Scriam pe un site de socializare (scuze pentru autocitarea poate abuzivă!), în ziua de 23 aprilie, următoarele: „Mi s-a mai dus un reazem!… Exact acum 44 de ani, nașul meu literar participa la oficierea căsătoriei noastre, la Starea Civilă a Sectorului 2. Cadou: două cești de cafea din lut ars, fiecare cu farfuria sa, însoțite de o carte de vizită, pe spatele căreia scrisese „Pour vous deux, au coin du feu! Radu Cosașu”… Fie-i calea dreaptă, în lumină! „Lacrimile nu se pot disciplina.” (Radu Cosașu, Opere III, Cinci ani cu Belphegor, Polirom 2009, pagina 36)”.
Era ziua în care unul dintre cei mai dragi oameni din viața mea, cel care m-a luat de-o aripă și m-a aruncat în literatură, a plecat. A dispărut ca un fum (!), dar au rămas gândurile lui, giumbușlucurile lui verbale, poveștile lumii sale doldora de știri, amintirile lui savuroase, căința lui legendară – toate întru zugrăvirea istoriei unei apostazii, urmată de o reconvertire lucidă la real, printr-o misterioasă mișcare tectonică a conștiinței sale.
Cu o sinceritate incredibilă, face această mărturisire, care, de fapt, este o fermecătoare dare în vileag a propriei sale naivități: „Da, domnule, (…) am fugit de-acasă, mi-am lăsat familia, (…) am vrut să devin un om nou, cum voia şi Dostoievski să fie Idiotul, şi din toate am spart împreună, să fie 40 de ani de-atunci, o bancă fastuoasă cu seifuri feerice în care am găsit bijuterii de iluzii, coliere de erori, lănţişoare daurite de orori, diamanticale de utopii, perle uriaşe de idei drepte, ca aceea de a face din ziar o confesiune, din ziarist – un istoric al clipei, dintr-un articol – un safir, din muncă – o nobleţe, din om – un adevăr, cred că înnebunisem la vederea acelei comori, uitând de amoruri, de omoruri, n-am fost cuminţi, n-am lucrat cu masca pe faţă, dar era «o lovitură», nu o găinărie, nu o şmecherie, nu o ipocrizie, nu o concesie, ne-am umplut bine sacii cu giuvaericalele acelea de mesianisme fără îndoieli, de umanisme fără pedeapsă, de naivităţi fără cenzură, de patetisme fără falsuri, de generozităţi fără acoperire, fireşte că am fost prinşi, fireşte că am fost condamnaţi (de noi înşine, dar, fii pe pace, şi de Istorie!) şi dacă am încetat, cu vremea, a fi «con», am rămas damnaţi (…)“ (Cinci ani cu Belphegor. Mătuşile din Tel Aviv, Polirom, 2009).
Dacă am răsfoi toată opera sa scrisă și am prefira toate gândurile care l-au vizitat, cu citatele din ea am putea umple pereții unei istorii (și paginile unei cărți de istorie!). Ai unei istorii a secolului XX-XXI, despre personajul lumii numit Oscar Rörlich, transformat în Radu Cosașu și revenit, după un timp de reflecție, la Oscar Rörlich, însă rămas în conștiința publică și a literaturii ca Radu Cosașu.
De mai bine de două luni, ființa Relu (Relache, cum îl alintau partenerii de belotă, joc sacerdotal în casa lui și despre care a scris sute de pagini… belota de la Cosașu devenise tradițională în rândul convențiilor de bonton ale Bucureștilor), deci, ființa lui s-a risipit. În văzduh. În neant. În eternitate. Dar arta sa e un testimonial despre sensibilitatea aproape bolnăvicioasă de a trăi atent. „(…) Arta mea s-a născut din teamă./ Am debutat ca fricos și am creat pentru/ a birui această frică. Alt scop n-am avut.(…)” (Radu Cosașu, Opere II, O viețuire cu Stan și Bran, Polirom, 2009, pagina 25).
Mă uit derutat după el prin casa inimii și singurul meu sprijin e biblioteca (secțiunea Cosașu), unde am aproape toate cărțile lui, toate adunate în forma generică a unei lacrimi. Acolo, oricât n-aș vrea, dau mereu peste „seceriș”. E amintirea în viitor a obolului zilei de 23 aprilie: „Mor zilnic căruțași și avocați, gropari și vânători de balene, librari și poștași – nimeni nu tresare, e secerișul zilnic, sunt prea multe fire de iarbă la câte lacrimi avem în dotare” (Radu Cosașu, Opere I, Alți doi ani pe un bloc de gheață, Polirom, 2008, pagina 386).
Acum, așezați cu el la masa de joc, noi, toți prietenii, începem o partidă de belotă, jocul de cărți atât de drag lui. Dar, e ultima partidă de belotă a lui Radu Cosașu.
NOTĂ: Mulțumesc reputatului jurnalist Andrei Crăciun, pentru că mi-a permis, fără să știe, să apelez la memoria dumisale (editată), spre a uza de citate din opera prietenului nostru apropiat.