Nu, nu e vorba de o apropiere fie chiar și virtuală între cei doi titani. Ci despre o întâlnire absolut reală între ei la Roma, la Palazzo Bonaparte, Piazza Venezia, 5, colț cu Via del Corso (un conac grandios din secolul al XVII-lea, fosta casă a Letiziei Bonaparte, „genitoarea” celebrului fiu, autoare a nu mai puțin faimoasei ziceri, la vederea fiului ei pe culmile istoriei, Pourvu que ça dure!). Acolo, între 8 octombrie anul trecut și 7 mai anul acesta – înglobând astfel, cum e și firesc, și aniversarea, la 20 martie, a 170 de ani de la nașterea pictorului – a fost deschisă publicului excepționala expoziție Van Gogh. Un eveniment care, altminteri, a beneficiat de o cvasi-supraexpunere publică, atât de des era faimosul Autoportret pe fond albastru cu tente verzi, pictat în 1887, întâlnit peste tot: în stații de tramvai și autobuz, în aeroporturi, în Roma Termini, la intrarea în supermarketuri sau buticurile de pe Via Veneto, în metrou, în paginile publicațiilor, în reclamele tv, pe afișierele de pe marile bulevarde sau pe mash-urile de pe clădiri, încât părea că Vincent devenise un veritabil cetățean de onoare al Cetății Eterne.
Cele 50 de tablouri expuse aparțineau Muzeului Kröller Müller din Otterlo (Țările de Jos), care, se știe, adăpostește una dintre cele mai mari colecții de lucrări semnate de faimosul pictor olandez, în timp ce expoziția de la Roma a fost curatoriată de Maria Teresa Benedetti și Francesca Villanti. Că tot am amintit de celebrul autoportret pe fond albastru, din 1887, el a fost expus în afara țării pentru prima dată de la restaurarea sa din 2020, când a fost îndepărtată de pe pânză, prin operațiuni migăloase, o peliculă de lac galben ce-i alterase culorile originale.
Alături de celebrul autoportret, expoziția a inclus și câteva alte lucrări binecunoscute: Semănătorul (iunie 1888), Grădina Sanatoriului din Saint-Rémy (1889), Râpa (1889) și Bătrânul disperat (1890) – pictat de Van Gogh, cu două luni înainte de sinuciderea sa.
Povestea vieții unuia dintre cei mai cunoscuți artiști din lume, strălucit reprezentant al post-impresionismului și care a influențat întreaga artă a secolului XX, se poate restrânge la câteva fraze. Dar viața reală, chinuită, dramele, suferințele, durerile – în egală măsură cu geniul său – nu pot fi reduse la atât de puțin. Zeci de monografii, sute de albume editate în toate limbile (ca să nu mai vorbim de Muzeul Van Gogh din Amsterdam) acoperă epopeea celor 37 de ani ai unui chin pe acest pământ. Născut în Olanda, la 30 martie 1853, Vincent Van Gogh a fost un artist cu o sensibilitate exacerbată și cu o viață mistuitoare și anevoioasă, aidoma unui infern. Celebre sunt atacurile sale de nebunie, spaimele sale, internările lungi din spitalul de psihiatrie Saint-Rémy-de-Provence, apoi, episodul urechii tăiate, după care, în ciuda relativului echilibru al celor aproape doi ani petrecuți lângă fratele său, Theo, la țară, totul culminează cu punctul final al vieții sale, la 29 iulie 1890, la numai treizeci și șapte de ani, încovoiat de o bătrânețe prematură. Se sinucisese cu două zile în urmă, împușcându-se în piept, pe câmpurile din Auvers-sur-Oise, unde ieșise să picteze.
Înfruntând acea viață coșmarescă și, în pofida acesteia, artistul a pictat o serie șocantă de capodopere, pe care le-a însoțit – iar acest aspect al talentului său e la fel de strălucitor – cu scrieri sublime (celebrele Scrisori către fratele său, Theo Van Gogh), inventând un stil unic ce l-a făcut cel mai faimos pictor-scriitor de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Expoziția de la Roma a dezvoltat un itinerar inteligent fixat pe reperele cronologice ale operei lui Van Gogh și cu reprezentările locurilor pe unde a trecut sau în care a trăit: de la perioada olandeză, la șederea sa la Paris, apoi, la cea din Arles, până la cea de la St.-Rémy și Auvers-sur-Oise, când viața și mintea i se întunecă iremediabil. De la relația pasională cu peisajele întunecate ale tinereții și până la studiul sacru al muncii pământului, apar figuri care acționează într-o viață cotidiană severă, precum culegătorii de cartofi, țesătorii, tăietorii de lemne, femeile surprinse în toiul treburilor casnice sau extenuate de atâta muncă. Apoi, truda de a transporta saci de cărbune ori de a săpa pământul sau atitudini delicate, frânte de oboseala fețelor, o istovire, o epuizare asumată, înțeleasă ca pecetea unui destin implacabil. Toate acestea sunt o expresie a măreției umane descoperite și a relației intense cu adevărul lumii și al vieții, pe care Van Gogh s-a străduit să le cultive la modul cel mai crud vizual.
Un accent deosebit l-au acordat curatorii perioadei șederii la Paris, în care Van Gogh s-a dedicat unei cercetări mult mai precise a culorii – urmare a influențelor impresioniste și a unei noi libertăți în alegerea subiectelor, concomitent cu aplicarea unui nou limbaj al culorilor, mai frust, mai i-mediat și mai vibrant. De aici, începe poate revoluția cromatică în opera lui Van Gogh. Totodată, i s-a reliefat și mai puternic interesul pentru fizionomia umană, decisiv, de altfel, în realizarea unei serii ample de autoportrete. Din această perioadă, datează și Autoportretul cu fond albastru și nuanțe verzi, unde imaginea artistului este surprinsă în siluetă-trei sferturi, în timp ce privirea pătrunzătoare, îndreptată spre privitor, cu ochii aceia albaștri de o irizație aproape nepământeană, arată o mândrie neobișnuită, nu așa de evidentă în alte ipostaze ale artei sale. Mișcările rapide ale pensulei, ductul de culori răspândite cu febrilitate una lângă alta dau măsura uluitoare a capacității de a pătrunde, prin imagine, în rețeaua subsidiară a unei idei despre sine tumultoase, de o complexitate consternantă.
Cufundarea în lumina și căldura Sudului, începând cu anul 1887, generează deschideri și mai mari spre excesele coloristice, cromatismul și forța impactului asupra privirii reflectându-se în redarea metamorfozată a naturii. De fapt, vorbim despre o intrare în metafizica luminii și a culorii. Apar nuanțele dramatice: galbenul de miere și de aur (lumina Sudului, așadar!), albastrul cobalt sau ultramarin – vizibil cu precădere în ipostazele cerului – roșul incandescent (dar care, atenție, nu ajunge la stadiul de calcinare!) sau verdele crud, mustos, aproape tropical. Luați ca pildă imaginea Sanatoriului, realizată la Arles, în iunie 1888, cu care Van Gogh avertizează că, la o asemenea sferă expresivă, nu se poate ajunge decât printr-o utilizare metafizică a culorii.
Odată cu această bornă, pictura lui Van Gogh devine o experiență transcendentală. Grădina Spitalului de la Saint-Rémy (1889) capătă aspectul unui tumult complicat, Noapte înstelată (1889) devine de un valpurgic aproape domestic, Lan de grâu cu corbi (1890) – atenție, corbi, premoniție, sinistru, tragic etc. – se transformă într-o bolboroseală cromatică, Iriși (1889) preschimbă deliciul vizual într-o ușoară stare anxioasă, iar Lan de grâu cu chiparoși (1889) aduce sublimul într-o stare de agregare divină.
Șederea lui Vincent Van Gogh la Roma ne mai întremează puțin cromatica miracolului.