CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ: „IMPOSTĂRI” NEUROLOGICE

E îndeobște cunoscut că cei șapte ani de acasă hotărăsc ce fel de om ești, că influența acelei educații (sau lipsa ei) ne va afecta toată viața. Odată cu instruirea și experiența, se mai umplu golurile, se mai armonizează discrepanțele, însă dacă ai norocul ca acei „șapte ani” să fie ani „buni”, ești mai avantajat (cel puțin, din punct de vedere moral, că altfel, cine știe…).

Realitatea e că observația ține de înțelepciunea de viață, dar acum există studii care demonstrează, și din punct de vedere neurologic, cât de importanți sunt primii ani ai copilăriei. În această perioadă timpurie au loc toate „impostările” neurologice care, ca niște „pattern”-uri, vor fixa pentru întreaga viață anumite căi neuronale. Aceste structuri nervoase funcționează ca niște benzi de reacție, fixând comportamente și tipuri de manifestare pentru întreaga viață. Bineînțeles, ca în cazul ajustării celor șapte ani norocoși (sau nu), și aceste impostări pot fi schimbate sau îmbunătățite, deși par „bătute în cuie”. Însă, odată cu acumularea unei cunoașteri specifice nevoii în cauză și cu conștientizarea dorinței de schimbare, structurile neuronale pierd din rigiditate, devin maleabile și transformabile, pentru ca subiectul în cauză să își formeze alte sinapse, spre propriul beneficiu. Cât timp subiectul nu conștientizează și nu face eforturi de schimbare, „pattern”-urile vor funcționa pe pilot automat, omul neștiind din ce cauză are anumite reacții (emoționale sau fizice), atunci când evenimentele în sine nu vor fi fost suficient de puternice ca să i le declanșeze. Realitatea e că reacțiile respective se declanșează pe fondul celor impostate în copilărie, automatismul format fiind în serviciul persoanei (el devine un deserviciu doar atunci când omul vrea să schimbe reacția respectivă, schimbare care se face, bineînțeles, cu consum energetic și cu efort), scurtându-i timpul dintre stimul și răspunsul specific.

De ce cele trăite în copilărie sunt foarte adânc fixate? Nu e vorba doar despre faptul că la vârsta copilăriei suntem mai vulnerabili, creierele noastre sunt în dezvoltare, iar „distrugerile” biologice pot fi îngropate mai adânc, devenind mai greu de gestionat și remediat. „E și din cauza faptului că nu putem, atunci când suntem copii, să înțelegem ce ni se întâmplă și nu avem cuvintele potrivite să vorbim despre ele”, spune dr. James Gordon în cartea sa despre transformarea traumei¹. Cu siguranță, incapacitatea de exprimare, adică legătura încă neformată dintre sistemul limbic emoțional și aria de vorbire, e un motiv care îngroapă mai adânc emoțiile puternice ale copilului, care, dacă sunt negative, creează traume ce-l vor marca toată viața.

Însă există o explicație și mai precisă. În cartea sa Mitul normalității ², Gabor Maté vorbește despre importanța buclei hormonale: hipofiză – glandă pineală – glandă suprarenală, numită HPS³. El spune că: „infrastructura HPS este stabilită devreme în viață, începând din uter și până în perioada copilăriei. Stresul și abuzul suferite în această perioadă delicată pot distorsiona aparatul hormonal al stresului pentru toată viața. Din nou și din nou observăm că «nimicurile» presupus imateriale, cum ar fi emoțiile, au un impact material, în mod decisiv și hotărâtor.”⁴ (s. m./ H. B.).

Deși impostările despre care vorbeam nu privesc doar aspectele problematice, ci și partea bună a trăirilor, în general, studiile se axează pe partea negativă. În acest sens, cărțile cercetătorilor ne oferă o serie de răspunsuri. De aceea, ar fi momentul să definim ce este trauma. Cel mai simplu răspuns ar fi că trauma este o rană interioară, o rană psihică „depusă” în sistemul nostru nervos, care, prin amintire, poate fi declanșată oricând, căci trauma nu este ceea ce se întâmplă, ci ceea ce se întâmplă în interiorul nostru ⁵, spune Gabor Maté. Care, mai departe, enumeră două tipuri de traume: cele majore, legate de evenimente catastrofale sau extrem de violente și abuzive, respectiv, „traumele de fiecare zi”, adică evenimentele minore, trenante, stresante, sau atitudini ale celor din jur, în care copilul nu poate schimba nimic, adaptarea sa însemnând un paravan de autoprotecție pentru a rezista cu minime daune.

În ceea ce privește formarea axei HPS în perioada foarte timpurie, ni se spune că toate traumele sunt preverbale. Această afirmație este adevărată în două sensuri, explică medicul: „În primul rând, rănile psihice pe care le suferim ne sunt adesea provocate înainte ca creierul nostru să fie capabil să formuleze orice fel de narațiune verbală(…). În al doilea rând, chiar și după ce devenim înzestrați cu limbaj, unele răni sunt imprimate în regiuni ale sistemului nostru nervos care nu au nicio legătură cu limbajul sau cu conceptele (…). Rănile sunt stocate în părți din noi pe care cuvintele și gândurile nu le pot accesa direct – am putea chiar numi acest nivel de codificare traumatică nivel subverbal. ”⁶

Înțelegem, așadar, că matricea noastră de funcționare a fost „fabricată” în copilăria timpurie, chiar din perioada intrauterină, că ceea ce am trăit atunci a fixat niște structuri neuronale care au devenit automatisme de reacție azi. Nu e vorba numai de traume majore: atitudini minore și trenante, ca neglijența adulților, nesiguranța, respingerea suferită de către cei apropiați, nevoia de a demonstra, de a manipula pentru a fi băgați în seamă etc., au reprezentat tot atâtea momente de suferință care necesitau vindecarea „rănilor”, adesea chiar ascunderea lor. Ceea ce face ca azi, adulți fiind, să reacționăm asemănător, fără să verificăm, fără să observăm dacă între stimul și reacție există vreo legătură logică: „reacții timpurii ca acestea se întipăresc în sistemul nervos, în minte și în corp, făcând ravagii în relațiile viitoare. Ele apar pe parcursul întregii vieți ca răspuns la orice incident care seamănă vag cu amprenta inițială – adesea fără nici o amintire legată de circumstanțele care le-au provocat (…). Vechile circuite emoționale din adâncul creierului, programate în copilărie, preluaseră controlul, în timp ce părțile raționale, calmante și de autoreglare fuseseră deconectate.”⁷

Cu siguranță, nu suntem condamnați să rămânem „la mâna” vechilor structuri neuronale, dacă observăm că ele nu ne servesc și nu susțin dezvoltarea noastră. Ele au fost folositoare cât timp am funcționat pe pilot automat, conștienți sau nu de această situație. Studii tot mai numeroase arată că organismul și-a ajustat astfel structurile de funcționare, încât să câștige cât mai multă energie. Însă, totodată, ele pot fi schimbate: ne putem forma noi automatisme, pe care să le fixăm conștient, nu prin adaptare inconștientă ca-n perioada copilăriei, când nu puteam să ne alegem nici mediul, nici relațiile, nici cine să ne îngrijească etc.

Ba, mai mult, există cercetători care vorbesc despre „trauma pozitivă”, respectiv despre „transformarea traumei”. Mark Wolynn, psiholog clinician specializat în traumele trans-generaționale, în cartea sa Povestea ta a început demult ⁸, afirmă că nu toate efectele traumelor sunt negative: „Traumele pe care le moștenim sau pe care le trăim nemijlocit pot să creeze nu doar o moștenire încărcată de suferință, ci pot și să genereze o moștenire cu potențial și reziliență, de care să poată beneficia multe dintre generațiile care vine.” Aceste idei sunt legate de rezultatele cercetărilor în epigenetică: ele atestă faptul că acumulările emoționale care, neîndoielnic, afectează biochimia corpului, sunt transmise mai departe către generațiile următoare.

Dar nu e vorba doar de generațiile viitoare, care pot câștiga epigenetic pe de urma transformărilor suferite prin supraviețuirea și reziliența noastră trecând prin traume: există, din fericire, rezolvări și pentru prezent, adică există un proces de adaptare și depășire a suferinței și stresului la care suntem continuu expuși. James Gordon, medic psihiatru, absolvent de Harvard și doctor în medicină, expert internațional în utilizarea medicinei minte-corp pentru tratarea și prevenirea depresiei, a anxietății și a traumelor psihice, în cartea sa Transformarea traumei, despre care am amintit, ne invită într-o „călătorie” de vindecare a efectelor psihice și biologice ale traumelor inevitabile din viața noastră. El știe că trauma ne va afecta pe fiecare dintre noi, dar că avem capacitatea de a ne înțelege și a ne vindeca pe noi înșine : „Lecțiile pe care le învățăm din traume pot să ne deschidă mintea și inima pentru a obține o înțelegere mai adâncă și obiective mai clare”. În capitole precum: „Toate emoțiile sunt inocente”, „Împrietenește-te cu corpul tău”, „Înțelepciunea corpului”, „Îmblânzirea declanșatorilor traumei”, „Râsul rupe blestemul traumei”, prin o serie de exemple concrete și studii de caz, ne sunt furnizate o baterie de instrumente și tehnici practice, un autentic program de descoperire de sine și vindecare, de refacere a rețelelor neuronale care, înainte, conduceau reacțiile emoționale și biofizice pe un traseu rigid.

Autorul cărții Mitul normalității constată că trăim într-o cultură toxică și că excepția, care spune că unele momente din viață implică stres, mai nou, a devenit regulă de viață. În consecință, trăim într-o societate a provocării zilnice. Cea mai solicitantă acțiune ce ni se cere este continua adaptare la schimbare, iar ritmul alert al transformărilor nu ne lasă timp de odihnă. Unii facem față mai greu, generația tânără se adaptează prin salturi, dar solicitarea ne pune pe toți sub presiune.

Conștientizarea situației alarmante, asociată stresului interior – de cele mai mute ori, nedepistat –, duce la reacții emoționale și fizice specifice vremurilor moderne: depresii și boli, dependențe și reacții extreme (de aceea se și spune că, în ciuda medicinei avansate, suntem cea mai bolnavă societate de când există specia umană). E tot mai necesar să ne oferim timp și atenție pentru a cunoaște problemele personale în adâncul lor, ca să puteam să le contracarăm efectele devastatoare.

Aș vrea să revin la ideea de la început, privind exprimarea verbală a trăirilor interioare (deoarece noi, scriitorii, suntem oamenii cuvântului, partea aceasta mi se pare foarte interesantă). Traumele timpurii se formează, cum am spus, în stare preverbală, când suntem în incapacitate de a formula în cuvinte ce simțim. Această problemă, totuși, o întâlnim și mai târziu, arată același Gordon: „Trauma diminuează funcționarea mai multor zone ale lobului frontal al cortexului cerebral și, odată cu ea, și capacitatea de judecată, conștientizarea de sine și compasiunea. Unele conexiuni vitale ale creierului pot fi deteriorate(…) făcându-ne să ne simțim fragmentați, incapabili să ne conectăm gândurile cu sentimentele. Imaginile vizuale ale traumei pot fi parțial sau complet separate de zona exprimării verbale (numită aria lui Broca, după cel care a descoperit-o) din lobul temporal al emisferei stângi. Mulți oameni sunt torturați de imagini terifiante, dar nu le pot pune în cuvinte ”⁹(s. m./ H. B.). Pe de altă parte, același savant scrie că prin exerciții de conștientizare și prin atenția acordată trăirilor emoționale și expresiei lor în corp, poți descoperi că nu ești neputincios și lipsit de speranță: cu numai câteva minute de efort concentrat, poți schimba felul în care gândești, în care te simți, modul cum privești lumea sau cum te exprimi. Că în loc de a reacționa, poți interacționa, și astfel, refăcând legăturile dintre emisferele și zonele cerebrale specifice, poți să te exprimi. În momentul în care trăirile adânci „se prind” în cuvinte, o mare parte din suferință se evaporă (înțelegem aici, în mod clar, efectul cathartic al exprimării, explicat neural), cu condiția ca această exprimare să fie una constatatoare, întru calm, conștientizare și observare, iar nu una pătimașă, plină de lamentații, care adaugă și mai multe emoții. Deoarece, în momentul în care experiența trece dintr-o zonă neuronală a sistemului limbic-emoțional în neocortexul rațional – lobul care conține vorbirea –, tratarea problemelor e mult mai înțeleaptă, în conformitate cu evoluția creierului.

Bineînțeles, acest pas prin care se câștigă capacitatea de exprimare a suferinței interioare, este doar unul dintr-o suită de tehnici active, pasive, de mișcare sau contemplative, pe care autorii menționați aici ni le propun: ele necesită o anume consecvență și un interes constant în a le practica, cu efecte pe măsură. Cercetătorii rămân de aceea optimiști, căci, dincolo de nevoia de schimbare, ei se simt încurajați de evidența că schimbarea chiar este posibilă. Ca indivizi și ca societate, deopotrivă.