CORNEL REGMAN, REDACTOR AL „VIEȚII ROMÂNEȘTI”

Apreciabila evocare a „cerchiștilor” sibieni și a moștenirii lor literare, în „note memorialistice” realizate de profesorul Ion Bogdan Lefter (Viața Românească, nr. 4/ 2023) ne-a determinat să scriem îndată cele ce urmează, fără a mai da zilelor rând.
L-am cunoscut pe criticul literar Cornel Regman (n. 1919, Daneș – Mureș) în anii consacrați pregătirii noastre pedagogice la Institutul din Constanța. Cei mai mulți colegi filologi proveneau de la țară, absolvenți ai unor licee merituoase din Muntenia, Oltenia, Argeș, Moldova. Nu puțini erau dobrogeni: lipoveni, machedoni, greci, italieni, evrei. Ca și cadrele didactice: lectori, conferențiari, asistenți și preparatori, majoritatea bucureșteni și localnici promovați de la școlile constănțene. Se făcea carte. Unui aspirant la o catedră de limba română din învățământul general nu i se trecea cu vederea o eroare gramaticală, oricât s-ar fi străduit el să fie uitată. La cursurile de literatură, lucrurile erau mai blânde. Era important să citești tot timpul, să conspectezi, să dezbați, chiar și „uricioasa” literatură veche, „administrată” de aromânul Puiu Enache. Neuitată rămâne reacția sa („Unde ești, Pirule, adu pistolul să mă-mpușc!”) la farsa unui student. În al doilea an, cursul de literatură română clasică era ținut de bunul Emilian Ștefănescu. Trei prelegeri, despre Eminescu și Creangă, fuseseră susținute de doamna Zoe Dumitrescu-Bușulenga.
Bucuria cea mare în ultimul an era întâlnirea din amfiteatru cu titularul cursului de literatură română contemporană, cunoscutul critic literar Cornel Regman, lector devenit conferențiar prin doctorat („Agârbiceanu și demonii”). Îl cunoșteam anterior ca semnatar al paginilor de critică din revista
Tomis și îndrumător al cenaclului literar al studenților, cu activitate vie, lăudabilă. Cu o constituție atletică de centurion, cu componentele feței proeminente, model ideal pentru desenatori, cu vocea puțin împiedicată, cu alonjă de floretist, tăia aerul ventilat cu sarcasme și ironii la adresa unor personaje literare din proza interbelică. Frazele mitraliau cu binecunoscuta cadență, spre teama studentelor că unele cuvinte vor scăpa de sub controlul stiloului și al caietului de notițe. Cine nu se pierdea cu firea îl urmărea cu încântare pe conferențiar, cu creionul în repaus și fără griji: apăruse cursul șapirografiat al lui Crohmălniceanu. Unii dintre noi aveau deja Confluențe literare și Cărți, autori, tendințe, manuale de ucenicit în recenzia și în cronica literară și completări binevenite la opera lui Sadoveanu, Marin Preda, Bacovia, Caragiale, Pavel Dan.
Îl însoțea la curs asistentul Alexandru Protopopescu (1942-1994), „produsul de export” și șeful de promoție al filologiei ieșene, un tânăr și talentat cronicar literar. Dialogurile sale critice cu Cornel Regman au fost incluse în volumul Colocvial, din 1976. În ultimele săptămâni ale anului universitar și-a făcut apariția, tobă de carte, poet și eseist textualist, un oltean cât toate zilele, Marin Mincu (1944-2009), simpatizat de toți, la concurență cu lectorul de literatură universală, bucureșteanul Arie Matache (Grünberg), un Adonis manierat, jucător excepțional de tenis de masă (apărător impecabil!). Partidele sale cu cei mai buni studenți erau urmărite de noi cu sufletul la gură. Arie Matache, dispărut în mod dureros, fusese coleg cu Ion Gheorghe și cu Labiș la Școala de literatură, apoi student eminent al lui Tudor Vianu. Alt asistent carismatic a fost, pentru o scurtă vreme, Constantin Novac (1937-2016), prozator și editor, navigatorul blond, el însuși un potrivit personaj de roman.
Vedetele facultății și ale străduințelor noastre literare erau poetul constănțean Vasile Petre Fati (1944-1996), gingaș și binevoitor, răsfățatul liricii locale, și doi consacrați din anul terminal: vrânceanul Florin Muscalu (1943-2001) și brașoveanul Ermil Rădulescu (1944-1992). Nici nu îndrăzneam să ne apropiem de ei, îi priveam de la distanță. Ei erau publicați, noi abia visam la asta… De oarecare celebritate se bucurau și colegii de an, bârlădeanul Serghei Coloșenco, rebusist și enigmist publicat și răsplătit de cotidianul Dobrogea nouă și de suplimentul estival Litoral, și Toma Drăgulescu, din Medgidia, redactor la stația de radioamplificare, realizator de emisiuni culturale.
Într-un an mai mic, studențea un atlet ardelean, Ovidiu Mosora, luptător de greco-romane, nepotul profesorului Regman. Când „luptacul”, de altfel un băiat plăcut, prietenos, s-a hotărât să citească din versurile proprii la cenaclu, unchiul s-a arătat stânjenit și neîncrezător și nu a avut cuvinte de laudă. Sfatul său a fost: „Să-și vadă mai bine de carte!” Alt ardelean, Titus Comârzan, de pe lângă Lancrăm, a avut o frumoasă carieră profesională. Însemnările noastre nu ar fi complete, dacă nu am aminti de un alt cadru didactic, Vladimir Robu, prorector, lectorul de limbă română contemporană, cu un curs practic excepțional, acceptând, ca să-l vadă tipărit, înaintea sfârșitului, să fie trecut coautor, alături de Iorgu Iordan. Cei mai mulți, dar mai cu seamă tinerele cadre didactice (nu mai vorbim de studenți!), sufereau de pe urma decanului dogmatic și gregar, activist despre care se spunea că fusese ilegalist, „merit” pentru care a condus și revista Tomis (din 1972), făcând vid în jurul său, eliberându-se de personalități artistice precum Regman, Protopopescu, Novac, Ioanichie Olteanu.
Cornel Regman a performat prin curaj și onestitate într-un domeniu de pionierat, critica criticii, aducând, în plus față de alți confrați, echilibru și ironie. Stau mărturie Cică niște cronicari… (1970), Colocvial (1976) și Noi explorări critice (1982). Critică fără polemică? întreba cronicarul în 1976, dilemă mai actuală ca oricând în zilele noastre, când critica liricoidă satisface ipocrit sensibilități pe care „o soartă perversă le-a umflat cu caraghioase și zmintite vanități” (P. Zarifopol). Din păcate, lucrurile nu se prezintă altfel nici astăzi, ar putea constata temutul critic de la Viața Românească, „fie că un deplorabil personalism tinde să asimileze polemica, oricât de întemeiată, cu simpla răfuială, fie din pricină că publicațiile noastre literare – depou vast din nenumărate linii paralele – nu concep să cunoască, dintre toate formele de conlucrare, decât vecinătatea…”. Neunse și oxidate, resorturile criticii nu mai inspiră polemici și pamflete celebre, cu toate că motivele de nemulțumire și de încrucișări ale floretelor se întâlnesc la tot pasul.
Încurajat de profesor, văzând, poate, în dorința mea de progres o promisiune, mi-a publicat în Tomis câteva recenzii la cărți, în general, anoste – indiscutabil, m-a lăsat să discern singur –, dar debutul s-a dovedit de bun augur, încât îl consider și astăzi naș literar, personalitatea căreia îi port o nestinsă recunoștință. Într-un interviu din 1980 (revista Tribuna ), realizat de Radu Mareș, afirma, referindu-se la perioada dobrogeană: „Critici literari n-am fost pus să inventez, totuși un număr de recenzenți dintre studenții mei de la Institutul Pedagogic am reușit să ridic”. Și în continuarea bilanțului: „Ultima redacție frecventată este a Vieții Românești, unde, începând din 1974, am lucrat până de curând. Mă mândresc de a fi reușit să reunesc aici o nouă echipă de critici dintre colaboratorii mai vechi ai revistei, cărora li s-au alăturat alții noi. Nu e lucru ușor să faci să se vorbească de existența unui corp independent de critici, diferențiat de al tuturor celorlalte reviste importante. În ordine alfabetică: Alexandru George, Gh. Grigurcu, Gelu Ionescu, Alexandru Protopopescu”.
Pentru setea noastră de cunoaștere, coborârile profesorului Regman în pânza freatică a culturii române au fost de mare folos și lecturile noastre au însemnat, de atunci, păcatul vieții. Prospețimea sufletească și atitudinea naturală de amabil amfitrion ne-au ținut trează dorința de cercetare, de care, fatal, magistrul nu se mai poate bucura.