Semne galbene pe ecran negru de Liviu Antonesei, col. Cantos, Editura Junimea, Iași, 2022, 94 p.
În preajma împlinirii a șapte decenii de existență, cu privirea nu la fel de ageră ca altădată, viața poetului Liviu Antonesei devine mai mult un Ecou la ecou, iar poezia pare a căpăta implicit mai multă pregnanță: „Curajul pierdut, spânzurat de-o poezie”, cum spune autorul în chiar începutul volumului său.
Jimi Hendrix cu Chitara cosmică, reverențele față de Serghei, Ossip, Boris, librăria lui Ferlinghetti, Eminescu, Kavafis & Ungaretti aparțin trecutului, dar și prezentului. Într-o oarecare măsură. Pe când privirea se efasează (Penumbra care coboară), privirea retrospectivă a poetului scrutează și străbate, la ora bilanțurilor, preponderent, generațiile din urmă, mai degrabă decât referințele culturale ale deceniilor parcurse: „Am venit aici acum o viaţă/ şi înaintea mea au venit Dimitrie şi Ana,/ iar înaintea lor Andrei, Ruxandra, Teodor, Zenovia/ şi înaintea lor numeroasele şiruri din ce în ce mai lungi, mai sînt apoi nenumăraţii arbori colaterali, pînă la urmă/ e o pădure uriaşă care îşi împleteşte îşi altoieşte puzderie de crengi.// Dar undeva este un punct geometric precis din care începe retragerea,/ ţesătura vieţii se restrînge, pădurea se micşorează, arborii devin rari,/ şirurile sînt mai scurte, nu şi mai rare, timpul are regulile sale,/ aşa stau lucrurile, aşa trebuie să stea, de azi spre începuturi,/ altfel nu ajunge la Adam şi la Eva lui, nici la Tată/ şi nu atingem din nou vidul, nimicul!// Trecutul ascuns, fuioare de fum alb după mine!” (Arborele vieții).
Eu, Bu și viezurele marin de Denis Dinulescu, Editura Tracus Arte, București, 2022, 108 p.
Eric Burdon (în surdină), Iggy Pop (tot în surdină), Morgan Freeman (în serialul HBO Fargo), Ciprian Porumbescu & Balada, balade rock, Lady Gaga, Octavian Mardale, Pupăza din Tei, „doi moși lăuntrici”, Arca lui Noe (pardon, a lui Bu!), țărăncile îmbrăcate invariabil în alb la muncile câmpului (în ecranizarea romanului Ion și în mai toate filmele românești), un hit muzical capabil, incredibil, de notorietate planetară (Ligheanul e pe câmp) – toate le putem găsi în această năstrușnicie postmodernistă a lui Denis Dinulescu.
Noroc cu globalizarea și cu granițele fluide dintre realitate și Ficțiune (i.d. tv, cinema, videoclipuri și alți furnizori de imagini, de VIP-uri cu imens capital de imagine) – altfel cum ar fi ajuns așa ușor/ verosimil formația de muzică Boșorock până la Budapesta, Paris, New York?!
Suspans, savoare, ironie, frison suprarealist, umor nebun, bine dozat pe fiecare cm² al paginii. Pe coperta a patra a cărții, efervescenți – Doru Bușcu și, iată, Alex Tocilescu ne îndeamnă să ne lăsăm prinși fără rest în acest joc imprevizibil și captivant, plasat în afara timpului: „Evident, Denis Dinulescu e un copil; evident, părinţii lui sunt în egală măsură Eugen Ionesco, Beavis&Butt-Head, Boris Vian, ba chiar şi fraţii Coen; evident, Denis are 72 de ani”.
Leviathan de Dan Bundă, Editura Kafka, București, 2022, 168 p.
Francmasoneria pare un subiect care nu se demodează niciodată. Dan Bundă se oprește asupra unui moment de răscruce al istoriei universale, revoluția de la 1789, privită prin ochii unui proaspăt inițiat, Daniel. Daniel Boundanotte. Fondator, la Marsilia, în anul 1788, al unei manufacturi de săpun (ceva avangardist, la acea vreme). Așa se face că accentul nu mai cade exclusiv pe evenimentele de pe străzile (sau din bisericile) pariziene, ci se mută mai la sud, în Marsilia, mai aproape de Corsica și de Spania, țară din care aflăm că e originară o tânără întreprinzătoare și voluntară, Esther, ibovnica lui Daniel.
În vremuri tulburi, de răsturnări ierarhice, de brutală secularizare și de moarte, francmasoneria prosperă, cum altfel?!: „Nu-mi amintesc să fi auzit vreodată că preotul glumise despre cele sfinte. În cei 85 de ani cât îl ţinuse Dumnezeu pe pământ avusese timp să boteze atâta lume, încât n-ar fi fost de mirare să-i fi botezat chiar şi pe ucigaşii săi.
Când am ajuns acasă, Esther mi-a spus că nici nu se mai încumetă să meargă la biserică. Ce să-i răspund? Că bisericile vor deveni Temple ale Raţiunii? Că odată cu numărarea zilelor după Calendarul Republican, Dumnezeu ori va fi francmason, ori nu va mai fi?”
Un roman așezat, chiar prea așezat, cu peste o sută de note de subsol.
Cine știe cum s-ar scrie, peste două veacuri și mai bine, un roman despre aceleași evenimente și despre (aproape) aceiași oameni: Mirabeau, Napoleon, Robespierre, Marat, Danton?
La locul meu de Gellu Dorian, col. Poeții de azi, Editura Rocart, Băbana, 2022, 182 p.
„stau întins pe spate şi scriu cu o mie de mîini/ o mie de cuvinte, cu o mie de cuvinte mii şi mii de poezii,/ cu mii şi mii de poezii scriu un cer nesfîrşit,/ cu un cer nesfîrşit/ scriu chiar nesfîrşitul/ din care iese o singură mînă care şterge totul// și, întins pe spate, reiau fiecare cuvînt/ sub un alt nume pierdut în şirul lung al acelor poeţi/ care au scris pe cer cu mîinile lor/ norii din care ies stoluri de păsări, care devin/ puncte mici care la rîndul lor nasc în alţi ochi/ alte poezii pînă cînd va veni şi odihna,/ ce isbăvire va fi…” – cum să îți știi sau să îți mai cauți locul, în cer și pe pământ (nemaivorbind de vagi ierarhii literare), când fluxul și refluxul sunt singura constantă?! Și, se pare, zădărnicia, pentru că, ne dezvăluie Gellu Dorian în chiar poemul care dă titlul volumului: „pe masa la care stau toate par neclintite,/ acolo, de cînd mă știu,/ de cînd e lumea prin care am trecut și eu un pic,/ m-am așezat la locul meu,/ unde nu mă mai caută nimeni. ”
Complicități selective de Mircea Moț, col. Academica, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2022, 108 p.
În aceste eseuri, Mircea Moț își dovedește afinități și complicități cu scrieri (literare, religioase) și cu autori care nu se subsumează musai unei anumite categorii – Ion Creangă, Rebreanu, Arghezi, Blaga, Marin Preda, Dan Damaschin, Ștefan Borbély, Marta Petreu, Ion Vartic, Ion Pop, Al. Cistelecan. Găsim chiar și un amplu eseu, poate cel mai amplu, despre debut (Ochiul și oglinda), în speță despre debutul în poezie al lui Gh. Grigurcu: „Pentru Gheorghe Grigurcu poezia este generată de «o imaginaţie înzestrată cu precizia glonţului», idee ce pune în evidenţă condiţia lirismului său: despărţirea, chiar violentă, a realului de lumea creată prin imaginar, ceea ce implică moartea unor ipostaze materiale şi metamorfozarea lor în semne ideale. De aceea, visata rigoare a formei exclude apologia geometriei, câtă vreme formele severe nu rămân abstracţiuni şi principii, ci corectează cu o tandră fineţe realitatea, temperându-i însă excesele şi oprindu-i proliferarea. Indiferent la lumea fenomenală, eul poetic nu mai este satisfăcut nici de imaginea reflectată a acesteia, pe care o refuză din unghiul unui program estetic subliniat antimimetic. Aşadar, nu dublul realităţii este ţinta ultimă pentru poetul care are nostalgia «spaţiului» de dincolo de luciul amăgitor al oglinzii, acolo unde imaginația poate declanșa geneza unor forme superioare, sublimate.”
Pe coperta a patra a volumului de eseuri, Ștefan Borbély vorbește despre „interesul pentru hermeneutica intensivă a literaturii”, iar Al. Cistelecan apreciază că „Mircea Moț intră în spațiul operelor, desfăcând toate latențele simbolice”.