(fragment)
Romanul să nu depășească 120 de pagini.
E un roman?
Cititorul primește informația cu pipeta. Multe picături cad
alături. Cine spunea că o carte trebuie citită de două ori?
Și scrisă…
Când se întorcea seara acasă, nu lua niciodată tramvaiul. Nici autobuzul. Firește, nu era grăbit… Avea străzile lui, mai dosnice, mai întunecoase, pe unde ajungea în mai puțin de douăzeci și cinci de minute. Oricum, nu-l aștepta nimeni acasă. Porumbeii se culcau de cum amurgea.
Îi plăcea să meargă cu pași exagerat de mari, puțin aplecat și cu mâinile în buzunare. Și să fluiere. Și fluiera fals. Cu toate că nu se poate spune chiar așa, pentru că el nu fluiera ceva anume, o melodie. Pur și simplu fluiera. Țuguia buzele, își umfla obrajii și lăsa aerul să iasă când mai mult, când mai puțin, după cum credea de cuviință.
Iar porumbeilor tot așa le fluiera. Lor le plăcea: își înfoiau penele de sub gușă și guruiau încetișor parcă îngânându-l. Avea unul alb-gălbui, ca pămătuful de ras, care i se așeza deseori pe umăr și-și mângâia ciocul de urechea lui uguind încetișor. Era și firesc să-i iubească: aproape tot timpul liber și-l petrecea cu ei.
Petrache se duce la el în birou și închide ușa cu cheia. Scoate din buzunar un plic și din plic o foaie de hârtie scrisă de mână.
E o scrisoare ?
De câteva zile mă tot întreb. Iar dacă e o scrisoare înseamnă că după ce a parcurs-o în mai multe rânduri, nu reușește să se hotărască dacă s-o rupă ori s-o pună din nou în sertar.
Dragă d-le Lupu,
Ne-am cunoscut cu câteva zile în urmă, la nunta aceea de neuitat. Nu știu dacă vă mai aduceți aminte de mine. Aveam o rochie cu dungi verzi și galbene și un decolteu care vă atrăgea privirea.
Nu mi-a fost ușor să aflu numele și adresa d-stră. În privința numelui, nici acum, trei zile după ce am pus scrisoarea la poștă, nu sunt sigură. V-am visat de două ori, noaptea trecută. Erați în plină formă. Nu-mi imaginam că sunteți atât de păros. Păros și la … gros.
Scrisoarea devenea din ce în ce mai scabroasă. Pe Petrache nici măcar nu-l intriga. Îl enerva doar. Se ridică de pe scaun și-și privi chelia în oglindă. Își lăsase părul să crească: la tâmple și la ceafă. Dar nu era convins că e cea mai bună soluție. Mai bine să se radă peste tot. Ceea ce îl enerva și mai tare e că nu-și amintea de o nuntă care să fi avut loc de curând.
Din nou pe scaun, prinse scrisoarea cu mâinile amândouă ca și cum ar fi vrut s-o rupă. Ba chiar o ridică până în dreptul ochilor. Zâmbi. Dar unde o fi plicul? Băgă scrisoarea în sertar și începu să caute plicul. Pe plic există un loc unde poate fi găsită adresa expeditorului. Se opri din căutat. Să fi aruncat plicul după ce-a scos scrisoarea?…
Sună telefonul.
Îl lipi de ureche, dar nu auzi nimic. Ascultă în continuare. Izbucniră câteva chicoteli repede înăbușite.
– Alo! Alo!
Nu se mai auzea nimic. Se ridică din nou și se apropie de fereastră. Pe vremuri îi plăcea să se uite pe geam: într-una dintre grădinile care mărgineau casele… Acum nu mai există. Apărea din când în când o femeie sumar îmbrăcată, uneori aproape goală. Pășea desculță, fără grabă, prin iarbă. Uneori fuma.
Acum totul a devenit un șantier.
În duminica aceea, Valentin s-a sculat cam târziu, așa că a făcut totul în grabă. Înainte și puțin după dejun a găsit timp și pentru porumbei.
Pe urmă s-a dus la cinema.
Filmul începuse… De mult? Privi câteva minute bune. Trebuia să aibă răbdare. Un film cam lent cu aceleași și aceleași scene care se repetau, mereu, ca într-un coșmar. Era firesc să nu înțeleagă despre ce era vorba. Un leu zbura undeva sus, deasupra caselor, era ca o stea, ca un semn călăuzitor. Apoi, iată o poartă neagră din fier forjat, răsucit în tot felul de arabescuri. Nu mai văzuse o poartă atât de înaltă și totuși îmbietoare, dantelată, te atrăgea să privești înăuntru, în grădină, unde nu se afla nici o floare, nici un fir de iarbă nu creștea, numai alei de pietriș alb sclipind în jurul unor blocuri de piatră cenușie, ca niște lespezi de mormânt, doar că erau ceva mai înalte. Fără cruce.
Pietrișul sclipea ademenitor, leul continua să zboare. Pe urmă a văzut săbiile. Luceau în razele lunii, reci, necruțătoare. Leul dispăruse. Nu se mai zărea. În schimb, iată silueta unui personaj, un ins înalt, filmat din spate, grație căruia spectatorul putea privi în continuare. A ocolit lespezile de piatră cenușie și a urcat cele câteva trepte de la intrare. Erau două intrări. A intrat pe cea mare, intrarea principală. Poate că aici a greșit, poate că nu comunicau între ele cele două intrări.
S-a grăbit să pătrundă în clădire pentru că începuse – abia acum! – să-i fie frică. În urma lui, poarta cea mare de fier pesemne se închisese, nu se mai putea întoarce, nu mai avea unde să se ducă, nu mai avea cum să se întoarcă. Era prea târziu.
Din holul de la intrare – undeva în fund se zăreau două sau trei statui de un alb ceva mai umbrit, era mai puțină lumină acolo – pornea o scară de marmură albă, foarte largă la bază și care, pe măsură ce suia și se răsucea într-o
spirală din ce în ce mai strânsă, firește că se îngusta, iar treptele erau (sau păreau?) mai înalte. A urcat mult timp până a dat de palier. Scara continua, dar era primejdios de îngustă, nu mai avea balustradă iar golul care se căsca în stânga și-n dreapta îl înspăimânta. Așa că s-a oprit. Era, ce-i drept, puțin dezorientat. Privi în jur, totul era de un alb lăptos. Văzu deschizându-se un culoar și-o porni pe-acolo, cu pași mici, șovăitori. Zări statuia unui leu îmbrățișând o lebădă. Se apropie temător dar n-o atinse, părea din ghips și era fisurată ici-colo, postamentul însă din marmură albă, cu abia perceptibile vinișoare albăstrui ca și pereții coridorului.
Luni dimineața, la birou, mai ales dacă Petrache nu venise încă, dar și după ce trecea pe acolo și nu rămânea prea mult timp, ceea ce se întâmpla din ce în ce mai des, își povesteau pe rând cum își petrecuseră week-endul.
– Zici că ai fost la cinema. Ce film ai văzut? Întrebă Magda.
Valentin nu se grăbi să răspundă.
– Hai, spune! Cum se chema? Poate că l-am văzut și noi…
– Prin gaura cheii, șopti Valentin și deschise un sertar din care scoase ditamai dosarul, hotărât să se apuce de lucru.
– Chiar așa se cheamă?
– Da.
– Și despre ce e vorba. Povestește-ne!
– Nu poate fi povestit.
– Cum așa?
Valentin răsfoia dosarul. Magda însă nu se dădu bătută. Oricum nu avea mult de lucru. Să-i scrie încă o scrisoare? Era normal să nu-i răspundă. Chiar dacă a luat-o drept o glumă. Și unde să-i răspundă? Adresa expeditorului era falsă, bineînțeles.
– Hai, povestește-ne filmul!
În mintea lui Valentin reapăreau imagini din film, dar nu și cuvintele prin care să le poată numi. O narațiune doar prin imagini?
Iată o ușă cu mâner alb, a ezitat mult timp până să se hotărască să-l răsucească: mai întâi de la dreapta la stânga, greșit, apoi de la stânga la dreapta, ușa cedă, o împinse și intră într-o încăpere nu prea mare, goală, albă, făcu câțiva pași, dezorientat, bâjbâi ca un orb în bezna lăptoasă până ce, în sfârșit, găsi o altă ușă care dădea în altă cameră unde se afla statuia unui grifon, așezată chiar în mijloc, pe pardoseala de marmură albă cu vinișoare albăstrii, ca și postamentul statuii, al tuturor statuilor (lei, grifoni sau păsări) din toate odăile orbitor de albe, unde totul era încremenit, în afară de perdelele de voal transparent pe care le dădu la o parte, ca să poată privi pe fereastră, dar dincolo de geam erau alte odăi sau coridoare la fel de albe. Îl cuprinse frica.
– Dar de ce a intrat? Întrebă Magda cu glas sever.
– Nu știu, pietrișul sclipea ademenitor, leul continua să zboare deasupra casei, și-atunci probabil a simțit că trebuie, că e obligat să intre.
– Cine îl obliga?
Ajuns în alt coridor, după ce urcă o scară mai îngustă, dar cu treptele mult mai înalte, pătrunse într-o încăpere, pe urmă în alta, ieși pe coridor, un grifon de ghips sau un leu îmbrățișând o lebădă, în stânga un alt coridor, mânerul emailat al unei uși, răsucește, intră, iese, un coridor, un altul, o cameră, alt coridor, merge din ce în ce mai repede, suie trepte, coboară, parcurge zeci de camere, coridoare, culoare, aceleași sau altele, sute sau mii de trepte, o ia la dreapta, pe un culoar mai îngust decât celelalte, acum aleargă de-a binelea, culoarul e pustiu, fără statui, iar în fund o ușă înaltă, desigur tot albă, cu un mâner în formă de cap de leu cu gura larg căscată. Prinde capul leului cu brațele amândouă și răsucește din toate puterile, ușa nu se deschide, încă o dată, mai tare, se opintește din răsputeri, cu dinții încleștați. Degeaba. Lovește cu pumnii în ușă, cu picioarele, ușa nu se deschie, și iar strânge capul leului în brațe și-l răsucește, se luptă cu el, dar n-are destulă forță, ușa tot nu se deschide, lovește cu palmele, cu pumnii, cu genunchii, cu pantofii, izbește disperat cu fruntea, asudată de atâta efort, de atâta alergătură pe nesfârșitele coridoare și ușa nu se deschide, rămâne așa neclintită, gravă, neîndurătoare.
– Dar unde vrea să ajungă?
– Nu știu…
– Spune mai departe.
Atunci se lasă să cadă, se prăbușește, prelingându-se de-a lungul ușii, în genunchi și rămâne așa mult timp, cu brațele spânzurate de capul leului, până când descoperă gaura cheii, gaura aceea de forma unui craniu alungit. Își lipește ochiul și de văzut nu vede decât tot alb, un alb greu și lăptos, probabil o altă cameră închisă din cine știe ce motive.
Nu-i nimic de făcut. Se ridică și-o ia la întâmplare pe coridoarele pustii, merge cu ochii închiși, uneori își pierde echilibrul și simte peretele rece de cărămidă văruită sau chiar de marmură, se proptește cu palmele, cu fruntea și rămâne un timp nemișcat. Apoi pleacă mai departe.
– Unde? întreabă Magda. Povestești de parcă ai fi trăit tu însuți tot ce spui.
– Nu știu. Povestesc filme pe care uneori nu le-am văzut. Aștept. Nu aștept să se deschidă ușa. Acum știu că nu se va deschide, am devenit mai modest. Acum aștept, pândind cu răbdare fâșiile acelea albastre și panglicile verzi, cerul și câmpia de dincolo, care nu se zăresc decât pentru o clipă și numai pentru cei care cad în genunchi, cu fruntea lipită de lemnul alb și rece al ultimei uși.