Suntem un semn fără tălmăcire
Friedrich Hölderlin
Cuvintele sunt sensuri ale imaginației explozive ce evadează necontenit spre înșelătoare și tainice înțelesuri. Toth, zeul scrierii, este cel care ucide și trimite în lume vinovați și învinuiți, ce aparțin unui alt spațiu decât cel mundan – spațiului estetic al creației.
Cele mai importante opere pot reduce lumea la forțele elementare: neliniștea, ura, frica, dorința, răzbunarea și la acțiuni esențiale cum sunt violența și resemnarea, cea din urmă manifestându-se ca abandon, tăcere sau moarte.
Omul se conturează atitudinal ca personaj al unei farse grotești-tragice, ce îi solicită ieșirea din firescul anterior printr-un așa-zis incident semnificativ.
Așezate în interiorul ființării, multe dintre aspectele legate de întrebarea despre esența acesteia învăluie adevărul despre om.
Tot ce stă sub pecetea compasiunii și a spovedaniei stă și sub semnul autenticității, iar pătimirea, mai ales în numele celuilalt, este o purgare a răului, o exorcizare pe care ființa – actor în teatrul lumii o trăiește – o trăiește ca mesager cristic. Jocul nu mai este al întâmplării, ci al schimbării de entități afective, relație ce apare într-o stranie configurație în universul esențialității dramatice.
Rădăcinile îndoielii sunt la fel de adânci ca și cele ale certitudinii. Numai că îndoiala e mai rară, la fel de rară ca luciditatea – și amețeala legată de îndoială e paralizie sau trambulină. Neliniștea constituie prima etapă a reflecției.
Esențialul nu vine niciodată din afară. Tot ceea ce e sfâșiat interior este modern, iar tot ce este limpede și univoc este învechit. Eul este ultima temă a artistului, substanța lui interioară.
Teatrul ca energie inițiatică conectează omul la o sinteză a realității, pe care o trăiește și pe care, din prea multă agitație, neatenție, lipsă de empatie, nu o cuprinde și nu o pătrunde pentru a-i atribui densitate și vizibilitate profundă. Teatrul are viu organismul incitării la reflexie și dialog, la interogare a gândurilor care stau la baza relațiilor interumane, a structurilor complexe, necunoscute, încărcate de ambiguitate. Se consideră totdeauna că ecoul pe care spectacolul îl transmite publicului și felul în care acesta ajunge să rezoneze cu viața celui care-l primește nu este altceva decât o chemare spre destăinuire. Prin toate artele, introspecția amănunțită, confesiunea eliberată de canoanele rigide înspăimântă adâncurile ființei. În același timp, tot ea emoționează fără milă și atinge dimensiuni existențiale revelatoare, dezvăluie vulnerabilități și sensibilități despre care omului îi este frică să vorbească.
Spectaculozitatea, neînțeleasă decât conjunctural, ca insistență expresivă a unui sistem de efecte ce induc atractivitate și iluzionare devine căutare frivolă în banalele trasee de relații cu deslușiri premeditate.
Teatralitatea devine un spațiu al lumilor care se intuiesc și se descoperă printr-o suită de simboluri și semne, printr-o limbă care o cuprinde pe cea vorbită, dar o depășește și o integrează într-o viziune semantică în care se reinterpretează tot ceea ce este posibil, tot ce este valid și tot ceea ce a fost acceptat, dar acum se reformulează în dimensiuni noi. Teatralitatea permite cunoașterii să fie un intermediar între om și expresia lui în lume, o prezență neliniștitoare pe care nici măcar nu o vedem că există, ci mai curând că insistă sau că subzistă, făcând conjuncția relativ-absolut. Scena este un spațiu de rezonanță în care puținul este în tot, iar totul este în puțin. Astfel gândirea este conținută și nu enunțată în structura reprezentației.
Povestea și realitatea nu sunt complementare, însă în cazul marilor creatori ele nu se pot exclude. Artistul îmbogățit prin arta lui își are rădăcinile tainic și adânc înfipte într-o vibrație a normalului, a obișnuitului, poate chiar a rutinei. El vede altfel ceea ce trăiesc într-un anume fel toți ceilalți, el vede ceea ce dă valoare și consistență spiritului, preia mișcarea spre a o transforma în sens, preia amănuntul pentru a-i găsi măreția.
Camil Petrescu își scrie destinul în cuvinte și tăceri, îl lasă liber să prindă aripi de viață fără sfârșit. El, creator esențial al culturii române, mărturisește prin operă trăiri mistuitoare ale senzualității scrisului. Erotismul pe care îl provoacă scrierea, felul în care se dezvăluie creația prin creator exploră și exploatează vulnerabilitățile acesteia… E o împletire de fascinație și potență erotică subtilă. Jocul creator de nemărginire pe care Camil Petrescu îl trăiește este un studiu al durerii ca substanță vitală, a crezului artistic ce proiectează subiectivitatea ca dimensiune a unei raționalități febrile și reflexive. Durerea camilpetresciană declanșează întrebările și determină un dialog neliniștitor cu sinele, o aplecare spre filosofie, spre interogație. Aceeași durere ascute văzul și simțul lucidității alcătuit din plasma detaliilor care acționează prin forare într-o realitate ce se integrează până la identificare cu stările de veghe ale conștiinței. Se creează astfel o operă, o estetică specifică reprezentării conflictelor ce se descătușează prin implozie emoțională în gândirea în care sunt prinse. Destinul, opoziția față de destin sau revolta față de ceea ce societatea și familia prezintă ca unică formă de existență admisă, ascute sentimentul de vinovăție, care câștigă amplitudini noi pe măsură ce se definește prin însăși structura ei incertă. Poate din acest punct de vedere, caracterul operei camilpetresciene se conjugă rafinat cu universul tragediei antice. Pierderea inocenței și violența sunt mereu legate în creația scriitorului de sărăcirea sufletelor și de felul în care lumea este un liman al dezamăgirilor. De multe ori asistăm în această operă polifonică la dezgoliri anarhice, nestăpânite ale gândului din trup. Erotismul devine o alternativă a introspecției. Se caută afecțiunea, iar această tensiune erotică amplifică setea de iubire – personajele rămân însetate și nefericite, blocate în confuzie. Afecțiunea există prin absență, capătă importanța unui mit sau a unei muze, a unei năluci care se vrea întrupată. Neputința de a cunoaște sau de a înțelege într-o goană disperată după iubirea ce lipsește, dar se poate imagina perpetuu.
Artistul are o sensibilitate diferită față de cea a majorității oamenilor, ceea ce Camil Petrescu a luat drept puterea gândului de a radiografia ceea ce nu se vede. Astfel universul său nu mai rămâne ca existent într-o realitate împărtășită cu toată lumea, în realitatea aparenței strâns legată de planul social și străfulgeră o realitate psihică în care adevărul trăiește prin emoție, iar cugetarea are vederi conceptuale în strânsă legătură cu trecutul coexistent în prezent.
Eroul camilpetrescian duce o luptă cu realitățile cărora le este supus, libertatea lui de mișcare este condiționată, îngrădită. Problematica restricțiilor duce prin incizia gândului la destinul impus, hrana zeilor din tragediile grecești. De fapt, drama personajelor sale nu este departe de aceste concepte, dar în același timp suportă o nuanțare de o dureroasă ironie. Lui Camil Petrescu realitatea nu i-a fost niciodată de ajuns. Minciuna ca metodă de supraviețuire, minciuna care se transformă într-un nou adevăr, o prelucrare a adevărului, funcțională, mistificată și utilitară devine mai puternică decât Adevărul. Tânguirea vitalității construiește o temă secundă a fiecărei opere care exprimă mișcări ale sufletului și emoții ce nu se află tot timpul sub controlul rațiunii.
Există o lume în care ritmul vieții, ca și cel al scriiturii, este creat din sincope, din pulsații de energie ce se întâlnesc printr-o discretă rafinare în momente de respiro și liniște, de odihnă și lumină, pentru a sugera fără demonstrativism că viața are trăiri pe care oamenii, fie nu le cunosc, fie nu sunt în stare să le atingă.
În goana după afecțiune și tandrețe, în setea după imposibila înălțare spre adevăruri de esență, Camil Petrescu trăiește zbuciumul îndrăgostirii și iubirii cu o intensitate rivală și de aceeași forță cu cea creatoare. Îndrăgostirea, mai mult decât orice stare, susține o doză de ireal și iluzoriu. Realitatea îi servește scriitorului drept ipoteză, iar conflictul apare între dorința de a da sens, de a da rod și împlinire în această stare de neliniște.
Personajele sale sunt captive ale emoțiilor pe care le trăiesc, captive ale limitelor pe care le au, ale neputinței de a se armoniza, captive ale societății și normelor impuse, captivele unor responsabilități pe care de cele mai multe ori le contestă ca fiind lipsite de conținut. În căutarea iubirii care salvează, iubirea agape, opera și creatorul ei se află într-o formă violentă a incertitudinii.
În Camil Petrescu locuiesc toate personajele sale pentru că el pătrunde în interioarele incerte ale acestora prin cuvinte și tăceri, dincolo de cuvinte și tăceri ce structurează organic dimensiuni afective ce nu pot rezista alterării continue la care sunt supuse. Această realitate însă, care îi trăiește, nu se modifică și nu poate fi modificată. Neadaptați și captivi, eroii camilpetrescieni își structurează cu efemeritate o gândire în care gingășia și sinceritatea pot depăși orice obstacol, dar distrug și alungă liniștea. În același timp obstacolul structurează profunzimea trăirii. Densitatea emoțională și durerea se împletesc, întristarea are virtuozitate atletică, iar regretul construiește dorințe ale suferinței ce se acceptă pe ele însele. Iertarea și căutarea lui Dumnezeu este un strigăt mut, un lamento fără lacrimi.
Omul conștientizează în familie și societate lipsa lui de importanță în lume, fără direcție, speriat de singurătate și în același timp gonind în fața ei, damnat să trăiască în mijlocul altora împlinirea…
Știm că dramaturgia a fost întotdeauna influențată de cei care o interpretează… Timpurile schimbătoare și imaginile schimbătoare…
Poate mai corect este să vorbim despre „eliberarea” de timp a universului dramaturgic, înțelegând prin aceasta eliberarea de caracterul apăsător al timpului existențial-istoric, de statornicia lui ca să spunem așa, într-un prezent, trinitar, în care trecutul și viitorul, ca prezent, viitor și trecut al prezentului însuși, ființează deopotrivă în „bogăția prezentului” (H. Sedlmayr).
Pe această structură a timpului „nealterat” se bazează între altele starea de plinătate pe care o iradiază arta spectacolului contemporan. Oricine este capabil să pășească în modalitatea temporală de existență a unei opere autentice din domeniul teatrului resimte acest caracter dătător de împlinire și de energie al unui timp incoruptibil, fertilitatea acestei stări insuflate, „o fărâmă de timp în stare pură.”
Vitalitatea, jocul închipuirii, puterea magică asupra cuvintelor care nu „vorbesc” ci vizualizează o structură de revelații, ne obligă să înțelegem ce vrem și ce putem, despre ceea ce se află viu, etern și tainic în tot ceea ce se vede pe scenă. Înțelepciunea se naște continuu din acțiunea piesei călăuzită și împlinită de o undă de poezie. Și atunci neverosimilul nu contează și imaginația este un personaj ambiguu, o prezență de vizionară întrupare.
Interesul vieții constă în faptul că nu există răspunsuri… Nu există certitudini… Istoria este un epos demențial, […] este ironia în mers, ne spune Cioran, unde viața este kitsch-ul materiei… un plagiat stăpânind plictisul abisal. […] iar esențialul nu vine niciodată dinafară…
Fiecare reprezentație teatrală modernă sau postmodernă reprezintă un echilibru între trecutul scenic al textului și viitorul său existent în acel trecut. Uneori experiențe recente în arta spectacolului pot adăuga o nouă dimensiune, sau chiar un imperativ major poveștilor originale.
Opera dramaturgului este făcută din același material real ca și visul, în care ordinea și haosul stau sub dominația unui anumit caracter vizual-intuitiv, tradus în totalitate din magia ascunsă a realității. Piesa de valoare are un sens multiplu, litera și înțelesul sunt strâns legate, caracterul senzorial al cuvintelor nu se poate împlini decât prin interpretare. Metaforele potențează tensiunea și energia rostirii în pluralitate expresivă.
Este cu neputință să re-creezi opera lui Camil Petrescu fără a aduce la nivelul conștiinței fapte care au acționat în cursul procesului zămislirii acestei opere, rămânând însă pe de o parte în interiorul operei, așa cum se reflectă ea în noi și pe de altă parte privind-o din afară, așa cum trăiește ea în timp. Această străluminare prin re-creare a textului nu poate însă rămâne nici în afara dimensiunii conștiente, nici în afara celei inconștiente.
Restabilirea simplității, vitalității și a puterii primei impresii, îmbogățită însă de sensuri nebănuite la nivelul rațiunii, permit deschiderea textului spre și înspre o interpretare în care noutatea nu deturnează în nici un fel nucleul valoric. Nu poate oricine înțelege cu adevărat o operă în acest mod existențial și autentic ce-și are rădăcinile elective prin asimilarea vieții trăite în viață-imagine. Există arta de a citi o piesă. Opera readusă la viață fără imaginea ascunsă eliberată de text nu acceptă o posesie plenară, ci doar pătrunderi frivole sau segmentate ce sărăcesc viziunea globală prin alterarea centrului ei de rezistență vitală. De-a lungul timpului, au fost interpretate și reinterpretate marile texte ale dramaturgiei ele rămânând totuși mereu neatinse și intacte. „Există prin urmare întotdeauna ceva mai mult decât o interpretare finală care încearcă să spună ultimul cuvânt în legătură cu ceva despre care ultimul cuvânt nu poate fi spus”. (Peter Brook)
Omul, actorul propriei vieți, este condamnat la libertate, viziunea unei lumi spectacol în care omul se pierde în jocul fără sens al vieții, stârnit de mirajul existenței, este o relație între ființă și ființare, predestinarea, decide Heidegger.
Conceptul de existență și existent va pune în discuție și problema conștiinței fiindcă, spune filosoful, numai omul este existent, căci are conștiința morții.
Expresie a iraționalității, existența nu poate fi explicată, dar, ca exprimare a iraționalității, se poate pune întrebarea: este ea un fenomen ce poate fi creator, ce poate aduce cunoaștere?
Pluralitatea interpretărilor și proteismul manifestărilor se cer a fi atenuate, corectate, ca mai puțin „estetice”… Dincolo de netăgăduitul scop estetic vedem prin acest culoar ideatic chemarea unor adâncuri umane arhetipale, mărturisirea timidă a acelei mirări, spaime în fața misterului existenței, căci fiecare om își poartă masca, își poartă ceea ce anticii numeau vinovăție.
„[…]Marea problemă a timpului este conflictul: condiția umană – natura umană… Dar dacă există într-adevăr o natură umană, care-i originea ei?” (A. Camus)
Măștile sunt prezentate ca motive ale alienării, ca instanțe estetice, dar și ca diverse ipostaze ale devenirii destinului existent în adâncul fiecărui personaj, figuri ce-și au paternitatea heraldică pot fi considerate și încifrare/descifrare a Eului, un alt cod posibil de lectură, dublul fiind mereu la cumpăna egoului cu persoana.
Generațiile de astăzi trebuie să afle răspântiile de înțelesuri, noi elucidări ale propriei lor ființe umane: armonii incitante în structura infinită a universului; concordanțe cu ideile vii, afinități cu forțele și simțirile cele mai înalte și neliniștitoare ale omului.
***
Platon în Banchetul a înțeles adânc și nuanțat categoriile de gen, masculinul și femininul, ce se despart înăuntrul nostru – în om microcosmos și lume macrocosm. Sexul diferențiat, deghizat devine izvor de dezbinare în lume și de chinuitoare, nesățioasă sete de unificare. Taina oricărei dezbinări și oricărei unificări este de esență sexuală.
În toate timpurile a fost înțeles, în diverse moduri, faptul că întreaga viață sexuală a omului nu este decât o încordată și chinuitoare căutare a androgeniei pierdute, a reunirii masculinului și femininului într-o ființă unică.
Învățătura lui Jacob Böhme despre androgin și Sofia este de o profunzime insondabilă. „Ești fecior sau fecioară, iar Adam a fost și una și cealaltă
într-o singură persoană. Din pricina poftei sale, Adam a pierdut fecioria și în poftă a dobândit femeia”… Böhme face deosebirea între fecioară și femeie. Fecioara este Sofia Primului Adam, pierdută de el prin cădere. „Eva a fost creată pentru această viață pieritoare, căci este soața acestei lumi”.
„[…] Este esențial pentru epoca noastră un imperios sentiment al centralității problemei sexului și o profundă nevoie de înțelegere a stihiei sexuale. Sexul parcă se dezvăluie din ascuns, el devine manifest. De sex depinde percepția de către om a lumii. Sexul este izvorul existenței, polaritatea sexuală este fundamentul creației. Sentimentul existenței, intensitatea și coloratura lui își au rădăcina în sex.” (N. Berdiaev)
Sexul nu se raportează la o parte a omului, ci la întregul ființei sale, el cuprinde și definește omul întreg ca existență și destin. Energia sexuală coordonează și călăuzește fiecare acțiune a făpturii umane. Amprenta sexului există în tot ce înseamnă viață.
În sexualitatea omului se recunosc rădăcinile metafizice ale ființei sale. Sexul este legat de taina existenței și de aceea rămâne în cea mai mare parte nedeslușit. În toate timpurile s-a simțit legătura tulburătoare a sexului cu nașterea și moartea.
Ființa umană este conexată cu cosmosul întâi de toate prin sex. Este punctul de interferență a două lumi din ființă, dar și tangența dintre om și cosmos, dintre microcosmos și macrocosm. În sex se află izvorul autenticei uniuni a omului cu universul, dar și dependența sa de sclav. Categoriile sexului – masculinul și femininul – sunt cosmice, nu doar antropologice. Există o mistică cosmică a masculinului și a femininului, o taină nupțială transplanetară. Nu numai în om, ci și în întregul univers există diviziunea sexuală a masculinului și femininului și unitatea lor creatoare.
Iubirea adevărată conține predestinare și vocație. În iubire nu există nimic static, așezat, rânduit conform necesităților și normalității. „Iubirea este zbor distrugând orice rânduieli”. (N. Berdiaev)
Pe acest teren se plămădește tragedia fără ieșire a iubirii. Cezura dintre masculin și feminin, acest semn al căderii omului – face ca tragedia iubirii să fie iremediabilă.
În Act venețian eroina își naște tragedia… imaginația ei este flacără în toate nervurile trăirii.
Nu ceea ce face Alta este Ea, ci ceea ce este în Ea e Alta… în care se naște și trăiește gândul neliniștitor al singurătății în risipirea sufletului, permanentă răscolire și răzvrătire erotică ce dă chemare spaimei ca desăvârșire a „altei chemări”… Puterea din iubire e nașterea închipuită a bucuriei de a fi. Viața erotică a Altei e o alertă a simțurilor cu potențele încrustate în amintire… Ea gândește fierbinte, senzual, activ, posesiv, cu furie hormonală… Arde pătimaș și tânguitor în adâncimea sufletului cufundându-se în tainele făpturii ei ca într-o pătrundere de sine. El și Ea, trecutul și prezentul, atracție obsesivă de o necruțătoare neîmplinire erotică.
Alta își întărește continuu puterile vitale prin imaginație căutând iubirea într-un destin dominat de concretul desăvârșirii erotice dincolo de bine și de rău, în tăriile misterioase ale feminității sale. Ea caută să se cuprindă în iubire ca mistuire, ca flacără fără stingere, ca sens al vieții. Cuvintele ei străpung și ard firea otrăvită de închipuirile ce o frâng și o înalță, tăinuite de inconștient și pătrunse de o adâncă poezie elegiatică. Există o vastă cuprindere și o revoltă de necuprins în această trăire în fierbere, arsă de orgolii și pătimire. Alta, soția însinguratului conte Pietro Gralla, trăiește în lumea haosului, sub amenințarea fascinantă a trădării și căutării puterii de a imagina iluzia fericirii.
Un înger e în iadul celuilalt. Așa îmi pare… (Sonetul CXLIV)
Întrupând o visare anarhică, un delir, Alta caută sensul iubirii. Omul singur nu se poate lăsa în pace pe sine. (C. Noica)
Esențială este acea percepere intuitivă a asemănării în neasemănare de care vorbește Aristotel. Ceva până acum cunoscut apare dintr-o dată drept necunoscut, atât de rar remarcat de noi și astfel capătă însemnătatea unei revelații. O noapte prelungă și un nesomn dezlănțuit. Profunzimea imaginației Altei e o sursă de inspirație spre adâncimea nesigură dinăuntrul ființei. Sensibilitatea și greșelile – înțelegerea prin agresivitate, toate sunt agerime și oboseală, emotivitate și tărie, fragilitate și violență… Imaginația e un grai aparte!
Personajul și stările lui ne exploră și ne explică pe noi nouă înșine și astfel ne descoperă un sens al prezentului pe care nu îl pricepem întru-totul niciodată.
Duhurile vieții puse în mișcare și indiferența lor sarcastică ce proiectează fascinant riscul iubirii înseamnă profunzime ce pătrunde și sapă adânc în spirit. Alta creează din închipuire și crede că realitatea este în stăpânirea sa. Ea se cufundă cu disperare în întunericul durerii, în ultima undă de vioiciune a minții sale răzvrătite.
Alta s-a răstignit deasupra unei găuri negre, stăpânită și înfrățită în gândul neliniștii, nu mai are decât sufletul părăsit de viață. Atât. Orice timp rescrie poezia nopții, acestei nopți camilpetresciene… întărindu-i virtuțile și asfixiindu-i suflarea.
O lume părelnică, precum nălucile, stăpânește personajul prin nefericire.
Cât de repede a făcut această noapte venețiană semn morții. Și ce mai poate naște acum imaginația Altei, îmbolnăvită obsedant de cuceritoarea frivolitate a lui Cellino? Ea viețuind, în păienjenișul imaginației, feminitate și muzicalitate gonind spre ceea ce ar trebui salvat când nu există salvare, amestec de inocență disperată, de tentație de a risca totul pe saltul mortal peste abisul cutremurelor pasiunii… Vrie senzuală cu lacrimi în privire-melancolie, grație a durerii, cum spune Kierkegaard, Alta va fi jertfită… Uitată uitării.
De ce nu-l cuprindem în profunzime pe Camil Petrescu?
Pentru că nu avem curaj creator, pentru că lumea noastră se mediocrizează cu strălucire prin fel de fel de eschive și tertipuri existențiale. Poate și datorită faptului că tradiția ne-a sugerat o estetică care rigidiza conceptual universul autorului intelectualizându-l în exces.
Jocul ielelor și setea de absolut impun creației camilpetresciene doar rigori estetice prestabilite, existente în opera sa, dar care nu dau prospețime respirației semnificațiilor într-un prezent de autenticitate neliniștită.
Teoriile se învechesc mai rău ca oamenii, ca veșmintele; nu avem de a face decât cu semne, iar semnele sunt lăsate la voia interpretărilor. Așa fiind, înțelegem că nu ne putem bizui decât pe intuiții… Nici urmă de constatări, reguli, siguranță obiectivă, etc., etc., pe niște prea tainice îndemnuri venite dintr-o lume pe care doar o simțim și o bănuim în străfunduri foarte ascunse, din domeniul pe care Ortega îl socotește al credințelor și nu al ideilor.
Preeminență a intuiției asupra cunoașterii, botezul estetic e doar descoperire a nuanțelor.
Dubla axialitate a operei dramatice camilpetresciene pe verticală, tensiunea conflictuală despre sens și definire umană, pe orizontală, labirintica emoționalitate ce construiește destinul ca opresor necunoscut. Cele două trasee de esențialitate se întrepătrund și creează deschiderea operei către tainele ei.
Îmi aduc aminte de articolul Structura oricărei legende și Brâncuși a lui Constantin Noica: „Artistul n-a conceput Coloana fără sfârșit sau celelalte opere drept monumente izolate, nici măcar drept un ansamblu de opere decorative, ci drept un întreg cu un sens în care funcționează cele cinci etape de destăinuire. Dacă integrezi în ansamblul monumentelor biserica Sf. Apostoli, așezată în mijlocul străzii Eroilor, în așa fel încât până ce treci de ea nu poți vedea Coloana; dacă pe de altă parte adaugi la ansamblu o nouă masă de piatră, de astă dată fără scaune, așezată poate de Brâncuși sau sub sugestia lui, dincolo de Coloană, atunci întreg ansamblul reprezintă tot atâtea trepte într-o dezvăluire de gând. Monumentele indică o devenire care începe cu masa unui sfat tăcut, sfârșind după o ctitorie cu o masă fără de sfat; Și atunci povestim din nou…”
Integralitatea operei sale este respirația proaspătă care ne îndeamnă să îl povestim din nou, nu numai prin ceea ce știm, ci și prin ceea ce e substanță interioară. De la lumea ideilor lui Camil Petrescu ajungem la ideile lumii prin Camil Petrescu, și mă întreb dacă ne putem permite astăzi, în plin timp înspăimântat, să ne uităm valorile. Identitatea teatrului românesc nu poate exista fără scriitorii exponențiali: Caragiale, Blaga, Camil Petrescu.
E greu să gândești viul teatrului din cotloanele obscurității. Camil Petrescu spunea că singurul lucru care nu poate fi jucat în scenă e inteligența. Talentul inteligent e cel care dă înălțime morală și strălucire teatrului. Inteligența încarcă spiritual energiile existenței cu atribute de unicitate. Poate de aceea, o fulgerare bergmaniană și o adiere a picarescului buñuelian pot fertiliza lectura de creație scenică a acestei dramaturgii-emblemă.
Dar poate Bergman și Buñuel îi obosesc pe unii și sunt părăsiți în uitare.
Actorii, marii noștri actori, parteneri în măiestrie și virtuozitate ai dramaturgiei universale, se odihnesc tăcuți în amintiri sacre.
Astăzi, scena românească are multe dorințe și prea multe neputințe. De ce? Un răspuns profetic vine din Ostaticul lui Paul Claudel: Să vedem ce va să iasă când lumea afecțiunii și încrederii va fi înlocuită cu lumea concurenței…
Să fi ajuns prostirea-farmec, iar dezrădăcinarea culturii naționale-universalitate?
Câtă luciditate, atâta dramă…
Și… Ca și cum poate exista cineva mai nefericit decât omul stăpânit de imaginația sa…