Băleanu m-a luat cu el, în primele zile ale lui februarie 1989, la casa sa din nordul Olteniei, de la Șindilița, „lângă culele de la Măldărești”, cum a ținut să-mi precizeze, ca într-un album turistic, ca să dea o oarecare aură de verosimilitate unei invitații, până la urmă, surprinzătoare, dat fiind faptul că nu aveam nimic în comun. Mi-a propus și să vizităm împreună Hurezii, Bistrița și Tismana, unde mi-a promis că îmi face cunoștință cu niște călugări și călugărițe deosebite, de la care voi afla anumite chestii care țin de „o altă Românie decât asta oficială”.
Ipochimenul putea să pară profund când voia, mai ales pentru cei inculți ca și el, ai fi zis că nu mai poate dormi de grija bietei țărișoare, că e un om spiritual, cu toate că traseul său în viață, mai mult decât lucrativ și mai mult decât compromițător, depunea mărturie că omul era un perfect egoist. Când, cu opt clase și o școală profesională, ajungi să locuiești în Cotroceni, la numai 30 de ani, e de presupus că știi să te descurci mai bine, pe palierul șmecheriei partinice, decât universitarii care stau în Drumul Taberei sau în Balta Albă. Fiind eu însumi un egoist, l-am simțit de când l-am cunoscut, ba chiar dinainte, de când omniprezența sa în spațiul public m-a determinat să îl investighez mai pe îndelete. Cum investigațiile se opreau totdeauna înaintea unui prag dincolo de care nu mai aflam nimic – de pildă, cum a reușit să scape, mergând mereu în sus, de epurările activiștilor fără școală, din anii ’60-’70, mai ales că era nepotul lui Ionel Negureanu, consilier și apoi ministru al lui Dej –, mi-am spus că, în fond, numai omul însuși mi se poate dezvălui mai bine decât informațiile pe care le-am primit de la surse, deci am acceptat imediat propunerea de a-l însoți în Oltenia. Cu atât mai mult cu cât Băleanu a ținut să îmi precizeze că și generalul Dalea ar fi vrut să vină cu noi, însă anumite obligații (sau prudența?) îl împiedică. Am înțeles, firește, că avea aprobarea lui Dalea, dacă nu cumva inițiativa pornea chiar de la general, și, prin urmare, am consimțit pe loc. Am anunțat la birou că plec într-o inspecție inopinată în țară, la Asociația Scriitorilor din Craiova și prin mediul intelectual din Oltenia, și, într-o dimineață rece de februarie, iată-mă în mașină, alături de cel mai „disident” membru al Comitetului Central.
Care, curios, deși nu conducea vreo instituție oficială, în aceste vremuri de economie și austeritate de sus până jos – când însuși Ceaușescu renunțase la Buick-ul din anii ’70, cu care îi plimbase pe de Gaulle și Nixon –, avea mașină neagră cu șofer. Șoferul nu era de la noi, dar era cu siguranță securist, după carură, tunsoare și, mai ales, după privire. Poate că era de la Informațiile Externe sau de la Transmisiunile Speciale, în ultimul timp și ăștia începuseră să lucreze tot pe intern, de când cu greva de la Brașov, din ’87. Ne călcam adesea cu ei pe bombeu, îi găseam mai mereu înaintea noastră în diverse locuri, de parcă eram două echipe rivale, nu una și aceeași instituție a Securității statului. De nu știu câte ori am avertizat, în ședințe, că această redundanță nu produce decât confuzie în informații și că, dacă tratăm România ca pe o țară ocupată, ea va ajunge, la un moment dat, să se comporte ca atare. În zadar. O mână nevăzută – unii vorbeau de oamenii lui Pacepa, alții de serviciile străine, alții de prostia congenitală a lui Postelnicu, provocatorii o acuzau chiar pe Ceaușeasca – oprea orice inițiativă de revenire la normalitate. Cel mai tare mă enerva când eram gata să pun mâna pe vreun intelectual de doi bani, care frecventa prea mult ambasadele occidentale, și mi se răspundea să îl las în pace, că e omul Externelor. Și erau tot mai mulți din ăștia! Parcă eram în Germania lui Hitler, în care Abwehr-ul nu știa ce face Gestapo-ul și invers. Împins de instinctele mele, voiam să fac puțină curățenie în viața culturală – adică să mai blochez pe unii impostori care făceau pe rezistenții sau, dimpotrivă, pe credincioșii partidului, pentru că nu știau să scrie – iar Externele îmi comunicau, sec, că scriitorii Cutare și Cutărescu acționează în virtutea unui mandat primit de la ei, din rațiuni superioare. Care rațiuni, mie, tartorul vieții literare, nu îmi erau nici măcar notificate!
Șoferul lui Băleanu, care știa perfect cine sunt (avea poate același grad ca și mine și mă sfida, făcând pe inocentul), îmi confirma încă odată nebunia la care ajunsese Securitatea noastră, în care spionii erau la rândul lor spionați, de aceleași organe ale statului, pentru care spionau ei înșiși. Suspiciunea se generalizase, ca pe o corabie avariată, în care nu există suficiente bărci de salvare și fiecare își bănuiește colegul de cabină că îl va da la o parte, ca să prindă un ultim loc sigur.
Am pornit la drum, cum spuneam. În mașină, în față, șoferul, maior sau colonel, uitându-se, din când în când, pe sub sprincene, în oglinda retrovizoare („privire de Băneasa”, o botezasem eu cândva), iar în spate, noi: eu și „scriitorul național”. Mi-a propus imediat să ne tutuim și mi-a dictat repede programul „itinerariului inițiatic”, cum îi spunea el, mimând a poseda un bagaj cultural inexistent. Urma să mergem, prin Pitești, la Craiova, de acolo, prin Filiași, la Târgu Jiu, iar de acolo întâi la Tismana, apoi la Hurezi. „Pe urmele lui Tudor Vladimirescu și ale lui Bălcescu”, zicea companionul meu, zâmbind straniu, în colțul ochilor. Apoi făceam un mic popas, „de două-trei zile, mai vedem o culă, mai vorbim, ne mai împrietenim”, a zis Băleanu, la casa sa din Șindilița, lângă Măldărești, urmând să coborâm, nu știu de ce, prin Bălcești, spre Vâlcea, înapoi spre București.
După întâlnirea de la generalul Dalea, intervenisem pentru piesa lui Băleanu pe lângă dobitocul de Dulea, să i-o joace fără alte comentarii. Deși nu era de resortul meu – eu mă ocupam numai de scriitorii cât de cât periculoși pentru regim, nu de politruci –, l-am sunat pe zbirul culturii pe telefonul direct, mizând pe surpriza care îi dă totdeauna peste cap pe birocrați. L-am sunat personal, nu prin secretară, și l-am luat dur, pentru că ipochimenul e uns cu toate alifiile. I-am zis: „ascultă, tovărășele, sunt maiorul Stancu, de la Interne, știi că mă ocup cu bunul mers al lucrurilor în literatura română contemporană. Sunt informat că mătăluță blochezi fără motiv o piesă la Teatrul Mic, a tovarășului Băleanu, un scriitor cât se poate de devotat cauzei noastre.” „Păi, știți…”, a dat să replice Dulea, dar aveam pe birou fișa lui psihologică și, în consecință, am plusat rapid, contând pe respectul față de autoritate, de care dădea dovadă în orice împrejurare: „Nu știu nimic, tovdulea. Nu știu nimic despre înțelegerile dumitale cu alți dramaturgi, mai puțin talentați și mai puțin devotați partidului, ca să nu fie jucat Băleanu, care are prea mult succes. Când estimezi că voi avea plăcerea să fiu invitat la avanpremieră?” „Cât de curând, tovarășu’ maior. Voi da dispoziții…” „Nu, tovdulea, la noi nu merge cu promisiuni și angajamente din gură, ca la voi. Piesa e gata să fie jucată?” „Da, mi s-a raportat că repetițiile s-au încheiat. Dar mai sunt unele aspecte…” „Nu ești bine informat, tovdulea. Nu mai e nici un aspect. Azi e marți, zi cu ghinion pentru cabala amicilor tăi. Joi seara vreau să văd avanpremiera. Dacă nu, cineva va avea de suferit.” „ Să trăiți”, a dat-o Dulea pe lingușeală, „joi veți fi prezent la avanpremieră. Voi da dispoziții explicite teatrului. Dar dumneavoastră răspundeți dacă apar probleme”, a strecurat, perfid, politrucul. „Dumneata vezi-ți de răspunderile dumitale, lasă-le pe ale mele, că te depășesc. Și să nu-ți închipui vreodată că ești mai presus de orice bănuială.” I-am închis telefonul în nas, fără să-i mai las timp de replică, fiind convins că va raporta pe canalele lor, la Tovarășa lor dragă. Însă știam și că va da drumul piesei, nu-i convenea că aflasem de șpăgile pe care le lua de la unii dramaturgi ca să-i joace sau – culmea imbecilității! – ca să nu -i joace pe alții, sub diferite pretexte.
Nu-i spusesem, firește, lui Băleanu de intervenție, pentru că nu mă interesa să văd dacă e educat și știe să mulțumească pentru ajutor. Mă interesa mult mai tare dacă și cât este de informat, și pe ce canale. Pentru că, dacă reușise să penetreze rețeaua lui Dulea, care ajungea direct la Cabinetul 2, însemna că tipul e tare de tot.
Și bineînțeles că o penetrase! Cum am ieșit din oraș, pe autostradă, fără să se ferească de șofer și fără să se îngrijoreze că-mi oferă o informație esențială, mi-a spus direct: „Îți mulțumesc, Filip, pentru ajutor. Nu mă așteptam să fii atât de săritor și să ai o așa de mare influență. Mi s-a spus că Dulea a făcut pe el de frică după ce a vorbit cu tine și că a spumegat până seara, când s-a dus glonț la Ceaușeasca și i-a raportat că l-ai amenințat. N-ai avut, probleme, sper, din cauza mea. Oricum, ești singurul om care a mișcat un deget pentru piesa mea, care are un succes colosal, se joacă la Mic numai cu casa închisă, pe o lună înainte. N-am putut să îți mulțumesc public, înțelegi și singur de ce, dar îți mulțumesc în particular, acum.” „Nu aveți pentru ce, maestre.” Mizasem, din nou, corect pe slăbiciunea lui pentru această vocabulă, a protestat doar formal, cu un gest, dar nu m-a întrerupt. „V-am promis în fața generalului că, dacă pot fi de folos, în restabilirea normalității comuniste în literatura momentului, o voi face. Probabil nu ați crezut că o să mă țin de cuvânt. Să știți că nu fac decât promisiuni pe care le pot respecta.” „Mi s-a spus că ai fi urlat la Dulea și l-ai amenințat că îl bagi în pușcărie sau că-l împuști, cel puțin așa i-a raportat dobitocul Tovarășei.” „Nu l-am amenințat cu pușcăria, nu e o amenințare care să mai sperie pe cineva în ziua de azi, la cât de lentă și clementă este justiția noastră socialistă, poți să și mori liniștit în patul tău, până îți vine sentința. Dacă îți mai vine. Dar am anumite informații că tovdulea își exploatează în interes personal dreptul de a cenzura anumite spectacole și cărți și l-am prevenit că aș putea să dau curs acestor informații. Firește că, subliminal, i-am transmis să aibă grijă pe unde trece strada, dar asta numai pentru că e căpos și nu obții nimic de la el cu binișorul. Bănuiam că se va duce la Cabinetul 2, însă n-am avut, până acum, probleme cu Tovarășa.” „Ești tare, Filip. Nu mă așteptam să-l încaleci pe Dulea. Îți dai seama că marii noștri scriitori, membri ai Comitetului Central și ai Marii Adunări Naționale, tremură de grijă că ăsta o să le ciumpăvească opurile, de n-or să și le mai recunoască, pe raft, în librărie? Îți dai seama că ăsta i-a provocat, cu câteva luni în urmă, lui Buzura un edem cerebral, după ce l-a ținut patru ore în anticameră și i-a retras Drumul cenușii din librării?” Băleanu râdea cu poftă, răsturnat pe spate, ceea ce contrasta cu ținuta lui corectă, onctuoasă, de țârcovnic plin de evlavie. Am zâmbit și eu, ca să nu-i las impresia că a fost mai mult decât o glumă, ceea ce, profitând de informații, i-am făcut lui Dulea. „Nu cred că Dulea e atât de influent și n-am avut niciodată impresia că textele lui Titus Popovici, în rarele ocazii când binevoiește să ni le comunice, sunt proaste din cauză că i le-a cenzurat amicul nostru. Și-apoi”, am adăugat, ca să adâncesc atmosfera de intimitate „eu nu sunt scriitor, nici membru în C.C.. Sunt un simplu maior de Securitate, care mai crede în valorile instituției și ale socialismului victorios.” Băleanu a râs din nou, cu aceeași poftă, de parcă nu mai era individul ascuns și calculat care era de fapt, ci își dăduse drumul la toate zăgazurile. În lunile care au urmat, aveam să îi aud deseori acest râs, care contrasta cu toată ființa lui, în fond, arogantă, calculată și plină de importanță. De ce să mint, râsul îl umaniza și îl făcea oarecum mai simpatic. „Itinerariul inițiatic” începea, așadar, sub cele mai bune auspicii.
Șoferul se uita, cum spuneam, prin oglinda retrovizoare, la noi și mai ales la mine, și am simțit că e momentul să rup această falsă complicitate. L-am atacat scurt: „Tu de unde ești, tovarășu’, de la Externe sau de la Transmisiuni? Că de la noi nu ești…” „De la Transmisiuni, să trăiți, sunt șoferul lu’ tovarășu’ colonel Grumaz, dânsul are grijă de maestrul și mă mai trimite din când în când cu mașina prin țară, să ne mai odihnim și să căpătăm inspirație pentru piesele viitoare.” Tipul zâmbea fără griji și eu începeam să mă simt ca un actor într-o piesă în care toți își știu rolurile, în afară de mine. N-am avut de ales, trebuia să joc mai departe. „Ce grad ai? Căpitan sau maior, că nu mai ești nici tu tinerel?” „Maior, ca și dumneavoastră, dar nu am funcția dumneavoastră. Și știți că funcția bate gradul. Așa că vă rog să-mi permiteți să fac mai departe pe șoferul, e bine să nu ne depășim limitele. Tovgrumaz vă respectă foarte mult și eu la fel.”
Băleanu a intervenit zâmbind enigmatic, cum făcea când dorea să pară important. „Îți dai seama, Filip, la ce grad de paranoia ați ajuns, dacă maiorii fac pe șoferii coloneilor? La ce folosește toată secretomania asta? Crezi că e normal ca securiștii să ajungă să se deghizeze în milițieni, ca să se camufleze?” Nu puteam decât să râd, la rândul meu, ideea deghizării în milițieni fusese ultima găselniță a tipilor de la Dezinformare, însuși marele Ioșca ne explicase într-o ședință ce acoperire colosală e cea de milițian, care îți dezvăluie apartenența la Interne, dar o ascunde pe cea la Securitate, tocmai pentru că nimeni în lume nu se gândește că un milițian prost, cum sunt majoritatea, ar putea fi, de fapt, un securist foarte inteligent. Am râs, deci, în continuare, scriitorului național îi plăcea să treacă drept un tip cu umor și nu se făcea să îl dezamăgesc. De ce să mint, îmi plăcea că Băleanu îmi oferea unele indicii care mă interesau, cu toate că mă deranja certitudinea că el conduce jocul și voi afla foarte greu ceea ce, de fapt, voiam cu adevărat să aflu în ce-l privește. Am dat-o imediat pe literatură. „Aveți de gând să scrieți o piesă și pe tema asta, maestre?” Băleanu a râs din nou cu poftă, dar răspunsul lui, sec și cu destule asprimi, a marcat imediat limita la care avea de gând să se oprească. „Dragă, dacă m-ai citit, știi că eu am spus că activistul este personajul reprezentativ al societății noastre actuale. Nu securistul. N-am intenția să zgândăresc degeaba rahatul. Nici măcar tu n-ai putea face să se joace o piesă despre voi, cu toate că vă duce mintea la tot felul de perversiuni.”
Autostrada, plină de gropi după o iarnă grea, era aproape pustie și maiorul-șofer gonea netulburat, imun la eventualele radare sau echipaje de miliție. De-o parte și de alta a autostrăzii, lanuri cultivate până în buza asfaltului și oameni la lucru. L-am întrebat pe „scriitorul național” ce părere are despre situația din agricultură și despre această întoarcere a politicii de stat, dinspre industrializarea de acum câțiva ani, înspre cultivarea pământului. „Dragă Filip”, a început Băleanu, „dacă vrei cumva să mă tragi de limbă despre absența alimentelor de pe piață, o să-ți dau satisfacție: da, sunt și eu nemulțumit, ca orice om, că nu se mai găsește nimic de mâncare și nici măcar băutură. Aseară am intrat la Capșa și nu am găsit decât pește congelat și șnițel făcut din parizer. Ca băutură, mi-au oferit bere Bucegi și vermut. La Capșa! Îți dai seama ce cred despre noi străinii, câți mai nimeresc pe la noi, cu misie sau din întâmplare, când intră în acest templu al gastronomiei – care, orișicât, încă mai e cunoscut afară – și li se oferă ciorbă de legume și plachie de cod congelat, cu garnitură de cartofi fierți. Dar să știi că derbedeii de la Europa liberă, care mă înjură zi de zi, mint când vorbesc de o criză a agriculturii. Agricultura n-a mers niciodată mai bine, chiar dacă știi și tu cât se minte în această privință. N-am făcut 50 de milioane de tone de cereale anul trecut, cât a raportat Ceaușescu – pe baza datelor pe care le-a primit și el, de la cei care trebuiau să-l informeze corect –, dar vreo 15-18 milioane îți garantez eu că s-au făcut. Din Europa, numai Franța, Italia și, poate, Spania au o productivitate mai mare decât noi. Dacă am sparge cooperativele și am da înapoi pământul din IAS-uri, nu știu dacă am mai face 10-12 milioane de tone de cereale. Iar zootehnia, pe agricultură individuală, ar fi terminată. Am importa păpică la greu, în loc să exportăm, ca acum. Problema e, deci, nu că se produce puțin, ci că se exportă prea mult, iar ce rămâne e distribuit aiurea. Știi că sunt județe, ca Sibiul sau Mureșul, în care nu prea există probleme, deși nu sunt mari județe agricole, în timp ce amărâții din Bărăgan sau din Oltenia crapă de foame? A ajuns Nea Mărin să mănânce fulgi de creveți, importați din Vietnam, în loc de zacusca lui de ardei, strămoșească. Dar toate astea n-au să mai dureze mult. Eu am teoria mea: poți să-i iei românului drepturile, poți să-l scoți pe stadioane, să facă spectacole-mamut, ca pe vremea lui Carol al II-lea, și nu se va revolta. Dar dacă îi iei păpica de la gură și vinișorul din debara, o să iasă în stradă și o să dea la cap. Când i se pune și cui se nimerește.” „Aveți perfectă dreptate, cam asta e psihologia românilor, nu-mi place să o recunosc, dar n-am ce-i face. Totuși, mărturisesc că nu-mi pică bine când o aud pe Blandiana recitând noi suntem un popor vegetal. Firește, e altceva când o spuneți dumneavoastră. Înseamnă că aveți informații temeinice că starea de nemulțumire se amplifică. Avem și noi, de ce să mă ascund de dumneavoastră și de colegul de la volan, care trage politicos cu urechea.” „Lasă naibii informațiile, că ele te mint la fel de ușor ca oamenii, Filip. Trebuie să simți ce se petrece, ca să poți preveni. Și realitatea e că mulți de la voi nu simt nimic. Continuă să-l îndobitocească pe Ceaușescu cu false raportări și nici măcar nu o fac deliberat, după un plan, o fac de frică și din comoditatea asta românească, de care nu ne mai vindecăm. De-aia am vrut să vii cu mine în această scurtă vacanță, vrem ca mai ales tu să vezi că există, sub România asta oficială, o alta, care merită recuperată până nu se pierde de tot.” „Dar dumneavoastră de unde o cunoașteți, cum ați avut acces la ea?” „Asta e o altă poveste. Să spunem că, păstrându-mi casa de la Șindilița, am cunoscut alți oameni decât în București. Și, chiar dacă n-am învățat eu multă carte (lasă, nu protesta, știu că asta se spune despre mine, că am scris mai multe cărți decât am citit), am o intuiție țărănească mai puternică decât toată doxa deștepților ălora de esteți de la Uniune, care trăiesc în cloaca lor literară ca într-un acvariu! Țăranul simte că nu e normal ca țara să facă politică mondială, iar el să crape de foame. Și că nu-i de vină numai tovarășul Ceaușescu, ci mai ales ăia despre care tot scriu eu și despre care scria și Păunescu în Flacăra, până l-au dat afară.”
Băleanu s-a închis imediat în el, enigmatic, după această scurtă declarație angajantă, de politruc luminat. Afară, peisajul cenușiu, bacovian, de sfârșit de iarnă, defila mai departe, în timp ce șoferul-maior gonea ca nebunul, fără să îi pese de nimic.
M-am hotărât să tac și eu, să văd ce urmează, chiar dacă tăcerea ar fi putut deveni penibilă. Mulți dintre noi au o adevărată spaimă de tăcere, de momente goale, și adesea, pentru a umple aceste spații goale ale comunicării, vorbesc vrute și nevrute. Ăstea sunt momentele cele mai periculoase, când spaima de ridicol sau de o eventuală atmosferă ostilă te face să îți pierzi controlul și să spui ce nu trebuie. Noi suntem antrenați să tăcem, să îl lăsăm pe celălalt să facă primul pas, să se deschidă. Băleanu, însă, părea și el antrenat, sau poate chiar avea acea șiretenie țărănească de care vorbea: tăcea și el și se uita pe fereastră, brusc abstras de la ce se petrecea în interiorul Daciei sale negre de protocol, cu număr mic și stație de emisie-recepție. Nu-mi rămânea decât să tac și mai abitir.
Am tăcut așa preț de vreo jumătate de oră, timp în care ne-am apropiat serios de Pitești, se vedeau deja instalațiile combinatului petrochimic și flăcările lămpilor de control. Șoferul-maior mersese tare de tot, indiferent la gropile care decorau autostrada și imun la eventualele filtre sau controale ale miliției. De regulă, mă enervau asemenea mașini în trafic, mai ales că noi aveam indicații să ne dăm la o parte, să nu ne deconspirăm prezența. Mă călcau pe nervi ștăbuleții de doi bani de pe la sindicate sau cooperație, tot mai mulți, tot mai aroganți, care, la adăpostul culorii negre și a numărului mic, dădeau pe toată lumea la o parte. Acum făceam eu însumi parte dintr-un asemenea echipaj. Noroc că autostrada era aproape goală și nu deranjam pe nimeni cu mârlănia noastră de activiști ajunși, de belferi ai socialismului.
Când să intrăm în Pitești, Băleanu a hârâit adânc (încerca vădit să sugereze nu numai boieria, ci și senectutea înțeleaptă), după care a început din nou să vorbească. „Filip dragă, îți propun să nu ne oprim până la Craiova. Acolo o să tragem la Jiul, te duci la Asociație și-ți faci treaba, iar eu mă duc la mitropolie, să pregătesc totul cu Înalt Prea Sfințitul. Te așteptăm la masă. Vezi să intri prin spate, pe la clădirea veche, prin față intră doar funcționarii și enoriașii. Las eu vorbă să te aștepte cineva. Popii sunt mai bine organizați ca voi, n-avea grijă!” „Bine”, am zis, ușor contrariat că disidentul de partid și de stat îmi știa până și alibiul cu care plecasem din București, „cum spuneți dumneavoastră. Puteam mânca și la Jiul, sau la Minerva, la masa profesorului Piru, dar dacă dumneavoastră vă place bucătăria monahală, n-am nimic împotrivă. Îl cunosc și eu pe Înalt Prea Sfințitul Nestor, dar n-am fost niciodată invitat la el la masă, se spune că se mănâncă foarte bine și are întotdeauna un vin bun.” „Bine? Nici la Ceaușescu la palat nu se mănâncă așa bine ca la Înaltul! Omul ține post, nu gustă carne, însă pentru invitați are toate bunătățile pământului. Ia zi, de când n-ai mai mâncat o piftie de raci? O să mănânci acum!” Băleanu râdea din nou cu gura plină, se vedea că îi place să te uimească și că resimte un soi de mândrie în a o face pe boierul, el, țăranul din Șindilița Olteniei alfabetizat la „Ștefan Gheorghiu”. „Înaltul e nu numai mitropolit, e și om de carte, a umblat pe la schiturile din nordul Olteniei și a adunat cântece bătrânești și legende vechi. A descoperit și cărți de bucate din secolul al XVIII-lea și le-a pus pe măicuțe să învețe rețetele. E haios, o să-ți placă. Îl chemăm și pe Tudor Gheorghe, să ne cânte cântecul oastei lui Tudor Vladimirescu, pe care n-are voie să-l cânte pe scenă, dar pentru noi o să se producă, stai liniștit.”
*
Eram liniștit și, în mod straniu, aveam să rămân liniștit pe tot parcursul acestei călătorii neverosimile, de la un capăt la altul. Acum, când mi-o reamintesc, în împrejurările create de revoluția ăstora, toate se leagă, dar nu pot scăpa de senzația de straniu, de ireal, pe care am avut-o atunci. Simțeam că oamenii ăștia trăiesc într-o lume a lor, una pentru care trudim noi, cei de jos, de la ruperea oaselor, și pe care troglodiții de la partid sau din guvern nici nu o bănuiesc. Și nici noi, oamenii obișnuiți, care ne sculăm la șase jumătate ca să mergem la serviciu și tragem la șaibă opt sau zece ore, și duminica, dacă e nevoie, nu avem habar că ăștia o duc ca boierii. Pe tipii ăștia, care au funcții oficiale mai de mâna a doua și sunt prinși în toate sistemele de putere ale statului, nu îi controlează nimeni, ca și cum ar avea, în interiorul României socialiste, pe care o supraveghem noi, un stat al lor, în care fac ce vor. Eu însumi, cu tot rafinamentul meu decadent, cu ceasurile mele și cu colecția de vinuri, ambele de mâna a doua, cu puterea mea de a ancheta și a băga groaza în oasele oricărui om de cultură din țara asta, eram un biet lefegiu pe lângă ei: un om lipsit de orizont și supus timpului. Un executant, nu un om liber.
Oare ce o face acum Băleanu? O fi căzut tot în picioare? Știu că Ioșca îi pregătise din timp pe băieții care urmau să îl scuipe pe Păunescu, în cazul în care s-ar fi dus spre Ambasada americană, conform înțelegerii pe care o avusese cu Michael Parmley, despre care bardul de la Bârca credea că este atașat cultural, dar care era, în realitate, rezidentul CIA în România, pe care îl pilotam în orb și îl dezinformam masiv, prin tot soiul de semi-disidenți inventați de noi. Însă pentru Băleanu nu am aflat ce se pregătea. Pur și simplu, despre el nu se vorbea în nici un capitol al marelui plan, ca și cum nu ar fi contat, cu toate că eu știam cât era, de fapt, de tare. Destinul „scriitorilor naționali”, cei care scriseseră despre regim și despre Ceaușescu, dar și cei adevărați, care ilustraseră onest performanța și valorile autentice în literatură, fără să aibă vreo legătură cu propaganda și cu comunismul, avea să fie mai dificil în primii ani de după revoluție. Tipii de la Dezinformare considerau – le-am citit analizele, toate treceau pe la mine – că sunt „expirați” și e necesară schimbarea „gărzii”. Am simțit că există unii artizani secreți ai planului, dintre cei mai vârstnici, cărora nu le convenea faptul că ne pregăteam să ieșim din comunism cu o literatură, cu o cultură, cât de cât, mai de Doamne-ajută și cu o ierarhie literară corectă, bazată pe valoare, nu pe temenelele făcute partidului, ca în Uniunea Sovietică. Venise, se pare, rândul unora ca Dinescu, Dan Petrescu sau mai știu eu cine, era nevoie de sânge proaspăt și „disident”, nu conta că primul e o hahaleră, iar celălalt nu are operă. Parcă ăia din anii ’50 avuseseră, și ce carieră făcuseră!
Unii dintre ăștia din anii ’50, de altfel, ca Deșliu, Bogza sau Jebeleanu, intrau din nou în calcule. Când le citeam numele în materiale, ca propuneri pentru „noul front literar”, democratic, de astă dată, mi se făcea greață. Deșliu este, o știau până și inginerii care se formaseră pe manualele din anii ’60, o nulitate amuzantă până la un punct, complet lipsită de talent literar și, în fond, de rușine. Când scrii imbecilități ca „Și scrie fără grijă, că-i călimarul plin/ Ș-ăst scris îl înțelege tovarășul Stalin!”, cred că singura salvare rămâne sinuciderea, dar Deșliu se bagă în față, face pe disidentul, se îmbată la Uniune și îl critică pe Ceaușescu în numele democrației, el, lingăul rușilor și imnograful de serviciu al stalinismului!
Bogza, la rândul lui, avea păcate grele în spate. Eu însumi descoperisem în arhivele Siguranței dovada faptului că fusese urmărit ca posibil agent al NKVD-ului încă din anii ’30, în timp ce făcea pe avangardistul. Iar Siguranța, spre deosebire de noi, nu urmărea oamenii de cultură decât dacă avea probe concrete ale unor activități politice interzise de lege. I-am arătat personal lui Ceaușescu copia carnetului lui de membru al Partidului Comunist din România, membru al Cominternului, și copiile pe care Siguranța le făcuse, în anii 1938-1940, după chitanțele plăților pe care un misterios Mecena i le vărsase, desigur, nu pentru Jurnal de sex sau Poemul-invectivă. Dar Bogza, vizibil mai talentat decât Deșliu și fără înclinații pentru zeul Bachus, știuse să se redreseze la timp, să rămână în calcule, nu la fel de bine ca în anii stalinismului, totuși acolo… Ceaușescu, pe care puțini îndrăzneau să îl contrazică, fusese de câteva ori redus la tăcere de Bogza și, când i-am dat dosarul lui, l-a pus pe masă (eram la Snagov, la vila prezidențială), a privit în altă parte și m-a întrebat de altceva, fără legătură cu subiectul. Mi-am dat seama că împotriva ăstora trebuie jucat tare, tipii n-au, de fapt, legătură cu literatura decât la suprafață, se folosesc de ea pentru a face carieră publică și tot felul de jocuri, pe care puțini le înțeleg. Secretomania lui Ceaușescu, care devenise un soi de marcă a regimului, m-a împiedicat să aflu mai multe. Informațiile erau fracturate între tot felul de departamente și direcții și nu mă puteam duce la Externe, de pildă, să-i întreb ce e cu Bogza și Jebeleanu și de ce sunt menținuți în față, deși e limpede că nu sunt loiali.
Oare chiar atât de mare să fie demonul autorlâcului, mă întrebam, când mai descopeream, din întâmplare, câte o ticăloșie a unor scriitori, încât să-i împingă pe oameni la orice turpitudine, de dragul carierei literare? Sau lenea, frica de muncă, neputința de a face ceva cu mâinile și capul lor, îi stârnea și îi împingea la cele mai mari porcării, pe lângă care tâlhăriile și crimele viețașilor de la Jilava erau de-a dreptul niște naivități?
Nu i-am înțeles niciodată pe acești oameni și i-am contrat pe unde am putut, cu toate că am simțit mereu că sunt susținuți de forțe obscure, pe care nu le puteam identifica. În 15 ani, cred că am făcut peste 20 de informări despre Jebeleanu, care, fără funcție executivă precisă, tăia și spânzura la Uniune și în lumea literară, ca un patriarh negru, după planuri care nu se potriveau cu ale noastre, însă se potriveau bine de tot cu ale altora… Însă toate informările mele se opreau, fără alte consecințe, la Constantin Manea, șeful de cabinet al lui Ceaușescu. Când i-am dat – ce prostie din partea mea! – lui Eugen Barbu cópii după articolele ăstora publicate în ziarele legionare (căci băieții au primit ordin de la Moscova, în anii ’40, să treacă la legionari, împreună cu echipa muncitorească a lui Dumitru Groza), Barbu s-a dus cu ele, ca fraierul, la Dumitru Popescu-Dumnezeu. Rezultatul: cineva din cabinetul lui Dumnezeu a ciripit, iar din colecțiile de la Academie ale respectivelor publicații au fost decupate cu lama articolele „ilegaliștilor”. N-am reușit să obțin nici măcar fișele de lectură de la bibliotecă, să văd cine a trecut prin colecții și le-a „periat”! Toate dispăruseră. Doar cu copiile, fără putința de a pune pe masă originalele, era inutil să merg mai departe, puteam fi acuzat de manipulare a probelor, nemaivorbind că mi-aș fi deconspirat inutil sursele. Până și romanul lui Barbu, O lume de câștigat, în care nara cu cheie toată tărășenia năpârlirii legionare a marilor ilegaliști ai literaturii române, început în foileton în SLAST și în Almanahul Săptămâna, a fost cenzurat și, în cele din urmă, oprit. Nu de mine, evident! Se spune că Barbu ar fi ascuns până și manuscrisul, undeva, nici nevastă-sa nu știe unde. Iar Barbu, pe lângă că lucra direct cu noi, se vedea personal cu Ceaușescu, cam o dată pe săptămână! Singurul lucru pe care îl mai puteam face era să le răspund la fel „disidenților ilegaliști”, subversiv, ca o gherilă. Și sunt – eram, mai bine-zis! – securist, nu om de pe stradă!
Toate astea sunt acum, după numai câteva zile de rrrrevoluție, istorii fumate și mi-e lehamite să le mai adâncesc. Mă arde propria piele, nu destinul literaturii române. Și cu atât mai puțin, destinul viitor al României „democratice”, care mă lasă de tot rece. Pușca mea cu lunetă e mai importantă, iar lucarnele rotunde ale podului Băncii Comerciale sunt singurul meu orizont politic. De el trebuie să mă țin, dacă vreau să ies de-aici viu.
Totuși, nu-mi pot reprima un zâmbet când mă gândesc ce figură le-am făcut, împușcându-l pe Dalea. Bătrânul se pregătea să preia controlul sistemului de informații, garantând în fața rușilor și americanilor că România nu va ieși de pe traseul stabilit la Malta. Parmley îl aștepta ca pe Mesia, ca să poată raporta la Washington că România a apucat-o pe calea democrației. Fără Dalea, au avut câteva zile de groază, deși nu sunt deloc sigur că Măgureanu nu s-a dus direct, și la unii, și la alții, cu securitatea României plocon. Însă el nu știe, săracul, că americanii nu lucrează cu oameni nesiguri, oricât de tentante ar fi ofertele pe care le-ar face aceștia. Va mai dura luni bune, poate ani, până vor avea încredere în Măgureanu, dacă ăsta nu face vreo prostie. Ani în care situația țării va fi foarte proastă, problematică: americanii ne vor ține în „sticks and carrots”, iar guvernele vor sta pe muchie de cuțit. Pe de-o parte, promisiuni și bătăi pe umăr, pe de alta, zero investiții și o atmosferă internațională, mai ales în presă, infernală. Le-am făcut-o revoluționarilor lu’ Calache…
Dar dacă, împușcându-l pe general, n-am făcut altceva decât să execut o comandă subliminală, care îmi fusese indusă încă dinainte de a intra în complot? Dacă rolul meu tocmai acesta a fost, să îl elimin, la momentul oportun, pe Dalea? Înseamnă că tipii mă citiseră bine de tot, cu toate că sunt, psihologic, de nepătruns, ca o carte scrisă, vorba lui Nichita Stănescu, într-o limbă moartă!
*
Roxana a fost una dintre cele mai bune amante pe care le-am avut. Însă noaptea petrecută cu ea, de revelion, a fost foarte stranie. Se arunca în amor cu capul înainte și era dulce și moale ca la prima întâlnire din viața ei. Senzualitatea ei era amestecată cu puseuri ciudate de rigiditate, de respingere, când mă îndepărta de ea, apoi mă trăgea din nou deasupra și se agăța de mine ca și cum aș fi fost ultimul bărbat din viața ei, ultimul bărbat din lume. Suferea de spasmofilie, mi-a spus-o după câteva ore de sex, avea orgasme multiple, însă se temea de decalcifiere și avea, în numai câteva secunde, reacții cu totul contrare, de supunere și respingere. Gemea ușor, ca un alint, se abandona, apoi redevenea brusc agresivă, cerșea o mângâiere, după care fugea de ea și se închidea într-o tăcere opacă, în care până și ochii i se întunecau și nu mai puteam ghici nimic.
A fost lungă și zbuciumată noaptea cu ea, dar dimineața m-am trezit răcorit ca după o ploaie de vară. Nu m-a trezit din vârtej nici măcar rugămintea ei intempestivă de a o duce acasă, dimineața la șase. Simțea, nu știu de ce, că nu mai poate sta nici un minut în casa mea, nu s-a uitat la tablouri, nici la cărți, nici pe geam. Azulejo -ul cu care o ademenisem a rămas nebăgat în seamă, vinul nebăut, discurile neascultate. Pe cât de repede și de direct a venit către mine, trăgându-mă cu totul în ea, tot așa a și vrut să plece, să nu lase nimic în urma ei. Strategie femeiască sau teamă de urmări? N-aveam s-o aflu niciodată, cu toate că am mai revăzut-o de câteva ori, în întâlniri amoroase la fel de zvăpăiate și de imprevizibile. O femeie pe care am consumat-o fără să o înțeleg cu adevărat.
Anul 1989 a început, așadar, într-un mod cu totul neașteptat pentru mine, care mă pregăteam pentru încă 365 de zile de rutină. În locul rutinei, am avut parte de o răscolire totală a rațiunilor mele, a stilului meu de viață, chiar a modului meu de a gândi. De aceea, poate, m-am întors acum, în ultimele zile ale lui 1989, la ceea ce știu și la ceea ce am crezut în tinerețe. Nu vreau să merg mai departe, nu vreau să mă schimb, nu vreau să mă adaptez, am mers destul pe nisipuri mișcătoare, nu e un sport elegant. Am fost antrenat să trag și am tras. Scrupulele de conștiință le las pe seama celor cu inima ușoară, care-și pot modifica opțiunile la minut, care pot spune pe loc contrariul celor gândite cu 10 secunde în urmă. Sunt un om al ordinii și ordinului. Mă supun, cum a spus cu mândrie Garibaldi, rănit în bătălia din Aspromonte de colonelul Pallavicino.
Costa a plecat de mult, am amorțit de frig și de nemișcare. E ora prânzului și afară s-a făcut mai rece, cu toate că e un soare obraznic, care îmbie la plimbare, nu la crimă. Mă uit pe geam și văd cum orașul revine, încet-încet, la ritmurile lui dintotdeauna. Bulevardul e mai aerisit decât de obicei, din cauza baricadelor făcute de „revoluționari”, care împiedică traficul, fără să ne împiedice, din fericire, și pe noi să ne facem treaba. Vizita lui Costa m-a readus, cumva, în circuit, simt din nou, la modul fizic, cum începem să legăm pe dedesubt firele rețelelor noastre, chiar sub nasul fraierilor care cred că ne-au învins. Sub beția de putere, triumfătoare, a noului regim, puterea noastră se va extinde ca un cancer galopant și mă simt îmbărbătat de gândul că i-am și învins deja pe „democrați”. În câteva luni, or să se simtă, pe bună dreptate, legați de mâini și de picioare. Cu banii noștri, vom deschide primele magazine particulare și, în câteva luni, poate un an, cam tot ce mișcă pe piață va fi în mâinile noastre. Mă cam supără gândul că derbedeii de la Externe vor pune mâna pe economie – doar îi știu cât sunt de lacomi și de necinstiți! –, însă, decât ăștia noi, tot ei sunt mai de încredere, pentru că îi cunosc și îi pot șantaja, tot atât cât mă pot șantaja și ei pe mine. Suntem în aceeași barcă, nu au spațiu de manevră. Ei se vor îmbogăți, vor intra în politică, vor deveni directori de conștiințe, însă nu știu ce îi așteaptă, nu știu ce presiune formidabilă va exercita asupra lor presa și opinia publică. Vor trăi permanent cu ghilotina dezvăluirilor deasupra capului și vor trebui să plătească pentru tăcerea mea și a altora ca mine. Vor plăti din greu. Important este doar să ies viu de aici.
„Teroriștii” noștri din Piața Palatului și de la Inter parcă au intrat și ei în pământ, nu se mai aud decât împușcături răzlețe, de departe, dacă nu or fi cumva aparatele acustice, care imită sunetul mitralierei, pe care le-a instalat colonelul în perimetrul central, cu vreo două săptămâni în urmă. Nu știu de unde le avea, nu erau pe inventar, știu doar că într-o zi a intrat în biroul meu cu un maldăr de fire și cutiuțe în brațe, ca un Moș Crăciun. L-am și întrebat dacă nu cumva vrea să împodobească vreun brad, în sediul Securității, să facă Postelnicu infarct când vine la birou. „Habar n-ai, lepră, ce-am aici. Chestiile ăstea mici imită perfect sunetul mitralierei, tehnologie americană, împiedică sunetul să se disipeze, direcționându-l exact ca laserul. Dacă dau drumul la una din ele, se golește sediul mai repede decât dacă ar ateriza rușii. Cașalotul de Teclu s-ar pișa pe el de frică. Ajută-mă să le car la mașină, n-am încredere în nimeni altcineva. Le pregătim revoluționarilor o surpriză de zile mari: terorism fără teroriști. Nu te uita urât, ăstea or să vă salveze pe voi, în misiune. Or să le caute de-or să-nnebunească, în timp ce voi vă faceți treaba și vă tirați. Altfel, v-ar căuta și-n gaură de șarpe și tot v-ar găsi. Ce ți-o fi trebuit ție Piața Universității? Nu puteai să vii cu mine în Drumul Taberei, să dirijăm coloanele de oameni ai muncii de pe platforma Militari către Comitetul Central? Ne luam fain-frumos certificate de revoluționari, ieșeam câteva luni din țară să golim conturile lui Ceaușescu (ce-o să mai rămână după d-alde Voiculescu!), dup-aia făceam bișniță cu ceasuri elvețiene și scoteam dolarii din țară, înapoi în Elveția, curați… Te-ai apucat să faci pe eroul, lepră. Nu te văd bine, dar nu mă bag. E alegerea ta, ești major și vaccinat, am crezut că ai înțeles ce s-a întâmplat în 3 decembrie. Și când te gândești că voiam să te fac partener de afaceri… Găsisem și un teren pe malul lacului Băneasa, ne trăgeam un restaurant, cu piscină, umbreluțe, gagici fierbinți și așteptam în liniște sfârșitul lumii, la un șpriț și-o ciorbă de burtă…” „Știi că nu beau șpriț, colonele, n-o mai face pe filantropul. Și mai știi că unele chestii sunt dinainte hotărâte. N-am chef să fac afaceri cu tine și, ca să fiu sincer, nu știu nici dacă de democrație am chef… Îmi fac treaba, salvăm ce se mai poate salva din statul ăsta nenorocit, încercăm să rămânem în viață, după care… Dumnezeu cu mila.” „Treaba ta, Filip. Nu uita însă că nu am investit atât în tine ca să mori ca un tâmpit. Logica sistemului îți cere să te scoli și să mergi mai departe, mai ales că, din punctul nostru de vedere, nu s-a schimbat nimic. Ne facem datoria și-atât. Șefii sunt sacrificați, eșalonul din spate face un pas înainte și toate merg mai departe ca înainte. Sacrificiul nu intră în ecuație decât dacă te-ai scrântit sau dacă ai chef să te sinucizi. Chestie în care eu nu mă bag.”
L-am ajutat să care nenorocirile ălea de plastic în portbagajul mașinii de serviciu și nu am avut nici măcar curiozitatea să ciordesc una, să văd cum funcționează. Nici nu prea credeam că sunt ce zicea colonelul că sunt, mi se părea că vrea să-și bată joc de mine, cine știe ce instalații de ascultare avea el acolo și unde voia să le instaleze… În fond, are și vidanjorul demnitatea lui, aceea de a trage pe bune, nu de a face teatru. Ce sens mai are rrrrevoluția, dacă nu curge sânge?
Iar acum aud din când în când împușcături, probabil de la dispozitivele colonelului, pentru că nu mai văd oameni trântindu-se brusc la pământ, nici patrule alergând înspre locul unde cineva cade într-o baltă de sânge. Fleacuri. Frecții.
(Fragment din romanul Fratele, aflat în lucru.)