Este un fapt comun afirmația potrivit căreia scotocirea prin colbul arhivelor te răsplătește de cele mai multe ori cu descoperiri surprinzătoare. Iar când o astfel de descoperire îți aduce în fața ochilor un text al lui Constantin Noica despre gazetarul și scriitorul comunist Alexandru Sahia, confirmarea celor de mai sus dobândește un și mai puternic temei.
Dar iată despre ce este vorba: în numărul 501 din 22 august 1937 al revistei Vremea, Constantin Noica publică textul Un gând pentru Alexandru Sahia, prilejuit de moartea autorului Uzinei vii, la vârsta de 29 de ani. Da, filosoful, să spunem, în formare, la acea dată, autorul de mai târziu al Devenirii întru ființă, având și el aceeași vârstă cu cel omagiat, își găsește timp pentru a scrie despre cel care, chiar „dacă nu te convingea în lupta pentru dreptatea cauzei sale, te impresiona prin puterea lui de a suferi și compătimi”.
Așadar, formulat altfel, filosoful hrănit cu lecturi esențiale, scrie cu adâncă înțelegere umană despre cel sedus de utopia ideologiei marxist-leniniste, care „ascundea ceva romantic în lupta sa socială”, „rugându-se”, atunci, nu „pentru fratele Alexandru”, ci pentru sufletul celui plecat dincolo, a cărui blândețe pentru „cei cruzi părea provocatoare”: „ El era atât de bun – ce altceva decât bun, cu-adevărat bun, e de spus în cazul unor suflete de alcătuirea acestuia? – încât a știut să rabde totul în ce-l privea pe el: nedreptatea, sărăcia, suferința fizică, neînțelegerea”.
Noica vedea în fiul de țărani, născut în comuna ilfoveană Mănăstirea, una dintre cale mai vechi așezări din Câmpia Română, care s-a numit inițial Cornățel, având în componența sa și satele Coconi și Sultana, două denumiri semnificative pentru acele timpuri, într-o familie de oameni înstăriți – tatăl său, Stănescu, fusese primar liberal al comunei -, o încercare, în timpul scurtei sale vieți, de „desăvârșire”, care îl poartă de la pelerinajul la locurile sfinte, de unde își ia și pseudonimul literar – de la cuvântul arab „sahia” -, la „încadrarea în lumea monahală”, la Mănăstirea Cernica, pe care o părăsește foarte repede, până la lectura Ante-christului lui Nietzsche. Scrie Noica: „Nu am să uit seara când, îmbrăcat în haina monahală, îmbătrânit de barba ce-și lăsase, mirat însă, mirat în priviri ca întotdeauna, a venit să-mi ceară Ante-christul lui Nietzsche. Să citești într-o chilie pe Nietzsche? Trebuia să fie ceva desnădăjduit în sufletul prietenului din seara aceea, și așa cred și acum că era”.
Ceea ce nu spune Noica în însemnarea sa despre acest răzvrătit, care confundă, din păcate, „omenia” și dreptatea cauzei pentru care luptă, cu o ideologie străină de spiritul românilor, este rătăcirea care îl poartă, într-un alt fel de „pelerinaj”, de bună seamă, prin patria comunismului ucigaș, „inițiere” în urma căreia se simte obligat să scrie URSS azi, mistificând o cruntă realitate, cu mult mai dramatică decât o „revoltă dintr-un port”. Să avem și în acest caz o naivitate căzută în ghearele propagandei bolșevice, așa de bine ticluite, dar fără putința de a reveni, la „trezire”, printr-o „spovedanie”, ca în binecunoscuta istorie istratiană? Cam abruptă și inexplicabilă „înfrângere prin întoarcerea la lumea lumească”, cum spune Noica. De la „retragerea din lume, cufundarea în sine, încercarea de dăruire absolută”, conform aceluiași Noica, menită „să se descopere”, Sahia ajunge să elogieze „miracolul sovietic”. Pentru Noica, aceasta este calea care l-a dus pe cel care căuta desăvârșirea, cum am mai spus, la o înfrângere. Scrie Noica: „Între setea de absolut care te poate duce la mănăstire și setea de dreptate socială care, așa cum e înțeleasă azi, nu te poate duce decât într-un partid politic, este un drum pe care am fi voit ca Sahia să nu-l străbată. Dar nu i-am spus-o, și nici n-am aflat vreodată de la el ce anume l-a făcut să reînceapă viața de acolo de unde o lăsase”.
Ceea ce îl nedumerește cel mai tare pe Noica este faptul că Sahia, care „ascunde poate ceva romantic în lupta sa socială”, deși fiu de țărani, alege să „stea în mijlocul muncitorilor de pe la cele câteva fabrici din București, participând la suferințele lor, în loc să lupte – dacă pentru luptă de clasă simțea îndemnul – în sprijinul clasei sale țărănești, singura pentru care s-ar putea pune problema claselor la noi”. Un blând „reproș”, dar, mai ales, un minunat elogiu indirect, pe care Noica îl aduce țărănimii din acele timpuri!
Dar nu despre rătăcirile politice ale lui Alexandru Sahia scrie, în primul rând, Noica, acordându-i, celui care debutase literar în Bilete de papagal, și care, mai apoi, va colabora frecvent, cu reportaje, însemnări și schițe, la publicațiile importante ale timpului, precum Facla, Rampa, Dimineața, Adevărul, Azi, o prietenească înțelegere. Pentru autorul de mai târziu al Povestirilor despre om, important era, în primul rând, omul Sahia, cu zbaterile și căderile sale: „Căci atât de mult ne-am sălbăticit, cu rafinamentele noastre, încât prețul omeniei nu-l mai înțelegem, iar omul ca om ni se pare nevrednic de luat în seamă”.
Nu putem să nu remarcăm aceste cuvinte ale celui căruia, cum știm, într-o tristă epocă, i s-au pus în biografie și conștiință acuzații străine de spiritul său profund democratic. Ce dovadă mai clară de umanism, de toleranță din partea lui Noica, decât aceste rânduri despre un om, ca Sahia, animat de „valori” de cu totul altă orientare ideologică? Și să nu uităm ca la Vremea, finanțată de familia primarului Donescu, mai colaborau, în acele timpuri, Cioran, Barbu Brezianu, Arșavir Acterian, aceste din urmă dedicându-i, și el, lui Sahia, în același număr al revistei, un articol.
Noica vedea, însă, în acest „creștin primitiv”, trecut și prin experiențe religioase, și prin răzvrătiri sociale, mai mult sau mai puțin întemeiate, ispitit de veșnice căutări, și un promițător scriitor: „Talentul său literar era una din cele mai frumoase făgăduințe întâlnite în lumea tânără (nădăjduim că cele câteva nuvele rămase de la el vor vedea lumina tiparului cât mai curând). Dacă simțirea omului n-ar fi interesat, sensibilitatea artistului era sortită să impună”. Cred că Noica avea în vedere, printre altele, nuvela Înghițitorul de săbii, ce mai valoroasă creație a lui Sahia, dar și câteva din povestirile cu subiecte din tulburea, pe atunci, lume monahală.
Iată, așadar, cum autorul Tratatului de ontologie putea scrie rânduri normale despre cel care „ucenicise în ale sihăstriei”, dar și într-o înrolare tributară „păcatelor tinereții”, și pe care propaganda comunistă, în neobosită căutare de confirmări relevante, l-a târât atât de jos.