Discipolifonie

S-a vorbit de multe ori despre simfonia creației pe care o compun alături, în tandem, unul lângă celălalt, Maestrul și Ucenicul. Și, ca summum, a fost luată la pritocit o vorbă de-a lui Leonardo da Vinci: „L`apprendista che non supera il maestro è un mediocre” ( E mediocru ucenicul care nu-și depășește maestrul ). La o analiză atentă, s-au găsit în această afirmație urme de răsfăț sau, dincolo de fatuitate, o formă de trufie „intrată în oglindă – vorba lui Ion Barbu – prin mântuit azur”, un fel de orgoliu invers, o ambiție răsturnată (adică: chiar s-o găsi un ucenic să mă întreacă?!). Dar, să vedem cum facem să prăvălim această aroganță paradoxală!
Întâi de toate, trebuie să prepunem ipoteza că Leonardo – dacă s-a luat pe el drept Maestru – a făcut o glumă. Nu există vreun discipol de-al lui care să fi reușit să întreacă strălucirea lui, acest disscepolo della sperientia, care a fost fiul nelegitim al notarului Ser Pietro din Vinci. Perfecțiunea din experiență, la fel ca și cea din studiu sau din strădanie, nu poate fi depășită. Apoi, mediocritatea nu e chiar cea mai mare nenorocire, este o realitate a lumii ăsteia imperfecte (e de bun simț observația că nu se poate trăi numai într-o aglomerație de genii, ci mai e nevoie și de aproximări!). Mediocrația este o boală întinsă ca o epidemie și are această calitate- metresă : aceea de a face ca excelența să fie chioară, neveridică și, bineînțeles, pasabilă. Pe de altă parte, apoftegma leonardescă poate fi luată și ca un îndemn adresat oricui, întru educarea perseverenței și a tenacității, spre atingerea – cu sau fără model – a absolutului (ceva de genul „N-ai reușit, continuă; ai reușit, continuă!”)
Această polifonie semantică privind discipolatul în orice domeniu – amuzantă și, totuși, exemplară – ne-a fost procurată în urma vizitei la o expoziție de grafică, la Galeria Simeza, intitulată chiar așa: Discipolul. Eroii acestei epici solemne au fost: regretatul Nicolae Săftoiu (1935-2017), în rolul Maestrului și Ion Drăghici (n. 1959), în rolul Discipolului.
Nae Săftoiu a fost unul dintre cei mai interesanți graficieni, dăruit cu o fantezie absolut debordantă, absolvent al Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu”, membru al UAP din 1961 și premiat în 1968 și 1980, cu premiul pentru grafică, medaliat cu „Meritul Cultural” cls. a V-a (1969), cu expoziții pe tot globul (de la Tokio, Santiago de Chile, New-York, Sao Paulo și Budapesta, până la Havana, Atena, Rostock, Philadelphia, Lagos, Ciudad de Mexico sau Milano). Iar lucrări de-ale sale se găsesc în colecții particulare din Franța (colecția Felix Cohen), Japonia, Statele Unite (colecția Peligrad), Germania (colecțiile dr. Bobesch și dr. Hipsch). Calitățile sale extraordinare în grafica miniaturală l-au calificat spre a fi angajat de Banca Națională, pentru a desena – între anii 1991 și 2001 – toate bancnotele României(!!). Mai mult, este autorul Atlasului Florei și celui al Faunei României.
Discipolul lui Nae Săftoiu, prieten și urmaș al artei lui este graficianul Ion Drăghici, născut în 1959, la Techirghiol, absolvent al Liceului de Artă din Constanța și, apoi, în 1984, al Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu”, membru UAP din 1990 și premiant al acesteia în 2001. A expus în aproape toate sălile din București, apoi, în străinătate, la Paris (ICR și Biblioteca Română) și Viena (ICR), Beirut, Nürnberg, Bruxelles, Toronto, Roma. Este, de asemenea, un strălucit specialist în restaurări de pictură, pictură murală și artă monumentală, trecându-și în cont realizări remarcabile; nu amintim decât câteva: de la picturi murale la Biblioteca Universitară Fundația Carol I sau la Biserica catolică din Câmpina și la Catedrala Sfântul Iosif din București, până la picturi murale la, printre altele, Banca Națională a României sau Teatrul Național din Caracal.
Expoziția de la Simeza beneficiază (de fapt, mai corect spus este „a beneficiat”, fiindcă a avut parte de doar două săptămâni de „viață”, în luna mai!) de un panotaj extrem de meticulos, elegant și rafinat, punând pe peretele central nouă tablouri ale lui Nae Săftoiu, în rest, în toate celelalte spații fiind expuse lucrări semnate de Ion Drăghici. Ceea ce-l apropie și mai mult pe acesta de maniera maestrului său este abordarea tehnică (exact ca majoritatea tablourilor lui Săftoiu, cele ale discipolului sunt lucrate în creion negru sau colorat – un instrument astăzi rareori întâlnit în grafica modernă). Creionul are două mari calități: definește perfect orice contur, nelăsând loc evanescenței, cum întâlnim, de pildă, la acuarelă și, apoi, cu el sunt realizate spectaculoase jocuri de umbre.
Personajul central al lucrărilor lui Drăghici e calul. Întregul parcurs vizual este, de fapt, o reinterpretare în cheie mitologică a calului. Calul generic, de la Pegasus, calul înaripat, fiul lui Poseidon și al Medusei sau Inorogul – calul cu corn (unicornul), atât de des invocat în Evul Mediu, până la centauri, legendarul popor din Tesalia sau – foarte interesantă și, totodată derutantă schimbarea de paradigmă – Bator, calul de povară al faimoasei Fefeleaga, personajul-femeie din nuvela cu același nume, de Agârbiceanu – acestea sunt modelele exemplare.
Calul lui Drăghici – ale cărui forme sunt definite cu o acuratețe uluitoare – este surprins în ipostaze diferite (de pildă, tablourile: Pegasus, Amor de Centaur, Dresorul, Fefeleaga, Adorație, Femeia Inorogului, Acropole, Lecție de dresaj, Apa împietrită ), însă ceea ce dă lucrărilor un côté și mai interesant este aura senzualității ce învăluie discret temele, prin apariția nudurilor. Ele sunt fie eterice, vagi și transparente, fie contorsionate, aflate pe calea unui fel de concupiscență aluzivă, atât de imposibil sunt de decelat formele frământate. Artistul obține astfel un echivoc impetuos, o imprecizie misterioasă, un fel de ambiguitate enigmatică, cufundată într-o semantică savuroasă. Doar ciclul Fefeleaga se abate de la raportarea la senzualitate, căci, dacă ghicim bine, în câteva exemple, femeia duce în spate calul(sic!), ca pe o povară (e aici o spectaculoasă retorică inversă a suferinței!), ca pe o trudă a unei vieți chinuite.
În acest moment și strict în acest caz, memoria nu poate face diferența între o lucrare de-a lui Nae Săftoiu și una a lui Ion Drăghici. Concluzia: Maestrul se confundă cu Discipolul.
În timp ce colosalul Leonardo rămâne și un strălucit acrobat al magiei paradoxului.