Opera poetică de Traian Ștef, col. Opera poetică, Editura RoCart, Băbana, 2022, 354 p.
Călătoria de ucenic (1993) a marcat debutul poetic al lui Traian Ștef, poet care a publicat până în prezent peste 20 de cărți. Al. Cistelecan glosează, într-o amplă și incitantă prefață: „La orice s-ar uita şi oricât de concret l-ar transcrie şi descrie, Traian vede sistematic realul ordinar în levitaţie simbolică. Discreţia acestor transpoziţii (căci o poetică transpoziţională activează şi profesează Ştef), într-un climat de ironie bonomă şi de umor de sine şi de lume, de melancolie cu zâmbet, arată ce subţire artă a transfigurării şi a mutaţiei simbolice practică Ştef.” Sau, după cum remarca Iulian Boldea, se merge spre epură, spre esență, iar lumea e „redusă la lipsa de stridenţă a unui semn heraldic”. Gracilă ca umbra unei idei este așadar paradigma poetică a acestui „poet fără retorică, nu doar fără retorism”, așa încât, pe cale de consecință, potrivit tot lui Cis, „Maleabilitatea textuală trece genuin de la o retorică la alta, ca-ntr-un carusel de formule. E chiar greu de spus dacă, bunăoară, această halucinaţie e în stilul lui Ion Mureşan ori în cel al lui Traian Ştef: «Şi am avut o viziune atunci/ Se făcea că moartea era luna plină/ Şi era ca şofranul/ Şi se deschidea ca un trandafir/ Mare galben/ Şi ieşeau omuleţi dintre petalele ei/ Dintre solzii ei de sirenă cerească/ Şi pluteau spre pământ ca puful de păpădie/ Și când ajungeau pe pămînt/ parcă se trânteau uși de fier» etc. Asemenea ambiguităţi dialogale s-ar mai putea consemna şi în legătură cu Aurel Pantea sau Viorel Mureşan, dar mai ales cu Ştef însuşi, fie în melancolia contemplativă, fie în fiolele de senzualitate”.
Prag transparent de Rodica Marian, Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2021, 64 p.
Fin literat, Rodica Marian este atrasă de poetica trecerii, a pragurilor, a devenirii: „Azi iarăşi lunec în inima-mi de ambră,/ Cu mirare netezind-o timid/ Şi-n orice pas, în fiecare arbore/ Îmi scutur petalele ochilor/ Şi iarăşi, copilăreşte,/ Calc voluntar peste/ Ierburile multe, centrifugate/ Peste genunchii mei neplecaţi,/ Nemaivăzând cum/ Mă înghesuie/ În viaţa din moarte” (Vestea cea bună). Schimbarea drastică a perspectivei devine fapt cotidian în dialogul cu cerul, cu pământul: „Să stau acolo liniştită şi împăcată cu pământul,/ Ca în sufletul apei băltite sau a uscăciunii suave din deşertul înalt,/ Să rămân acolo, neatinsă, milenii, încrustată în uriaşe desene,/ Precum cele de la Nazca, pe care le-am văzut de sus,/ Zburând destul de aproape de ele,/ Şi iată desluşesc desenele celebre,/ Dar şi alte nenumite profiluri şi forme/ (Câte n-or fi fost încă, aiurea, în veacuri, spălate de vânturi şi ape),/ Poveşti în nemişcare precum profilul mersului egiptean,/ Ce-a încremenit apoi, oprit în fresce şi mozaicuri,/ (Cu o anume graţie, ca şi-n împărătescul duh bizantin),/ Doamne, te rog, fă să rămân împăcată pe pământ, într-un fel ori altul” – fragment din poemul Nazca și dreapta sărăcire de duh. Volumul Rodicăi Marian include nouă ilustrații de Cristina Damșe.
Zodier de copilărie de Valeriu Stancu, col. Salonul literar, Editura CronEdit, Iași, 2014, 180 p.
Poeme în proză. Născut în 1950, cu o viață care – din exterior sau dinspre notele biobibliografice privind – este doldora de împliniri, recunoașteri, rezidențe și alte gratificări, ca urmare a cărților publicate (poezie, traduceri etc.), Valeriu Stancu privește acum retrospectiv, la ceas de seară (E ora opt a serii este textul de început al acestei cărți).
Volumul de față continuă, într-un fel, potrivit mărturisirii autorului, romanul Respirația umbrei (amintiri fără copilărie), apărut în 2012. Autoscopia vine cu note acute. În pragul așteptării, prefigurarea și consemnarea unui rău acordă spațiu trupului de hârtie, căci estomparea devine cuvânt de ordine: „Apoi, cu vremea, nu mi-a rămas nimic frumos, nimic sfânt, nimic senin în Fiinţă. Poate doar azuriul ochilor, care mi-a adus iubiri nefericite, iubiri târzii, absurde, inutile, mai ales în lumea Americii Latine pe care o tot colind de aproape două decenii. Nu bănuiam că tocmai acest albastru frumos al privirii va fi poarta prin care îmi va intra orbirea în raza lăuntrului, înnegurându-mi şi zăpăcindu-mi ornicul fiinţării. Tata a orbit după 75 de ani, eu, când în această primăvară am fost la un control de rutină ca să-mi schimb ochelarii, am aflat că deja umbra mi-a acoperit aproape în întregime amândoi ochii”.
De ce n-a devenit Ceaușescu legionar de Ovidiu Pecican, col. Argus, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2018, 216 p.
Interviuri 1990-1992. Volumul reunește dialoguri, din acei ani efervescenți, cu Mariana Șora, Adrian Marino, Șerban Papacostea, Nicolae Șerban Tanașoca, Katherine Verdery, L. Pintilie, H. Pătrașcu, Al. Duțu, Augustin Pop, David Prodan, N. Manolescu, M. Lovinescu, Keith Hitchins, Ken Jowitt, St. Fischer-Galați, Ioan Scurtu. Atunci, în preajma lui 1989, la ciocnirea timpurilor și a civilizațiilor (și a iluziilor), când publicistica era la mare preț, prof. Al. Duțu, vorbea – în cunoștință de cauză, cu asupra de măsură – despre noblețea intelectualului și despre rolul lui, dincolo de ideologii sau de alte derapaje de vreun fel sau altul: „Mi-am dat seama că sunt în afara unei forme de civilizaţie şi trebuie să intru înăuntru. Cum? Prin pregătire, prin a deveni mai intelectual decât sunt ş.a.m.d. Nu-i problema mea. E problema tuturor. Şi atuncea… Problema este însă ce facem cu această mare acumulare de cunoştinţe şi cu inteligenţa pe care tot timpul ne silim să o ascuţim. Mai întâi de toate, mi se pare că trebuie să ne folosim cunoştinţele şi inteligenţa pentru a merge în sus, şi nu în jos. Este o tendinţă, nu-i aşa, de a avea cunoştinţe şi a avea inteligenţa şi de a trăi, cu toate acestea, la un nivel mediocru sau în vulgaritate. Intelectualitatea trebuie să însemne nu numai un grad de cunoştinţe şi inteligenţă, ci această aspiraţie spre nobleţe. Noi am eliminat din vocabularul nostru cuvântul nobleţe. Trebuie să-l reintroducem, să avem nobleţe sufletească şi nobleţe a gândirii.” – din interviul intitulat …Ritmul vieții nu iartă.