ROMÂNIA LITERARĂ 14 / 2023
Din 31 martie. Nicolae Manolescu, „Dialogul interzis”: Argumentele sunt raționale și logice, ideologiile sunt, din capul locului, iraționale și, la apusul lor, delirante. Rațiunea ține lumea ideilor la un loc, ideologiile o polarizează și o destramă. Universul rațiunii este cosmotic, al ideologiei este haotic. Nu e nici un paradox la mijloc. De aceea, sunt convins că, într-o epocă a politicii corecte, cum pare să fie epoca noastră, dialogul nu este pur și simplu în declin…, ci definitiv interzis… Eu văd în political corectness, în woke și în celelalte forme de prezenteism ilustrate de Allan Bloom în cartea lui încă de acum patru decenii, rezultatul unei ieșiri a omului actual din minți și nașterea unui mod de viață care nu mai are nicio legătură cu civilizația și cultura pe care umanitatea le-a construit pas cu pas, mai cu seamă, în ultimele secole. O lume nouă, semibarbară, în pofida sau mai degrabă datorită tehnologiei de ultimă oră, lipsită de har, fără spirit critic, fiindcă nu gândește cu capul ei, imună la frumusețe și la plăcere, robotizată în fapte și în idei, victimă sigură a unei pandemii intelectuale căreia nu i s-a descoperit deocamdată un vaccin… Destrămarea intelectuală atrage destrămarea fizică. Acesta pare să fie sfârșitul lumii noastre, așa cum au trăit-o și au gândit-o, de la Platon la Kant, de la Homer la Goethe, de la Rafael la Monet toți iluștrii noștri înaintași: o lume pe cale să-și piardă mintea și ființa. În care valoarea, democrația, libertatea, talentul, arta sunt pe cale să devină cuvinte fără sens, iar dialogul să fie interzis printr-o lege marțială. Pe ultima pagină a revistei, „Spectacol de politică corectă” – o punere la punct semnată de Nicolae Manolescu, care merită să fie citită în întregime în România literară; rețin din ea „două concluzii”: Una: creația dramatică, literatura n-ar trebui, în viziunea protagonistei mizerabilului spectacol (nu merită să-i rețin aici numele – nota LIS), să fie în nici un fel și cu nici un chip legată de valoarea artistică a operelor. Tematica este suficientă pentru o justă apreciere, cu condiția (totuși!) să fie politic corectă. A doua: mamiferele bătrâne ar face bine să lase locul mamiferelor tinere. Nu de alta, dar fiindcă nu înțeleg direcția în care merge lumea. Unde mai pui că operele lor mai sunt și obosite și prăfuite… Din sumar (selectiv): Al. Călinescu, Mircea Mihăieș, Vasile Spiridon, Ioan T. Morar, Dan Stanca, Dinu Flămând, Răzvan Voncu, Adrian Alui Gheorghe, Horia Gârbea, Cristian Pătrășconiu, Ovidiu Pecican, Viorel Mureșan, T.C. Zarojanu, Gh. Grigurcu, I. Manolescu, Liviu Capșa, Adrian Lesenciuc.
ORIZONT 3 / 2023
Vasile Popovici, „Diversiunea noii puteri din decembrie ’89”: Zgomotul din jurul revoluției române din decembrie 1989 e atât de mare, încât cei ce n-au trăit-o, având astfel punctele cardinale la îndemână, se pierd într-un vacarm de teorii și speculații, multe interesate. Riscul unor noi considerații pe această temă, nefondate pe informații de primă mână, e de natură să sporească și mai mult confuzia. De aceea mă apropii cu multă precauție de acest subiect. Una din chestiunile obscure, poate cea mai obscură, a rămas enigma teroriștilor, dezlănțuiți, cu minime excepții, după ce cuplul Ceaușescu a părăsit clădirea Comitetului Central, locul puterii. La ora aceea, revoluția reușise, iar Ceaușeștii deveniseră doi fugari abandonați literalmente pe un drum pustiu… Teza principală a cercetării derulate în cele aproape 800 de pagini însumate, format mare (semnată de Andrei Ursu și Roland Thomasson în volumele intitulate Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989 și Căderea unui dictator. Război hibrid și dezinformare în Dosarul Revoluției din 1989, apărute în 2019 și, respectiv, în 2022), este că forțele care au tras după 22 decembrie 89, „teroriștii”, cum li se spune, direct și indirect responsabili pentru uciderea și rănirea mai multor oameni decât represiunea ce a precedat căderea regimului, sunt exclusiv elemente ale Securității. Ele ar fi executat un plan de restaurare a fostului dictator, plan elaborat și reajustat cu mult timp înainte… Nu e mai corect să vedem aici o crimă perfect concertată între armată și Securitate, ambele vinovate pentru represiunea de la Timișoara și București, ambele având a face uitat trecutul recent? Scopul montării diversiunii securiste nu putea fi altul decât 1. să oblige mulțimea să se retragă în case, mai cu seamă pe fondul răsturnării regimului: „dictatorul a fugit!”, iar asta ar trebui să vă ajungă; 2. să legitimeze noua putere ce avea, iată, un dușman intern de înfrânt (noua putere pierduse trenul de a protesta în stradă și de a vărsa măcar o singură picătură de sânge, dar recupera din plin prin diversiunea teroristă) și 3. să spele imaginea grav compromisă a instituțiilor de forță, armata în primul rând, orice s-ar spune. În condițiile în care ofițerii de Securitate erau și ei, potrivit declarațiilor lui Vlad, de partea revoluției, cei rămași pe baricade cu arma în mână nu mai erau decât niște „elemente ale Securității”, nu Securitatea ca instituție… Tot neelucidat e faptul că după executarea cuplului Ceaușescu, „elementele fanatice” au continuat „să lupte” împotriva revoluției, chiar dacă restaurarea nu mai era posibilă fizic. Nu e mai logic să ne spunem că pur și simplu diversiunea teroristă, cu consecințe tragice, trebuia să continue până când lucrurile erau politic stabilizate, iar imaginea instituțiilor de forță era cât de cât restabilită printr-o luptă „eroică și de durată”, chit că pierderile de vieți umane continuau, făcând jocul de umbre și mai credibil? În sumar (selectiv): Cornel Ungureanu, Marcel Tolcea, Cristian Pătrășconiu, Cristina Chevereșan, Al. Oravițan, Grațiela Benga, Dan C. Mihăilescu, Valentin Constantin, Pia Brînzeu, Viorel Marineasa, Paul Eugen Banciu, Robert Șerban, Al. Ruja, Marian Odangiu, Liviu Ornea.
ARCA 1 / 2023
Revistă trimestrială. La Editorial, Vasile Dan: Că statutul, și al scriitorului și al literaturii înseși, s-a schimbat dramatic în ultimele trei decenii și mai bine este vizibil cu ochiul liber: și dinspre scriitor, și dinspre cititor. Ce-i drept, amândouă părțile au pierdut câte ceva, dar, cred eu, au și câștigat. Totul se explică prin condiția excesivă pe care o avea cartea până în 1989 și, respectiv, după această bornă istorică. Mai direct spus, în comunism cartea de literatură suplinea totul. Era o salvare miraculoasă în vacuumul intelectual exterior, politic, social, compensa penuria cvasitotală de informații valide ori proaspete, culturale, istorice, politice, filosofice, religioase, chiar și științifice din viața trăită real. De aceea, cartea stârnea dis-de-dimineață singura coadă legitimă la ușa numeroaselor librării. Astăzi, vai, ea a devenit, nu pentru puțini, mai ales pentru cei născuți după 1990, un obiect de prisos sau doar de arhivă privată în sau din casa părinților ori a bunicilor. Revoluția digitală, televiziunile (zeci de canale), rețelele de comunicare pe internet i-au transformat, iar pe cei mai tineri i-au chiar format ca autori instant. Oricine poate scrie azi tot ce-i cășunează prin cap pe internet, Facebook, WhatsApp etc. și poate comunica public. Cu ce rost, nici nu contează, vizibilitatea propriului nume afișat public rezolvă întrebarea. Solitar, scriitorul și cartea lui tipărită încă pe hârtie sau dublată electronic și-au contractat sever domeniul de extindere publică. Partea bună a acestei ingrate situații este că-i are alături de el, de scriitor, pe solitarii și ei, cititorii fideli, educați, cu gust și cultură, cu criterii valorice greu câștigate în ani și ani de asimilare literară. Eu cred că avem tot atâția scriitori adevărați astăzi, câți am avut și odinioară. La fel și cititori calificați estetic. Literatura supraviețuiește, și va supraviețui, firesc ca răspuns la nevoia ontologică dintotdeauna a omului de a se multiplica ficțional într-o lume a tuturor limitelor: biologice, istorice, politice, sociale, culturale, lingvistice, etnice, geografice, religioase etc. etc. Nimic nu răspunde mai bine acestor provocări decât literatura. Și creatorul ei, scriitorul. În sumar (selectiv): Andrei Mocuța, Lucia Cuciureanu, Radu Ciobanu, Romulus Bucur, Horia. Al. Căbuți, Ildiko Șerban, Mihaela Oancea, Remus Val. Giorgioni, Alice Valeria Micu, Iulian Negrilă, Ionel Bota, Viorel Mureșan, Al. Moraru, Ion Cristofor, Doina Adriana Nicolăiță, Lucian Vasile Szabo.
CAIETE SILVANE 3 / 2023
Viorel Mureșan – 70 (interviu realizat de Traian Ștef): Cu trecerea timpului, m-am perfecționat, iar scrisul meu s-a transformat în „critică de atelier”. Acum văd cât de mulți poeți, unii foarte importanți, își doresc și opinia mea, atunci când publică o carte. Asta mă obligă la seriozitate și onestitate, pe care, îmi place să cred că cei care îmi trimit cărțile lor, le-au găsit la mine. Acolo unde nu dau peste poezia pe care o caut, fără să las urme scrise, trec mai departe… Așa ajung și eu, din când în când, la gesturi poetice care pot avea o notă de suprarealism. Alteori, lirismul meu poate avea tăieturi gotice, bazate pe imagini șocante. În ultimul timp, lucrez tot mai mult în maniera realismului fotografic, descriind obiecte pe care le inserez în ansambluri stranii. Nu în puține locuri, perspectiva din care descriu lucrurile pare a fi a unui pictor cu defecte de vedere… Ce nu s-a spus încă e în legătură cu un fel de antenă cosmică cu care e prevăzut acest eu liric, captând recurent aștrii tutelari, soarele și luna, detaliu în care eu simt o formă de comunicare cu divinul. Și ar mai fi, între aspectele încă nerelevate, monologul orientat spre comentarea unor situații regizate, rostite mereu în fața unei mari entități feminine. Mai mult nu vă împărtășesc, încercând să-mi joc cât mai bine rolul de autor… Prin orice lentilă aș privi-o, poetică sau nepoetică, lumea de sub ochii noștri e tot mai scălâmbă. Până și poezia începe să semene cu expresia unui vid mintal. Omul care locuiește într-însa, cel blestemat să formeze omenirea alături de semenii săi, a ajuns la cuvintele lui Cioran: „Teologia n-a putut lămuri până acum cine e mai singur: Dumnezeu sau omul. A venit poezia. Și-am înțeles că-i omul…” În alte pagini, Andrea Hedeș (interviu realizat de Elena Abrudan): Într-un viitor mai îndepărtat, nu știu dacă și cât vor mai scrie tinerii, cât de interesat va fi publicul de fenomenul literar. Astăzi face furori o aplicație care scrie, pe orice temă, poezie, proză, sau lucrare de licență și a luat chiar cu succes câteva examene… Nicolae Manolescu a ținut laolaltă acest organism care este Uniunea Scriitorilor din România, cu programe, cu proiecte, într-una din cele mai tulburi perioade ale istoriei noastre moderne, perioadă în care alte uniuni din țări vecine s-au tot micșorat ca semnificație, ca importanță… Literatură tânără memorabilă nu pot spune că am întâlnit, doar promițătoare. În sumar (selectiv): Gh. Glodeanu, Marcel Lucaciu, Imelda Chința, Marina Gorczyka, Gh. Moga, Viorel Gh. Tăutan, Al. Jurcan, Menuț Maximinian, Ioan F. Pop, Silvia Bodea Sălăjan.
SCRIPTOR 3-4 / 2023
Constantin Chiriac (interviu realizat de Adina Bardaș): În acest spectacol (la Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu – Jocuri, vorbe, greieri…) poezia este personajul principal; este bucuria de a ne întâlni și de a ne juca sub semnul acestui inefabil. După cum am mai spus în alte interviuri, știu să spun poezie multe zile, chiar săptămâni. Am pornit această aventură împreună cu Silviu Purcărete, din dorința de a regândi felul în care poezia ajunge la public… Poezia este, pentru mine, o stare de sănătate… Am creat Fabrica de Cultură într-un spațiu industrial unde s-a născut cel mai mare spectacol făcut vreodată în România și unul dintre cele mai mari din lume – Faust, cu mai mult de 250 de spectacole, toate sold-out, din 2007, până în prezent, fără întrerupere… Pentru ca vremea să aleagă, mintea, inima și stomacul trebuie lăsate să-și ia deciziile. De multe ori mintea spune ceva, stomacul altceva și inima altceva. Trebuie să ai clarviziunea ca să lași decidentul înainte. Totdeauna un proiect se naște și trăiește prin unicitate, îndrăzneală, continuitate și prin asigurarea dezvoltării lui viitoare, prin posibilitatea de a face conexiuni, de a duce mai departe ceea ce s-a născut azi și acum. În alte pagini, alt dialog, întreabă Robert Șerban: «Eseul tău, Iluzia autonomiei esteticului, cuprinde și această frază: „Trăim vremuri foarte politice – iar literatura nu poate ignora lumea în care ne aflăm, criza pe care o traversăm”. Te consideri scriitor de stânga sau de dreapta? Te rog argumentează opțiunea». Răspunde Cosmin Perța: Stânga pe care am descoperit-o, atentă la Celălalt, preocupată de un bine comun cât mai concret, care nu interzice, nu cenzurează, nu discriminează și se opune oricăror tipuri de abuzuri, mi-a apărut ca un soi de Robin Hood pe care eu îl credeam un tâlhar ordinar. Nu sunt înregimentat politic, dar iluziile mele tind către o societate care are mai multe elemente din stânga decât din dreapta. Mi-am făcut recent harta opțiunilor politice și economice cu ajutorul politicalcompass.org (recomand, puteți afla lucruri noi despre voi) și mi-a ieșit că sunt un libertarian de stânga. Și sunt confortabil așa. În sumar (selectiv): Ana Blandiana, Radu Florescu, Koksis Francisko, Arcadie Suceveanu, Varujan Vosganian, Ioan Holban, N. Leahu, Mircea V. Ciobanu, Șerban Axinte, Ioan-Aurel Pop, Gh. Cliveti, Grigore Ilisei, Anastasia Dumitru, Eugen Uricaru, Leo Butnaru, Gellu Dorian, Simona Modreanu, C. Cubleșan, Th. Codreanu, Lucian Scurtu, Stelian Țurlea, Ștefan Afloroaei. La Fragmentarium, Ștefan Oprea (1932-2018).
STEAUA 2 / 2023
La Focus, Gabriela Adameșteanu: Nu m-am afiliat niciodată unei grupări literare. Mersul meu singură a fost și alegere și întâmplare. N-am scris nimic până la 28 de ani și n-am frecventat cenaclurile etc. Deși filoloagă prin formație și interes, sunt genul de autoare spontană, care învață singură să scrie și se bazează mai degrabă pe instinct. Se spune că „am o ureche bună”, dar în realitate n-am răbdare să stau și să ascult lecturi, discuții, conferințe. Am prieteni și prietene printre scriitori, dar am fost reticentă față de trăitul în lumea literară… Literatura este o meserie singuratică, nu de echipă. Scriitorul este solist, nu membru în cor… Întreabă Teona Formatu: „Cum vedeți în prezent raportul dintre ficțiune și memorie, cu atât mai mult cu cât scrieți și memorialistică?” Răspunde Gabriela Adameșteanu: Putem spune că și memorialistica este ficțiune, există un singur narator, care nu doar redă, ci și, implicit, prin secvențiere și colaj, interpretează faptele, privirea lui înmagazinează selectiv emoțiile, iar sentimentele și resentimentele reordonează narațiunea. Aș numi memorialistica „ficțiune second-hand”. Tocmai fiindcă a fost scrisă cu mai puțin efort, va fi mai ușor citită, iar toate derogările afective, pozitive și negative, vor aduce un bonus de plăcere lecturii. De aceea și memorialisticii, și biografiilor, inclusiv despre scriitori, le văd, cu regret, un viitor mai glorios decât al ficțiunii. În sumar, selectiv: Ovidiu Pecican, Leo Butnaru, Adriana Babeți, Adrian Lesenciuc, Irina Petraș, Delia Munteanu, Ion Pop, Viorel Mureșan, Victor Cubleșan, Hanna Bota, Florin Toma, Cassian Maria Spiridon, Traian Ștef, Laura Poantă, Vlad Moldovan, Radu Toderici, Virgil Mihaiu. Alt Focus: Horia Bădescu (interviu de Daniel Moșoiu).