplarea ne poate apărea ca un mesaj.
Tot ce se petrece ca o necesitate, tot ce e de așteptat și se repetă zi de zi nu-i decât un lucru mut. Numai întâmplarea ne poate spune ceva.”
Milan Kundera
(Insuportabila ușurătate a ființei)
Deși suntem deja spre seară, lumea din exterior și-a păstrat fluiditatea aceea transparentă și aerată pe care de obicei doar dimineața o are. Semn că ziua a trecut ușor. Fără accidente sau zbateri agresive. Un amurg în care voi scrie, ca din întâmplare, despre Doamna Elida.
Pleci dintr-un loc și nu îți iei la revedere. Știi că te întorci mâine sau peste câteva zile. În realitate nu te vei mai întoarce niciodată. Mâine sau peste câteva zile nu vei mai fi cel care a plecat acum. Nici cei care au rămas nu vor mai fi aceiași.
Nu te vei mai reîntâlni cu cel care ai fost. Niciodată.
Locurile în aparență se transformă mai lent. Le trebuie mai mult timp. Doar în aparență. Fără oamenii care le dau căldură, locurile nu înseamnă nimic.
Ce ar putea să însemne Istanbulul fără prietenii mei?!
Pe balcanica doamnă Elida am cunoscut-o acum câțiva ani, prin prietenul nostru Pavle. Sârboaică de-a lui. Fiul ei, Dragan, a lucrat o perioadă la firma noastră din Istanbul apoi și-a găsit un post mai bine plătit, la o multinațională.
Doamna Elida a cunoscut târziu liniștea unui trai mai ușor.
A rămas însă cu obiceiuri vechi de pe vremea în care prin Novi Sad, unde s-a născut și a trăit ani mulți, înainte să își ia lumea în cap din cauza sărăciei, se chinuia să îl crească pe Dragan singură.
Tatăl lui Dragan nu s-a căsătorit cu ea. A lăsat-o gravidă și a dispărut apoi fără urmă. Fără un rând scris sau un telefon în care să își ia la revedere. Nicio veste de la el în anii care au urmat.
Elida și-a luat copilul în traistă și s-a îndreptat spre Istanbul unde Pavle i-a făcut rost de o slujbă de menajeră în casa unor arhitecți proaspăt căsătoriți pe atunci.
I-au dat o cameră cu bucătărie și baie pentru care nu plătea nimic, un salariu decent, respect și mâncare cât dorea din ce gătea pentru ei. Au avut încredere în Pavle. Nu s-au înșelat.
Doamna Elida învățase turca de la bunica ei care o învățase de la mama ei turcoaică. S-a obișnuit repede cu casa celor doi tineri, în care făcea de toate.
Era singura angajată care se ocupa de interiorul și de grădina casei. Era bucătăreasă, grădinar, menajeră, spălătoreasă și portăreasă.
Timpul trecea. Dragan a crescut printre oameni care aveau grijă de el și îl iubeau. A urmat școli bune, ajutat de familia la care lucra mama lui. Tot ei l-au ajutat să își găsească și slujba cea bine plătită la multinațională.
Doamna Elida e deja în vârstă. Nu mai e nevoită să lucreze. Fiul ei o întreține. Familia la care a lucrat a insistat să nu se mute și să rămână să locuiască în camera veche. Era deja parte din familia lor.
Dragan s-a mutat singur dar are grijă de mama lui și o vizitează cât de des poate. Ca mulți copii crescuți fără tată, Dragan a avut mult timp probleme cu încrederea în el însuși. O timiditate mascată de un ton mereu agresiv și frica obsedantă de a-și întemeia o familie. Nu s-a însurat deci niciodată. Are simple relații pasagere. Nu își dorește copii. Nu crede că ar putea avea grijă de ei. Nu știe cum. Nu a avut un model patern, spune el.
Doamna Elida continuă să gătească în bucătăria uriașă a casei celor doi. Din obișnuință și din plăcere.
Merg uneori în vizită la ea. O sun din timp. Se enervează dacă nu o fac. Nu pentru că nu agreează vizitele neanunțate ci pentru că îi place să gătească pentru mine din mâncărurile ei tradiționale sârbești.
Iubește oh-urile și ah-urile mele, sprâncenele ridicate în semn de bucurie, colțurile gurii mele ajunse până la urechi.
Ador bucatele ei din Voivodina și pentru că au influențe diverse: românești, maghiare, germane și slovace.
Am trecut o singură dată prin Novi Sad. Nu am avut timp să vizităm sau să gustăm din mâncărurile lor dar datorită Doamnei Elida le știu pe de rost.
Carnea de porc gătită cu multă boia. Coaste de porc cu sosuri dulci. Așa-numita „ciorbă de duminică” făcută din tot felul de cărnuri, la care deseori adaugă tarhana. Nu în ultimul rând, celebrele rețete de desert ale Doamnei Elida: gomboți, tăiței cu mac, kuglof (după care Onisim al meu se dă în vânt), gogoși și ștrudele de toate felurile.
Îmi place să o vizitez când suntem la Istanbul și pentru că vorbește foarte bine limba română. A învățat-o de la tatăl lui Dragan, care era român.
La început m-am gândit că asta o va îndepărta de mine. Elida e însă din lumea Mătușii Oyku despre care am scris deja în cartea aceasta.
Lumea femeilor pe care viața de zi cu zi le-a făcut înțelepte. Femei care miros a vanilie și a plăcinte tocmai scoase din cuptor. Tăcute și blânde. Rotunde și mămoase. Știind să ofere înainte să ceară. Acele femei care trec pe străzile lumilor noastre deseori nebăgate în seamă, în veșmintele lor gri, cu mâinile trudite și ochii în pământ. Cu sufletul cernit de necazuri care însă nu au reușit să le stingă lumina din interior.
Mici bucătărese, menajere, femei de serviciu sau portărese. Unii sunt obișnuiți să fie ajutați de ele. Li se pare firesc să fie înconjurați de oamenii aceștia care muncesc pentru ei până la vârste înainte. Alții le privesc de sus deși ei sunt mult mai prejos decât ele.
Am citit acum câteva luni, pe net, descrierile unui tip despre viața de șantier în Anglia. La un moment dat, omul întâlnește pe șantier un bătrân care ducea în spate un sac imens cu ciment.
Se gândește că nu are cum și de ce să îl ajute pentru că dacă la vârsta lui are o slujbă atât de umilă e clar că nu mai poate fi ajutat.
Fuge de bătrân și se dă melodramatic cu capul de pereți înjurând soarta cea crudă. Apoi intră pe social-media să descrie întâmplarea, cu accent pe suferința lui interioară. Bătrânul rămâne în plan secund, cărându-și sacul greu cu ciment.
Un astfel de om a devenit între timp „eroul zilei” în țara mea de acasă, pe social-media, unde adună mii de like-uri (majoritatea de pe conturi false, like-uri cumpărate, la kilogram, dar în fine). Astfel de oameni sunt apreciați pe acolo.
Doamna Elida e o sârboaică plină de căldură și luminoasă. Îmi place când o vizitez, să o privesc gătind. Mi-a luat mult timp până să mă accepte în bucătăria ei. Locul musafirilor e în camera cea bună, spune ea mereu.
În bucătărie și-a păstrat gesturile de om sărac. Nu lasă nicio firmitură să cadă. Clătește bine castronașul cu pastă de roșii, ca să o pună pe toată în mâncare. Din pâinea veche face pesmet sau o dă la porumbei. Nimic nu rămâne nefolosit. Nu aruncă aproape nimic.
Nu s-a căsătorit niciodată deși a fost o femeie frumoasă. Poartă pe chip și acum urmele acelei frumuseți. Trupul s-a deformat din cauza muncilor zilnice dar chipul îi este încă scăldat într-o lumină de miere, sepia.
Merge cu Dragan o dată pe an la Novi Sad. Stau puțin. S-a obișnuit acasă la ea, la Istanbul. Așa spune, că Istanbulul e acasă la ea.
În afară de Pavle sunt singura care o vizitează. Cem și Hazal, cei doi la care Doamna Elida lucrează, mi-au povestit că toți micii vânzători de la care Doamna Elida face cumpărăturile pentru casă știu că primește de câteva ori pe an vizita unei scriitoare din Paris. Mica stradă în pantă cică intră în fierbere înainte să vin.
De parcă Parisul nu ar fi ticsit de scriitori, prin toate cartierele, la fel ca orașele și satele din România mea și de prin alte țări. Suntem armate întregi și recunosc fără sfială.
La fel ca pentru mulți dintre turcii în vârstă pe care îi cunosc, a fi scriitor înseamnă pentru Doamna Elide un fel de titlu nobiliar. Un rang înalt.
Îmi aduc aminte de bătrânele mătuși din Bodrum, când am mers anul trecut, în vară, cu ajutoare pentru ele. Erau sinistrate ale incendiilor de pe dealul Tirman – între Dereköy și Gümüșlük – când au auzit că sunt scriitoare s-au adunat în jurul meu ciorchine, de parcă aș fi fost un povestitor. Nu m-au lăsat să plec până nu le-am spus o poveste și până nu am spus că voi scrie o povestire despre ele.
Detestau ziariștii, dar iubeau scriitorii.
Li se părea un fapt mai important că sunt scriitoare decât că venisem cu tirurile încărcate de ajutoare. Ochii le străluceau de bucurie. Un respect uriaș.
O admirație care mă lasă de fiecare dată cu gura căscată. Oamenii aceștia apreciază arta și pe cei care o creează mai mult decât oricine, deși sunt deseori batjocoriți și priviți drept niște inculți.
În timp ce casele lor luaseră foc și localnicii se luptau încă să stingă focul din păduri, mai jos, în hotelurile de lux, oamenii nu voiau să își strice vacanța pentru care plătiseră. M-am uitat pe social-media, postau poze cu vacanțele lor exotice. Nimic despre incendii. Nu îi interesa. Darămite să ajute.
Oameni pentru care scriitorii sunt un fel de asistați sociali. Mai cumpără uneori o carte din întâmplare, nu înainte de a privi de sus și de a-și bate joc. Arta? Un hobby. Scrisul? Pierdere de vreme. La muncă, mă!
Cât despre oamenii precum Doamna Elida, rămân cei preferați de mine. De ce aș alege compania unor artiști care se consideră foarte importanți și îi consideră pe toți cei care nu fac parte din lumea lor drept niște proști? Stâlcindu-și viețile, limba și sufletul. Urâțind o lume pe care ar trebui să o înfrumusețeze prin creațiile lor. Mereu certându-se între ei. Mereu privind scârbiți la oamenii din jurul lor.
Prefer să scriu despre oamenii aceștia pe care îi întâlnesc. Oameni ca Doamna Elida. Ei știu și se bucură că scriu despre ei. Și mă iubesc. Și mă primesc printre ei ca pe una de-a casei.
Mă pun la mesele lor și mă hrănesc. Mă așteaptă când nu sunt printre ei. Își iau la revedere când plec.
Mă întorc la ei de fiecare dată diferită de cea care am plecat. Nici ei nu mai sunt la fel.
Ceva rămâne însă neschimbat: prietenia și calda lumină a umanității. Ea ne aduce împreună și ne face să nu ne uităm unii pe alții.
Doamna Elida e prietena mea și, așa cum i-am promis ieri, iată, tocmai am scris această schiță.
(Din volumul în lucru Rio Rita)