Ce înseamnă o „istorie trăită”? Ceea ce facem din noi cu ceea ce istoria a făcut din noi, ca să parafrazăm un filozof celebru. Cartea compozitorului și muzicologului Pascal Bentoiu trebuie, obligatoriu, citită împreună cu cea a soției sale, Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. memorii 1944-1959 (ediția de la Humanitas, din 2019, într-un singur volum masiv are peste 800 de pagini). Nu se completează, sunt tot ce poate fi mai diferit, dar se împlinesc. Cartea lui este rece, analitică, informativă, exactă, poate fi folosită foarte bine ca manual de istorie a epocii. A ei, fără să-i lipsească niciuna dintre însușirile de mai sus, este ardentă, personală, cutremurătoare, de bună seamă una dintre cele mai complete și profunde mărturii care s-au scris despre deceniul satanic. Am citit cele două cărți cu un interes să-i spun antropologic, mai degrabă decât istoric sau psihologic. Este frapant să descoperi cu câtă obstinație, ură, imaginație malefică, tenacitate criminală s-a urmărit distrugerea unui anume tip uman. Tipul nobilului, nu în sens de clasă, ci de structură umană. Boierul, în sensul lui Steinhardt, sau gentelmanul, în sensul lui Paleologu. Nu atât ideologia de clasă este în discuție, cât un model de educație, de raportare la valorile vieții, de rectitudine morală. O noblețe care nu are a face cu vreun rang ereditar, ci numai cu exemplaritatea caracterului. Titlul acestui text este luat din cartea doamnei Annie Bentoiu. Despre asta este vorba: despre cum se poate rămâne drept în fața uraganelor istoriei. Despre generația care a fost distrusă de hoardele barbarismului, distrugându-se astfel coloana vertebrală a identității valorice românești.
Cartea de față este alcătuită din patru scrisori – eseuri ale compozitorului către fiica sa, Ioana Bentoiu, care descriu istoria României din perioada interbelică până în 1995. Plus trei Anexe ale lui Annie Bentoiu: Note despre mișcarea legionară, Notă despre situația istorico-politică, Note despre viața zilnică în stalinism (1949-1955). Ordinea scrisorilor nu corespunde cronologiei istorice, îngrijitoarea ediției, Ioana Bentoiu, le-a așezat astfel încât să urmeze firul timpului și timpurilor. Par niște „învățături către fiica mea”, „ca să nu uit” spune ea, explicând de ce i-a cerut tatălui ei să povestească timpurile prin care a trecut. Lucru de care acesta se achită cu evidentă plăcere și mai ales cu o „scrupulozitate” a adevărului care impresionează în fiecare pagină. „Ce reține memoria mea dintr-o situație care, fără a fi ideală, era totuși normală și mai mult ca sigur în evoluție pozitivă? Întâi, extraordinara liniște și mai și marea stabilitate a relațiilor, mult bazate pe cuviință și deseori respect real. Viața curgea mai lent, mai calm, persoana umană își descoperea, în trecut și în viitor, un orizont mai larg decât mi-a fost dat să cunosc, pentru mine ori ceilalți, în oricare din perioadele ulterioare, de cele mai multe ori înghesuite în problematica lui «de azi pe mâine». Bogăția, sau cel puțin bunăstarea, erau mai vizibile, mai cu seamă în orașe: oamenii erau cu siguranță mai spălați, mai bine îmbrăcați, mai civilizați în comportamente decât oricând după aceea”, evocă el vremurile de dinainte de război. Prin violența, exprimată în multe feluri, atroce, îndelungă, totală, continuă, repetată și absurdă comunismul a reușit o mutație genetică. Nu distrugerea „burghezo-moșierimii”, ci abolirea „omului uman”. Un exemplu (din nou citesc împreună cele două cărți amintite) este chiar această familie exemplară, o „familie tradițională” exemplară, numeroasă, cu un cod intern de comportament și o scară de valori transmisă din generație în generație. Cartea este și una de formare, vedem ce înseamnă o familie din burghezie, cu principii morale, și culturale… Amintesc aici, tocmai pentru aparentul ei pitoresc, din cartea dnei. Annie Bentoiu, scena în care ea, copilă mică, imitând pe unul ceva mai mărișor îi adresează fetei în casă un cuvânt injurios. Mama o aude și o pedepsește să-i ceară iertare femeii în genunchi. (ed.cit. p. 99). Un fapt divers care dezvăluie în simplitatea lui această alchimie morală care forma omul vechi.
Mă întorc la lecția de istorie a lui Pascal Bentoiu, provenind din aceeași considerare morală a memoriei. A nu uita este o datorie etică fundamentală. De la prima scrisoare (2 ianuarie 2004) începe descrierea războiului, cu o artistică dozare între evenimentele frontului mare și cele din țară. O comparație continuă. Tonul este al unui analist obiectiv, bun cunoscător din interior al faptelor, oamenilor și resurselor vremii. Iată o observație despre cutremurul din 10 noiembrie 1940. „Orizontul nostru se schimbase radical. Ideea catastrofei pătrunsese în mintea noastră și ea avea să ne stăpânească în continuare mai mult de șase decenii după aceea, deci – de fapt – toată viața noastră”. Leg această frază de considerațiile din încheierea cărții, care aduce toată istoria în actualitatea noastră, observând că ideea catastrofei nu numai că nu ne-a părăsit, ci devine tot mai acută, din pricini evidente pe care nu le amintesc aici. Când prezintă situația Românei înainte de primul război și chiar după aceea, accentuează liniștea. Atmosfera „patriarhală”, așa cum o știm din literatura vremii, se dovedește, privită dinspre viitor o calitate socială extraordinară. Cei care acuză „idealizarea” epocii de către unii dintre noi, cei de azi, nu răzbat cu privirea până la aceste structuri sociale și mentale de adâncime. Ele, și nu „politicul” fluctuant, dau sarea epocii. Analizând consecințele faimosului Consiliu de Coroană care trebuia să formuleze răspunsul la ultimatumul URSS din 28 iunie 1940, bazându-se pe relatările directe ale tatălui său, Aurelian Bentoiu, atunci ministru, autorul argumentează: „Cred că cei acuzați de lașitate și abandon au salvat atunci România, sau ceea ce se mai putea salva din ea”. Pentru a conchide: „participarea noastră alături de germani a fost a unor păguboși”. Iar despre URSS și comunism: „Nicicând pe planetă nu existase un stat mai criminal, mai nemilos cu proprii săi supuși. Perioadele țariste rămân un fel de jocuri de copii pe lângă ororile perioadei comuniste. Ohrana țaristă ucidea în două secole cam cât Stalin în trei zile”. Pascal Bentoiu este lucid și măsurat în diagnosticele sale. Față de comportarea Aliaților după război nu are nicio toleranță. „Asupra realităților marii necunoscute de la Est nu se știa mai nimic. Povestioare, legende, glume și zeflemea. Iar acolo se petreceau grozăvii despre care oamenii noștri politici nu prea aveau habar, (și ar fi fost de datoria lor elementară să aibă). Aș spune că a fost un fel de băgare a capului în nisip, parcă nimeni dintre responsabilii reali ai vieții publice românești nu dorea să-și asume măcar riscul de a ști.” De ce sună neverosimil de actual o asemenea observație despre o realitate de acum opt decenii? Odată cu instaurarea comunismului o nouă „limită” omenească se ivește: speranța. Oamenii nu au imaginația răului, ceea ce se întâmplă este literalmente atât de inimaginabil, încât oamenii cred, în ciuda a ceea ce se întâmplă în jurul lor, că nu se poate ca lucrurile să nu revină la normal. La pp. 103-104 oferă o listă seacă a membrilor de familie cei mai apropiați (începând cu tatăl care a făcut în total 13 ani de pușcărie și a murit la Jilava) cu ce a suferit fiecare, o mostră din marea teroare generală.
O citire atentă vede, dincolo de faptul istoric, atent consemnat cu obiectivitatea informației nude, de cineva care a trăit cea mai cumplită epocă din istoria lumii, cutremurul și spaima față de chipul întrupat al Răului. Și stupoarea față de rapida și inexorabila distrugere a tuturor vechilor relații sociale și instaurarea noului om. Metanoia existențială pe care această răsturnare de valori o provoacă este reținută cu discreție. Rigoarea analitică, precizia datelor și informațiilor recapitulate, sintetizate pentru cititorul din viitor sunt prinse în tensiunea unui document existențial. Judecata morală cade implacabilă: „Multe cazuri au fost decepționante, dar cel mai tare ne-au durut abandonurile unor inși de categorie înaltă, cu reputația deja ferm stabilită și cu realizări impresionante la activ: un Sadoveanu, un Arghezi, un Călinescu. Erau căderile acestea semnale dureroase ale înfundării noastre în mocirla sovietizării și – poate – deznaționalizării finale”. Premonitorii cuvinte! (a se observa și funcția stilistică a „inocentei” particule un, perfect caracterizatoare în context, mai mult decât orice epitet). Aceste „scrisori” – lecții de istorie, cultivă, în fond, funcția salvatoare a memoriei, primordială pentru noblețea de spirit pe care această familie o reprezintă: cultul jurnalului, al însemnării cotidiene, al documentului păstrat cu grijă, al sursei sigure care să împlinească memoria subiectivă se face simțit ca o dimensiune educativă structurală a tipului nobil aici înfățișat. Am fost impresionat, de exemplu, în cartea dnei. Annie Bentoiu de efortul de a citi la Biblioteca Academiei colecția ziarului Scânteia din anii pe care-i rememorează, pentru a compara informațiile vremii cu amintirile, notațiile din jurnalele personale, din scrisori, însemnări disparate etc. Această scrupulozitate o găsim și aici. Este vorba de o disciplină, o voință de a nu lăsa lucrurile „cum o fi”.
Luciditatea analizei se vede și mai clar cu binoclul întors, dinspre ultima scrisoare, cea care analizează România de după 1989: „Ne aflăm, prin urmare, după 45 de ani de comunism, în care cei ce ocupaseră țara prin forță (și cu binecuvântarea puterilor occidentale, să nu uităm) avuseseră timp să destrame cam toate structurile existente în România dinainte: monarhia – evident, dar și orice viață politică normală, proprietatea privată, agricultura bazată pe aceasta, administrația pe toate laturile ei ș.a.m.d. Cam fiecare instituție fusese apoi reconstruită cu scopul de a acționa aproape diametral opus scopului ei original. Astfel ajunsesem să avem o armată care nu mai proteja interesele țării, ci pe ale ocupantului, o economie îndreptată nu spre creșterea nivelului de trai al locuitorilor, ci spre exploatarea maximală în folosul puterii invadatoare (de aici: secătuirea rezervelor de petrol, gaze, uraniu, aur, lemn etc.), o școală care învăța de la fragedă vârstă pe copii nu demnitatea și cinstea, ci duplicitatea și delațiunea, o Biserică aliată cu poliția secretă – niște sindicate simple „curele de transmisie” a voinței partidului unic, un parlament de yes-men în cioareci, odăjdii și șepci muncitorești, care nu avea nimic de-a face cu vreo reprezentativitate oarecare, unități de grăniceri cu armele întoarse spre interior, controlul absolut asupra presei, editurilor, mass-mediei în general, o invazie tot mai apăsătoare a teritoriilor vieții personale prin serviciile „de cadre”, prin traiul la comun, prin comitete de bloc, de stradă, de cartier și multe, multe altele. Toate cele de mai sus nu s-ar fi realizat ori nu s-ar fi realizat în niciun caz la scara arătată fără măcelul inițial, cel al primilor 20 de ani, când prin închisori și lagăre au trecut mult peste un milion de oameni, din care circa 300.000 și-au lăsat oasele acolo. Și cei care au apucat să iasă au fost, în marea lor majoritate, niște oameni cumințiți, înfrânți în demnitatea și drepturile lor prin torturi, bătăi, foame obsesivă, frig, umiliri de tot felul, atacați în însăși ființa lor biologică prin regimul de exterminare la care au fost deliberat supuși ani și ani de zile, prin lipsa unei asistențe medicale demne de acest nume, prin chinul lipsei de comunicare cu cei dragi și apropiați rămași afară. Dar „afară” ( adică în perimetrul larg al marii închisori care devenise țara)? Ei bine, cei care n-au fost direct închiși și torturați în ființa lor fizică și psihică, au fost „îmblânziți”, puși cu botul pe labe prin nenumărate procedee (bineînțeles cei mai urmăriți erau membrii familiilor celor închiși)”. Am dat acest lung citat, pentru a ilustra capacitatea de sinteză, dar și puterea de a realiza cauzalitatea istorică, pentru că tabloul – dezvoltat pe încă vreo câteva pagini – nu face decât să explice ceea ce va urma după 1990. Oamenii descriși mai sus sunt acum masa de manevră a „Partidului resuscitat”, cum îl numește autorul într-o excelentă formulă lapidară. Nu-și face nicio iluzie: „Și a început balul politic, condus – ca și cel din opera lui Gounod – de însuși Satana”. „Nu sunt convins că se poate face acum, în 1995, un bilanț, pentru că nu sunt convins că s-ar fi isprăvit cu comunismul”. Pascal Bentoiu a înțeles, în această anamneză istorică, lucrul cel mai îngrozitor, cel de care ne văităm noi în fiecare zi: că s-a alterat ceva esențial în structura umanului în urma infecției comuniste. De aceea nu s-a putut reface pur și simplu, cum speram toți naivii, o lume normală după 1989. Nu mai era cu cine, sau cel puțin nu într-o masă critică. „S-ar cuveni întreprins cândva un studiu asupra prefacerilor ce pot surveni în psihicul unui popor supus o jumătate de veac comunismului, adică unui sistem căruia corupția îi este consubstanțială, iar ura (ațâțată tot timpul fie împotriva «capitaliștilor și imperialiștilor», fie mai cu seamă împotriva «dușmanului de clasă») constituie partea cea mai concretă a ideologiei. Poate singura parte concretă, restul fiind utopie și falsificare grosolană. Aceste două deformări ale spiritului sunt violent impuse omului pe tot parcursul existenței sale, în toate ocaziile și în toate relațiile imaginabile. Catalizator principal al proceselor e frica (băgată în cutele adânci ale ființei de nenumărate acte teroriste: arestări, bătăi, schingiuiri, întemnițări, judecăți sumare, dări afară din școală, din serviciu, din case, strămutări forțate, domicilii obligatorii, etc., etc, iar lubrifiantul tuturor mecanismelor sociale se dovedește a fi minciuna, minciuna tuturor față de toți. Numai cei foarte zdraveni la minte și solid fundamentați pe planul moral rezistă mutilării interioare se pare că ei au fost o minoritate”.
Îmi pare rău că nu mai am spațiu pentru o prezentare mai detaliată a acestor ultime pagini, aproape testamentare, ale cărții, de o acuitate rară. Annie Bentoiu notează în amintirile ei: „Una din multele trăsături de caracter pe care românii și le-au pierdut în ultima jumătate de secol e facultatea de a se indigna” (p.358) Da, nu ne mai putem revolta, pentru că ne-am obișnuit cu „banalitatea răului”. Salvarea? Dacă mai este posibilă, va fi una strict individuală. „Ocupația sovietică nu s-a terminat, pentru că nici ideile-forță ale Imperiului de Răsărit nu și-au epuizat energiile așa cum le place să creadă netalentaților politicieni ai Occidentului. [cum sună aceste observații azi, în plină invazie rusească în Ucraina! n.m.] Cu toată dorința mea fierbinte, nu văd – pentru viitorul previzibil – licărind prea multă speranță. Acestea referindu-mă la destinul nostru colectiv, istoric. Rămân totuși soluțiile individuale. Regăsirea de către fiecare a adevărului său și reacordarea acestuia la unele idei generoase și fertile nu este deloc imposibilă. Ea se produce în chip spontan în destule exemplare individuale chiar sub ochii noștri, deși încă nu în proporțiile necesare unui reviriment global. […] În mod normal, puterea spirituală adevărată ar putea și ar trebui să crească de jos în sus, de la indivizi către colectivitate, în asemenea măsură încât, într-un timp nu foarte îndepărtat, să clatine și să facă să plesnească structurile arbitrare ale criptototalitarismului, instalate, la ora prezentă, destul de ferm. Întrebarea este dacă timing-ul istoriei va îngădui poporului român răgazul pentru așa ceva, sau dacă intențiile de anihilare mai mult ori mai puțin clar manifestate vor fi ele mai rapide. Nu putem ști în momentul de față care din următoarele două orientări posibile va avea câștig de cauză în mentalitatea neamului nostru: voința de a trăi sau resemnarea de a pieri”.
Pascal Bentoiu, Istorie trăită, Scrisori pentru Ioana; ed. Humanitas, 2022