Poziția lui Ion Vinea în 1943-1944 era deopotrivă puternică și fragilă. La prima vedere, este șef al unui ziar dintr-un trust important, Evenimentul zilei, subordonându-se doar directorului trustului de presă, vechiul prieten Pamfil Șeicaru de la Curentul: editorialul său este pe prima pagină, între știrile de război, contează pentru opinia publică. Era, de asemenea, președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din 1938 (va fi până în 1944).
Dar Ion Vinea conduce ziarul pentru că a fost mobilizat prin ordin militar în redacția ziarului Evenimentul zilei, în 1941; asociația de breaslă pe care o conduce are un rol practic decorativ în timpul regimului antonescian – iar tributul ideologic este greu: exaltase în 1941-1942 figura Conducătorului, într-o continuitate de exercițiu asemănător pentru Carol al II-lea, pentru autoritariști de felul lui Pétain (v. Opere 11, 2019, art. din 24 iunie 1942 ș.a.), iar acum, în 1943, face și afirmații spengleriene („cultura noastră a îmbătrânit”, v. „Cultură și război”), elogiază pactul mussoliniano-antonescian, citează din Ministrul Propagandei Reichului (Goebbels – uneori fără a-l numi), iar într-un articol intitulat „Suprema încercare” crede că „războiul își justifică existența de îndată ce luăm în considerație faptul că mulțimile trebuie să se definească pentru a se cunoaște”. Discursul militarist deviază însă către o zonă neutră, a exemplelor ilustre din istorie, atunci când vorbește despre „Știința războiului” – războiul ca știință, nu ca un „joc de șah”. Sunt exemple culese din aproximativ 10 texte, publicate de-a lungul a doi ani, când Vinea scria cel puțin de trei-patru ori pe săptămână.
Restul covârșitor al textelor sale este o continuă declinare a poziției sale „puternice” tocmai prin subiectele editorialului; un om format în spirit de stânga, constant apărător al democrației în Facla (1930-1940), figură de prim-plan a avangardei noastre, având aceleași idealuri la vârsta adolescenței cu Marcel Iancu, Tristan Tzara – este nevoit să participe la interfața media a celui de-Al Doilea Război Mondial.
De aceea Ion Vinea problematizează rolul scriitorului și mai ales al gazetarului, definește meseria și, în ultimă instanță, cuvântul. Nu este o teoretizare abstractă, sunt definiții și trăsături pe care Vinea le face, le dezvoltă acum, în timpul unui război absurd, cu riscuri, adesea, enorme; în 1941, de exemplu, se pronunțase admirativ față de echidistanța presei elvețiene – motiv pentru care să fie convocat la Cenzură și să i se citească nota de protest a Ministerului Propagandei Reichului față de acest articol din Evenimentul zilei… (v. și Opere 11, 2019, p. 855)
Vinea definește cuvântul utilizând o scriitură aforistică, confină metaforei și ambiguității acesteia – teoretizate în mai multe rânduri, rezultând un adevărat manual de etică jurnalistică, în stil poetic, cu numeroase alegorii și metafore, care pot părea contradictorii uneori, dar nu sunt decât o dovadă de analitism. De pildă, diferența dintre aluzie și sugestie; astfel, „în vremurile pe cari le străbatem, curelușa subterană a aluziei e mai inestetică și mai primejdioasă decât oricând” („Probleme de stil”). Cea de-a doua atitudine face parte dintr-o „Artă de a sugera”, „o pledoarie în favoarea vieții”, cu mijloace poetice: „claritatea nu e un criteriu pentru toate stările, pentru că uneori jocul insinuant al formelor nelămurite stârnește în sufletul unui spectator o atmosferă de vis, mai prielnică semnificației decât ar fi lumina simplă a celor spuse pe nume”. Alteori, situația jurnalistului poate fi cea a unui „Cameleon”: „s-ar părea că suntem în domeniul zoologiei, dar nu e chiar așa […] arta de a te constitui prizonier al naturii este foarte complicată și se leagă de utilizarea unui imens registru de posibilități”; este momentul în care jurnalistul nu se deosebește foarte mult de poetul modernist, de metaforele in absentia pe care le crează „cameleonul”, de exemplu.
În acest manual de jurnalism universal se pornește de la definițiile profesiunii de gazetar: „înclinarea gazetăriei spre polemici e un simplu fenomen de adaptare la condițiile de viață” („Războiul și polemica”), pentru a imagina receptorul sau „Cetitorul”: „…Făptura cea mai enigmatică, persoana cea mai ciudată, mai capricioasă și în același timp cea mai tiranică din câte există în lumea șlefuitorului de cuvinte”, care poate dicta gustul: „Cetitorule, tu ești vinovat! Ești vinovat pentru că noi găsim armele pe care numai tu le comanzi și, siliți să-ți facem pe plac, rostim vorba absurdă a întâmplărilor de toată ziua”. Vinea pune problema unei școli superioare de gazetărie (care va lua ființă abia după război), cu o memorabilă definiție a scrisului zilnic: „i se cere mult și puțin în același timp”.
Cu un raționament nelipsit de apetit (auto)ironic, se constată cum „gazetăria este primul sacrificiu al scriitorului în devenire, până va da la iveală opera care va revoluționa lumea”.
În anul Stalingradului, al lui Tidal Wave (bombardamentul Prahovei, rezervorul de petrol al lui Hitler, la joasă altitudine), Ion Vinea preferă acest tip de discurs autoreferențial, unde explică tainele unei meserii și o viziune despre viață, un discurs în care se definește la nesfârșit, își pune această întrebare a lui cine sunt? de ce scriu?
Rubricile unui ziar au o funcționalitate aparte, pe care o dezvăluie pas cu pas: rubrica „Ultima oră” este o „rubrică unică, alcătuită fără artă, fără suplețe, lipsită de orice aromă, în care abilitatea interpretării și darul inventivității n-au ce căuta, îngrămădește în spațiul ei restrâns toată viața contemporană”. Cu o scriitură esopică de înaltă ținută, într-un articol „Despre reportaj” (octombrie 1943), cu prilejul unei definiții diacronice a speciei, se vorbește, de fapt, despre sfârșitul războiului: „Reportajul își trăiește, cu o intensitate formidabilă, ultimele ceasuri, pentru că, deîndată ce va cădea cortina peste scena istoriei contemporane, realitatea frenetică va încheia ultimele acorduri în urma cărora se va face liniște din nou”. Și un nex sensibil al avangardei de oricând, opoziția reportaj vs. literatură (roman), autentic vs. inautentic: un „Reportaj” ar trebui să se îndrepte și spre front, pentru a „răsturna grandiosul echipagiu de fantasme aparținând literaturii”. „Titlul” este o „făptură ciudată și inegală! Titlul este modest și emfatic, dar, laconic prin definiție, capătă uneori, alimentat de șuvoiul proaspăt al cernelii, gust de vorbă, vorbă de clasă, iar alteori se ascunde după un deget sau, iubitor de autoflagelare, se sfâșie în trei puncte de întrerupere.”
În privința conținutului, cel mai important este „Subiectul minor”, modalitate recunoscută de a evada din cotidianul inflexibil al comunicatelor de război: „nu este nicio minune să străbați depărtările lumii cu trenuri electrice ale căror vagoane sunt târâte de un monstru care nu cunoaște nici cruzimea, nici blândețea, dar este un act de curaj să te strecori la miezul nopții printr-o pădure întunecată pentru a ajunge într-un luminiș […] Subiectul minor poate dărui aceste uriașe satisfacții, în vreme ce tema senzațională este mai mult decât la îndemână: se impune singură”. Dar i se recunoaște cezarului ce-i al cezarului, pentru că „Senzaționalul” este „mâna frățească a unui zeu milostiv”, „mireasma ciudată a liberului arbitru” sau chiar „nostalgia de libertate a omului în natură”.
Cu grijă pentru public, se vorbește despre „Prețul ziarelor” și despre „Articolul perfect”: „tema este mai grea decât în orice domeniu”, pentru că „în gazetărie, scrisul reprezintă un singur strigăt, ce se consumă o clipă mai târziu după ce începe”.
Poate că „articolul perfect” este pentru Ion Vinea pamfletul; cunoscut pentru verbul său de la școala lui Cocea din anii Primului Război, exersat în perioada interbelică, Vinea dă definiții („invectiva este o raclă, care trebuie să se potrivească de minune victimei, pentru că altminteri se poate întâmpla să miște capacul sicriului” – „Arta pamfletarului”) sau elogiază un model (Octave Mirbeau, în „Comemorarea unui pamfletar”). Identitatea de pamfletar a lui Vinea a fost, de altminteri, studiată elocvent în teza Magdei Răduță, „Nici mănuși, nici milă”. Trei pamfletari interbelici (2013), unde complexul scriitor și jurnalist Ion Vinea a fost analizat alături de temuții pamfletari N.D. Cocea și Tudor Arghezi.
Profesiunea de jurnalist se află în miezul celei de scriitor; Vinea se autodefinește în veritabil spirit de frondă: „goana profesională după faptul mărunt și cât mai inexpresiv în raport cu preocupările momentului” („Visul fatal”, noiembrie 1943) și știe că „scrisul celui ce-și nesocotește conștiința rămâne lipit de hârtie” ( „Din problemele scrisului zilnic”). În acest sens, al scrierii, consemnează „Legenda fluviului negru” („până astăzi, pare-mi-se, toate digurile ridicate împotriva fluviului negru s-au prăbușit, fiindcă mersu-i e dirijat de un blestem, iar șerpuirea lui se desfășoară în albia fatalității”) și crede în „Puterea cuvântului”: „de-a lungul și de-a latul pământului, un singur luptător cu adevărat invincibil: Cuvântul în infinitele sale înfățișări. Direct sau echivoc, răspicat sau șoptit, liniștit sau frenetic, mimând până la neverosimil stările nedecise ale conștiinței, limina clar-obscură a sufletului, coloarea cenușie a intențiilor adăpostite în nevăzutul buzunar al intereselor misterioase”.
A publica literatură în rubrica de comentariu politic este o concepție a lui Ion Vinea; pe vremea când conducea Facla se poate observa schimbarea numelui ziarului în Facla literară, pentru a reveni la titulatura de Facla (așa cum se întâmplă în prima parte a lui 1938) sau chiar publicarea de literatură (traduceri sau originală). Și la Curentul, în august 1944, se îndepărtează de la actualitatea politică și scrie parabole în care se pot desluși unele ecouri ale prezentului, precum în „Hamlet” (17 august 1944), colecție de personaje ale literaturii universale exploatate de Fortinbras, „omul care nu pregetă”, sau în „Dispariția lui Dionis” (20 august 1944), unde poetul Dionis dispare din lumea mondenă, răpit de o frumoasă străină – „întâmplare curioasă, dar adevărată”: „În plin haos al războiului – se comentează în notele ediției – Vinea face încă literatură”.
Alteori, pune întrebări incomode, cu toată precauția, dar incomode pentru etosul public agreat, așa cum este pledoaria constantă pentru oamenii de carte: „Stăpân pe posibilitățile de producție, situat deasupra criticei, regimului Mareșalului Antonescu îi stă în putință să dicteze rețetele și să aplice tratamentul care se cere. Cărturarii au rămas, astăzi, aproape singurele victime ale crizei” („Cărturarii”).
Este loc și pentru o serie de aplicații ale acestui manual la Evenimentul zilei și Curentul, portrete și reportaje despre oamenii Mării Negre, despre baș-muftiul Dobrogei, despre marinarul-poet Gheorghe Dan, timonier sergent – figuri surprinse în transformarea războiului.
De o evidentă emoție este articolul de tip prezentare a futuristului Aldo Palazzeschi, „veritabil șef de școală”, cunoscut personal de Vinea în perioada lui pariziană (1929-1930) și pus în legătură cu școala lui Marinetti, un portret care poate arăta înclinația futuristă a lui Vinea, admirația lui pentru intransigență și severitate. Așa cum sunt și alte portrete și intervenții, precum un interviu cu romancierul Cezar Petrescu, luat pe peronul gării din Bușteni, care citește cu previziune din Dostoievski sau admirația pentru recentul roman al lui Tudor Teodorescu-Braniște, Prințul (1944), pentru Panait Istrati („Vagabondul genial”), pentru pictorul Bob Bulgaru. O notă specială pentru un necrolog E. Lovinescu, unde se vede evoluția perspectivei lui Vinea, de la pamfletele anilor 1920 – unele, recuperate de editor și publicate în prezentul volum XII, la capitolul de „Note și comentarii” – către o serie de elogii: „impunătorul edificiu al unei critici literare care a fost îndemn și orientare pentru cel puțin două generații de poeți și prozatori”.
Actualul volum este cu precădere interesant pentru că surprinde momentul 23 august 1944; în preajma acestui moment, Vinea scrie cu o fervoare camusiană: îl caracterizează pe Hamlet (17 august 1944), elogiază Marseilleza (18 august 1944), anunță că „Salvarea e pretutindeni” (19 august 1944), iar apoi arată „Spre biruință” (26 august 1944), analizează „Agresiunea germană” (27 august 1944) și observă prioritățile noii lumi. La sfârșitul lui august și începutul lui septembrie 1944, într-un alt context social și politic, Camus descoperă necesitatea unor definiții (Parisul fusese eliberat la 25 august), de aceea face „critica noii prese”, definește „jurnalismul critic” („vrem să informăm repede în loc să informăm bine. Adevărul nu are de câștigat”, v. Actuale, trad. Marina Vazaca, 2019, p. 44), sau „autocritica” („în nimic din ceea ce scriem, în fiecare zi, nu uităm că suntem datori reflecției și exigențelor, datorie care trebuie să fie a tuturor jurnaliștilor”, id., p. 48), într-o amplă operațiune de calibrare a scrisului, ce iese din clandestinitate.
Abia acum, după 23 august, Vinea redevine jurnalist, comentează actualitatea zilei, după ce, în anii anteriori, a evitat-o în orice fel, inclusiv prin teorie; astfel, se poate spune că Vinea a fost un rezistent de o factură specială, de mare intensitate dramatică, care nu se confundă cu comuniștii sau cu alte forțe de partid: este și motivul pentru care va fi epurat din presă în cursul lui 1945, o tăcere impusă pentru următorii 10 ani.
Seria de Opere Ion Vinea, începută în 1984 cu volumul I, Poezii, era schițată la cinci volume, unde primele trei ar fi cuprins literatura, iar volumele IV și V – publicistica; aflată în prezent la borna XII, ediția este unul dintre cele mai impresionante exemple de tenacitate critică și de istorie literară din cercetarea noastră recentă, întruchipate de dna profesoară Elena Zaharia Filipaș, specialista de necontestat în Ion Vinea și în avangarda românească. S-au schimbat instituțiile, s-au schimbat editurile (Editura Minerva, Fundația Națională pentru Artă și Știință, Editura Muzeului Literaturii Române), a rămas seria Ion Vinea, care de la volumul al IX-lea (2012) este realizată împreună cu Magda Răduță, conf. univ. specializat în literatura interbelică și în cea contemporană la Facultatea de Litere a Universității din București, absolventă deopotrivă de Jurnalism.
Vinea este un reper, dar nu unul admirat necondiționat de către editoare; de fiecare dată sunt înregistrate, în notele și comentariile fiecărui volum, presiunile la care a fost supusă o conștiință jurnalistică importantă în anii tulburi ai celui de-Al Doilea Război Mondial; în prezentul volum, de pildă, se arată cum „Vinea întoarce și el armele”; „Vinea își reia vechile aprecieri admirative pentru forța Armatei Roșii”; „gazetarul e nevoit să găsească subiecte care să nu trimită decât oblic la cotidianul dramatic”; „opiniile lui Vinea despre o tradițională tactică defensivă și prudentă a britanicilor și previziunea că aceștia nu se vor implica în luptele de pe continent se vor dovedi eronate”.
Mai mult decât orice, Vinea nu este omul conformismelor de tip maniheist; el exprimă nuanța, argumentarea, iar ținerea în actualitate, printr-o editare constantă de un volum la 3-4 ani a unui subiect care ar fi fost repartizat casetei prăfuite de istorie literară a însoțit, în ultimii 40 de ani, o istorie ea însăși cam ieșită din minți, cel puțin când ni s-a cerut mereu și mereu, imperios, să alegem între alb și negru. Poate ni se va mai cere o dată.
Ion Vinea, Opere 12. Publicistică 1943-1944, ediție critică, note și comentarii de Elena Zaharia-Filipaș și Magda Răduță, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2022