(sau de la Dôme la Rotonde)
Să treci strada, împreună cu amicii tăi, de la Dôme la Rotonde, putea fi un act de sfidare a unor reguli depășite și o declarație a unui mod de viață. Asta făcea Peggy Guggenheim, abia mutată la Paris. În 1920, femeilor nu li se permitea să fumeze pe terasa oricărei cafenele. La Café de la Rotonde, era posibil. Așa că Peggy și-a mutat tabăra acolo. Notorietatea locului a crescut. Nu pentru asta a rămas Peggy Guggenheim în istoria artei, dar micile gesturi de afirmare a unor obiceiuri personale la care nu vrei să renunți pot aduce schimbări de atitudine, de direcție, importante pe termen lung și prin ricoșeu, ca la biliard, să realizezi scopuri mult mai prețioase.
„Am hotărât să cumpăr tablouri ale tuturor pictorilor care se găseau pe lista lui Herbert Read. (…) am decis să achiziționez un tablou pe zi”, spune Peggy Guggenheim în „Confesiunile unei dependente de artă” (ed. Pandora, 2016). A cunoscut mulți artiști despre care a scris cu farmec și detalii, cu generozitate și sinceritate. Ne-a dăruit, în scris, și un portret al lui Brâncuși, veridic, fără să laude și să lingușească, un text fără „piedestal”. N-ar fi folosit nimănui. „Brâncuși era un bărbat micuț și extraordinar, cu barbă și cu ochi întunecați și pătrunzători. Pe jumătate țăran, pe jumătate zeu adevărat. (…) Atunci când nu gătea pentru mine, se îmbrăca elegant și mă scotea la restaurant. Mă iubea foarte mult, dar nu am reușit niciodată să obțin ceva de la el.”
Se năștea în epocă și o lume fascinantă, cea a galeriilor de artă, la New York mai ales. Arta vremii, arta bună a vremii, devenea un obiect al luxului, calmului și al voluptății, ca să ne amintim și de Baudelaire. Aș spune că arta modernă, principiile modernității, aduceau o valoare, chiar și un plus financiar semnificativ, celor care o colecționau. Arta devenise o chestiune de statement. Te reprezenta în ochii tăi și în ochii celor din jur. Și nu era puțin lucru. Așa se făceau și conexiunile între oamenii de afaceri și lumea artistică. Peggy avea consilieri extraordinari, se ghida și după opiniile unor profesioniști, artiști sau istorici de artă. În acest fel a și învățat multe, pentru că, pe lângă alte calități, era însetată de a cunoaște, în profunzime și documentat, arta pe care o adora.
Principiul este acesta: lucrările de artă trebuie să circule. Nu oricum, nu cu orice preț, nu oriunde. Există colecții făcute cu investiții mari. Dar nu e singurul mod de a începe o colecție. Foarte importante sunt intuiția și flexibilitatea de a fi consiliat. Iar intuiția, aș spune, se sprijină mult pe cultura și educația colecționarului. Nu pe modă sau capricii de moment.
Uneori, este dificil să gestionezi o colecție. Tot Peggy Guggenheim povestește cum nu vânduse niciun tablou de Jackson Pollock – pe care se străduia din răsputeri să-l promoveze – cu mai mult de o mie de dolari. În 1947, când ea a plecat din America, nicio galerie nu a vrut să preia contractul cu acest artist. Lucrurile desigur s-au schimbat în timp, picturile lui Pollock devenind extrem de valoroase.
O altă poveste se țesea peste ocean, în Elveția, la Lucerna. În anul 1948, Siegfried Rosengart, art dealer și tatăl Angelei Rosengart, pregătea o expoziție Paul Klee. Angela, care pe atunci lucra ca ucenică în galeria de artă a tatălui ei, avea acces la lucrări, participa la înrămarea lor, la catalogarea lor. Ochii i-au căzut pe un mic desen de Klee, un desen nostim, captivant, făcut din linii negre, sigure. Desenul reprezintă o fetiță „Xchen” (Paul Klee, 1938), adică micuța X, o făptură timidă cu privire întrebătoare, curioasă să afle cum e lumea în care trăiește. În cartea „It all began with a Klee drawing” de Angela Rosergart și Martina Kral (editura Pro Libro, Lucerne, 2018), Angela povestește cum această delicată lucrare „Xchen” a devenit prima piesă din colecția ei personală. Într-o discuție cu Rolf Bürgi, managerul „Klee estate”, acesta o întreabă care este salariul ei pe o lună, iar ea răspunde că primește 50 de franci, salariul ei de ucenic. Rolf Bürgi o mai întreabă dacă e dispusă să muncească o lună întreagă pentru acea lucrare de Paul Klee. Răspunsul ei e un da, spus cu siguranță. Și așa, pentru 50 de franci elvețieni, Angela Rosergart, viitoare mare colecționară, cumpără primul ei desen.
Până la urmă, nu este vorba doar despre bani sau despre a deține ceva. E vorba despre mult mai mult, dorința de a crea ceva durabil, de a sprijini arta, de a o face posibilă. Să ne aducem aminte că, în Renașterea italiană, marea artă a ieșit la iveală cu ajutorul unor mecena, sau sponsori în termenii de acum, acei patroni ai artelor. Colecția are evident și un rol educativ pentru familie (copiii o vor putea duce mai departe) și pentru societate. E o mărturisire de credință, un act estetic, un mod a trăi cu stil și de a impune un stil, într-un mod organic, total neforțat.
Aș dori să amintesc doar câteva nume de colecționari și dealeri de artă, din mai multe perioade: Gertrude și Leo Stein, familia Thyssen-Bornemisza, Francois Pinault, Ezra and David Nahmad, Charles Saatchi, Philip Niarchos. Și câteva nume de colecționari români din trecut, Krikor Zambaccian, Kalinderu, Mișu Weinberg, Hrandt Avakian, cărora li se alătură generații tinere, de oameni de afaceri în special, care își pun bazele unor colecții frumoase.
Să admiri o lucrare din propria colecție e un moment unic, o plăcere a simțurilor, stând pe fotoliul preferat, în liniștea gândurilor tale, poate savurând un vin bun. E un privilegiu să protejezi arta vremii tale. Și atunci când contextul îți e ostil, când arta bună nu e încurajată de societate, să-ți iei prietenii cu care împărtășești aceleași principii și să treci strada „la Rotonde”, depășind nivelul polemicilor veninoase și savurând cu stil lucrurile care-ți aduc bucurii.
O colecție valoroasă începe printr-o atitudine splendidă și de netăgăduit.