(NIMIC) NOU SUB SOARE

David Eagleman își intitulează partea întâi a cărții sale Specia rebelă¹: „Nou sub soare”. Bineînțeles, fiind formați de mii de ani în cultura iudeo-creștină, propoziția ne duce imediat cu gândul la butada solomoniană, auzită în predicile de la amvoane, citită în cărți, repetată în conversațiile cotidiene: nu e nimic nou sub soare. La oricâte schimbări am asistat de-a lungul timpului, revenea gândul că toate astea s-au mai întâmplat, că nimic nu ne poate surprinde. Poate pentru că ne convine starea de confort a unui „necunoscut cunoscut”, în raport cu neliniștea schimbării, crezând că e vorba doar de ceva ce „a mai fost”. Textul din cartea veterotestamentară a Eclesiastului (scriere atribuită regelui Solomon, fiul lui David, deși nu este specificat acest lucru în titlul cărții), în introducerea ideii de deșertăciune a deșertăciunilor, spune: „Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, așa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind și urechea nu obosește auzind. Ce a fost, va mai fi, și ce s-a făcut, se va mai face, nu e nimic nou sub soare.” (Eclesiastul capitolul 1, versetele 7 și 8).

Dacă, într-un anume fel, aceste cuvinte mai sunt și azi valabile, prin contrast, cercetătorul David Eagleman, specialist în neuroștiințe, în cooperare cu compozitorul și specialistul în teorie muzicală Anthony Brandt, ne pregătește o baterie de argumente prin care ne arată felul în care mintea construiește neobosită noul și schimbarea. Ea nu se mulțumește doar cu „ceea ce a mai fost”, ci vrea noul cu o foame de neînvins. Această activitate neuronală e motorul saltului uriaș din inovațiile ultimelor decenii. Ca urmare, făcând lumea să arate altfel, omul anulează vechea paradigmă de funcționare a lumii, obligându-se astfel să se confrunte cu noutatea: o noutate foarte stranie pentru cineva care s-ar trezi brusc în secolul nostru, venind dintr-un secol trecut. Dar care, pentru noi (sau măcar pentru unii dintre noi) este ușor de asimilat, întrucât ne e confortabil traiul în noul cadru, dincolo de viteza de viață și de continua ajustare la stimulii stresanți ai schimbării. Aceasta, deoarece toate noutățile s-au câștigat gradual, pas cu pas, chiar dacă acești pași au fost făcuți uneori în viteză sau chiar contra cronometru.

De ce și cum s-a ajuns aici? Dincolo de gândul (care se ițește uneori…) că gata, mai mult nu se poate și totul a fost deja inventat, neurologul ne spune că dimpotrivă, creativitatea umană este fără limite și de neoprit. Cu cât am acumulat mai multe, cu cât am avansat mai mult, cu atât mai mult material oferim creierului. Material care, fiind procesat, devine materie primă pentru noi invenții, noi căi, fie în tehnologie, în științele exacte și în cele ale naturii, fie în artă: „Creierul uman nu înregistrează în mod pasiv experiența, ca un aparat; el lucrează constant cu datele senzoriale pe care le primește – iar rodul acestei activități mentale este o nouă versiune a lumii.”²

Cât de repede se adaptează omul la nou? Foarte repede, ne răspunde autorul. De ce și cum are loc această adaptare rapidă la ceea ce îl înconjoară? „Din cauza unei fenomen numit suprimarea prin repetiție. Când creierul se obișnuiește cu ceva, manifestă o reacție din ce în ce mai slabă de fiecare dată când percepe acel ceva (…). Cu cât ceva este mai familiar, cu atât reclamă un consum mai mic de energie neuronală.”³ De aceea nu râdem de mai multe ori la aceeași glumă, de aceea rareori găsim cărți pe care să le recitim, căci puține stimulează creierul la reluare, de aceea un drum parcurs mai des pare mai scurt, de aceea putem conduce mașina, iar automatismele formate necesită mai puțină atenție etc.

Deoarece suntem creaturi care trăiesc pe baza rezervelor de energie adunate în corpul nostru, vrem să știm dinainte care variantă e de urmat: facem presupuneri despre fiecare pas pe care urmează să-l facem, despre fiecare decizie, despre fiecare direcție de parcurs. În creierul nostru sunt, în consecință, o serie de „instanțe” care-și cer dreptul la a fi ascultate și urmate, care dialoghează pentru a ajunge la o concluzie potrivită. Cu cât presupunerea este mai bună, mai aproape de ceea ce urmează, cu atât consumăm mai puțină energie. Acea decizie va fi memorată ca „materie primă” pentru următoarele dialoguri ale „instanțelor” din creier. Repetiția ne face mai încrezători în predicțiile noastre și mai eficienți în acțiuni, spune cercetătorul.

Asta este una dintre fațetele problemei. Această fațetă are și partea ei cenușie: predictibilitatea, deși este atractivă și ne ajută să ne adaptăm repede, duce la familiaritate și indiferență. Ca rezultat al mecanismelor neuronale, ideile bune repetate își pierd strălucirea. Odată instalată ceea ce se numește suprimarea prin repetiție, scade atenția, iar omul are o problemă cu lipsa surprizei: „Deși predictibilitatea este liniștitoare, creierul tinde să încorporeze lucruri noi în modelul său despre lume. Caută întotdeauna noutatea. Creierul devine excitat atunci când apar informații noi”⁴.

Tânjim, prin urmare, după noutate, surprizele sunt captivante, ne țin vigilenți în mijlocul experiențelor noastre. Procesul implică un echilibru foarte delicat: pe de o parte, creierul încearcă să economisească energie făcând predicții despre lume, iar pe de altă parte, caută euforia surprizei, ne spune Eagleman: nu dorim să trăim într-o buclă continuă (să ne amintim de filmul Ziua Cârtiței), dar nici nu vrem să fim permanent luați prin surprindere. „Există un compromis între exploatarea a ceea ce cunoaștem și explorarea necunoscutului”. Creierul caută cu înfrigurare un echilibru între explorare și exploatare, între flexibilitate și rigiditate. În carte ni se spune că exact această tensiune este cea care ne împinge înainte: „prea multă predictibilitate și ne pierdem interesul; prea multă surpriză, și devenim dezorientați: creativitatea trăiește în această tensiune”⁵.

După ce ni se explică procesul neuronal care creează tensiune, împingându-ne astfel înainte, cartea se ocupă apoi pe îndelete de acest rod al căutării echilibrului: creativitatea și felul în care schimbă ea lumea.

Numărul mare de neuroni de care dispune specia umană oferă un larg repertoriu de comportamente. Astfel, câștigăm nu doar prin cantitatea de neuroni, ci și prin organizarea acestora, prin capacitatea lor de a se lega, de a crea punți de comunicare. Existența atât de multor neuroni „ne-angajați” oferă oamenilor o agilitate mentală pe care alte specii nu o posedă, îi face capabili de comportamente mediate: putem să abordăm diferit aceeași situație, putem să medităm la ea și să nu facem nimic, putem să ne gândim la alternative, putem să acționăm etc. O mare parte a vieții noastre o petrecem între stimuli și acțiunea în sine, căutând variante, simulând mental „n” variante din care se va împlini una aleasă sau nici una. În toate aceste comportamente mediate – spre deosebire de cele automate – în care sunt implicate gândirea și previziunea, „instanțele” din creier dezbat idei diferite, sporovăiala neuronală seamănă cu o „dezbatere parlamentară”.

Imaginea personalităților din creier care discută asupra diferitelor probleme oferite de stimulii înconjurători, apare mult mai bine dezvoltată și susținută prin cercetare de David Eagleman în cartea sa Incognito. Viețile secrete ale creierului⁶. Ceea ce conștientizezi ca fiind un gând care ți-a venit brusc, ceea ce hotărăști crezând că „tu ai decis”, este de fapt rezultatul unor dezbateri între diferitele părți ale creierului, cu funcții variate și viziuni diferite, toate petrecându-se „cu ușile închise” în „întunericul subconștientului”, iar rezultatul țâșnește în conștient ca apărând din neant, când, în realitate, „tu ești ultimul care află informația”. Când exclami: „Tocmai m-am gândit la ceva!”, de fapt, creierul tău a efectuat o cantitate imensă de operațiuni înainte să-ți vină ideea genială. Când o idee e servită din culise, circuitul tău neural va fi lucrat la ea ceasuri, zile sau ani de zile, consolidând informația și testând noi combinații. (…) Creierul efectuează combinațiile într-ascuns, dând naștere ideilor ca printr-o vrajă nemaiauzită. Nu-i permite cogniției conștiente să-i sondeze colosalul sistem de operare. Creierul își face lucrarea incognito.”⁷

Avansând pe această rută, cercetările afirmă că nici o idee, oricât de genială, oricât de diferită de tot ce s-ar fi auzit anterior, nu apare din neant, indiferent dacă e vorba de inovații în tehnologii și științe, sau de artă. Fiecare idee se grefează pe altele, crește organic din ele, pe baza unor operații de bază restrânse ca număr, folosind materia primă stocată în memorie și în subconștient, pentru ca apoi să iasă la lumină ca fiind, aparent, nouă și strălucitoare. „Creierul nostru inovează grație unui repertoriu restrâns de operații de bază care modifică și rearanjează inputurile. Luăm materialul brut din experiență și îl deformăm, îl fragmentăm și îl amestecăm pentru a crea noutatea. Astfel prelucrat în creierul uman, el oferă un izvor nesecat de idei și comportamente noi.”⁸ Asta se întâmplă, așa cum am văzut, datorită numărului mare de neuroni care se întind între ariile inputului senzorial (de receptare a stimulului) și cele ale outputului motor (de efectuare propriu-zisă), permițând apariția multor concepte abstracte. Așadar, miracolul creativității umane nu constă în apariția din senin a noilor idei, ci în faptul că depunem atât de mult efort cerebral pentru a le dezvolta, concluzionează cercetătorul.

Dacă în partea întâi a cărții, cea intitulată „Nou sub soare”, suntem introduși în tema cărții, punându-ni-se în față explicațiile funcționării neuronilor în această tensiune dintre da și nu, dintre nou și vechi ori rigid și adaptabil, în partea a doua se vorbește despre mentalitatea creativă, căci „creativitatea nu apare din senin: depindem de cultura care ne oferă un depozit de materii prime”⁹, Eagleman îl citează pe W. Somerset Maugham: „Tradiția este un ghid, nu un temnicer”.

În partea a treia, cercetătorul detaliază modul în care cultivarea creativității este nu doar posibilă și de dorit, ci chiar imposibil de evitat. Căci ajunge numai să privim la tapiseria artelor, științei și tehnologiei, pentru a vedea urzeala inovațiilor care leagă disciplinele, după cum spun autorii pe coperta interioară, prezentând obiectivele acestei cărți scrise la patru mâini.

Textul este redactat într-un limbaj accesibil celor obișnuiți cu popularizarea neuroștiințelor, și e „împănat” cu numeroase exemple și informații amuzante, din domenii surprinzător de variate, tocmai ca să sublinieze faptul că toate aceste inovații se leagă și ne neagă, și anume, de la astronomie la ciclism, de la pictură la moda frezelor, de la reclamele din ziare la iPhone-ul din buzunar. Multe dintre exemple, de altminteri, sunt susținute cu imagini color.

Și, să nu uităm – fără ca asta să sune a concluzie –, izolarea artistului în turnul de fildeș este un mit: artistul care merge de unul singur, izolat de tovarășii săi, este o creatură imaginară, deoarece creativitatea este, în mod inerent, un act social.

_________________________