UN UNIVERS HOLOGRAFIC

La prima sa apariție, în 1981, cartea Inteligența materiei de Dumitru Constantin Dulcan, chiar cenzurată, a făcut valuri care nu s-au stins nici până azi. Revizuită și republicată în 1992, apoi în 2009, cu adăugirile care n-au fost permise înainte, cartea a reapărut în 2021, într-o ediție aniversară la Editura „Școala Ardeleană”.

Autor a numeroase cărți care abordează teme legate de creier, de neuroștiințe, de cuantică, epigenetică ș.a., reunite oarecum sub titlul generic de Noua Spiritualitate, profesorul și medicul militar Constantin Dulcan, cu grad de general de brigadă, este specialist în neurologie și psihiatrie. De ani de zile activează ca autor de cărți apreciate de categorii diverse de cititori și conferențiază ca invitat în diferite medii, fie în săli publice, de obicei arhipline, fie virtual sau în mass media, hotărât să popularizeze științele creierului. Sensul demersurilor sale este ca o cât mai mare parte a populației să realizeze importanța cunoașterii și asumarea responsabilității privind funcționarea creierului, a mecanismelor gândirii, rolul atitudinii personale în practicarea unei gândiri pozitive, vindecătoare din punct de vedere psihic și fizic, care să se propage apoi în toate ariile existenței individuale și sociale. Căci suntem cu toții interconectați, homeostazia fizico-mentală a individului influențează întregul și invers: „Cea mai mare descoperire a fizicii cuantice în contrast cu știința fizicii newtoniene a fost constatarea experimentală a interconexiunii tuturor lucrurilor din Univers. Ideea din fizica newtoniană că suntem separați, strict individualizați, fără nici o legătură între noi, contrastează fundamental cu fizica modernă.”¹ În virtutea concepției holografice asupra lumii, evenimentele nu sunt niciodată întâmplătoare, căci fiecare parte exprimă întregul și este dependentă de acesta. „Din cele 65 000 de gânduri care se spune că ne trec prin minte zilnic, 90% ar fi repetări ale celor anterioare. Subconștientul nostru le preia și le macină continuu, rătăcind pe drumuri care nu sunt obligatoriu ale noastre. Este încă o dovadă că emitem și receptăm gânduri care ne conectează în starea mentală a altor creiere. Cu sau fără voie, ne implicăm și suntem implicați în destinul lumii.”²

Având în vedere că în ultimii ani i-au apărut mai multe cărți (amintesc aici titlurile: Creierul și Mintea Universului, 2019; Inteligența Materiei, ediție aniversară, în română, engleză și franceză, cu un text însoțitor de Neal Donald Walsch, 2021, Cuvinte alese, antologie alcătuită de Vasile Andreica, 2022, cărți apărute la Editura „Școala Ardeleană” și Calea vindecării, pacea dintre inimă și minte, carte interviu, editată la Bookzone, 2023), vă propun să parcurgem împreună câteva dintre temele abordate (voi folosi citate din abundență, frumusețea pasajelor fiind grăitoare, alături de argumentele autorului).

Din volumele parcurse, tema principală pe care profesorul își construiește scrierile este ideea unei Inteligențe care stă în spatele a tot ce există, fie materie amorfă, fie materie vie. Nu e vorba doar de inteligența lumii vii, adică inteligența celulară, însemnând capacitatea acestor mini-unități de a se hrăni, de a se apăra, a comunica, a crește, a se divide etc., deoarece se știe cât de complexă este o celulă, câte zeci de mii de reacții chimice pe secundă au loc în fiecare dintre ele, cum se organizează în țesuturi și sisteme, cum se adaptează la informația nouă: procese și fenomene care nu pot fi urmărite și coordonate de mintea noastră conștientă. Ca urmare, profesorul postulează ideea că celula se susține printr-o inteligență „împrumutată” din inteligența universală: „Credem că ar fi un dezastru pentru biologie dacă întreaga funcționalitate a unui angrenaj de miliarde de celule ar fi trebuit să fie condusă conștient. Dar cum finalitatea speciei constă în autoconservarea și perpetuarea sa, nu era posibil să se lase la discreția unui individ dacă vrea sau nu să-i continue lanțul existenței.”³

Mai mult chiar, Constantin Dulcan susține că și materia nevie este inteligentă în organizarea ei: atomii și moleculele au capacitatea de a interacționa, de a se organiza și a reacționa etc., în feluri care dezvăluie o energie organizatoare/ unificatoare/ susținătoare a întregului. Aceste idei argumentate științific, vehiculate în perioada comunistă, au constituit o metodă inteligentă și subversivă de a vorbi despre divinitate, chiar dacă era numit Câmp de Energie, un Câmp de Informație, o Conștiință Superioară, o Inteligență care cunoaște și se autocunoaște, care reglează și se autoreglează, privește și se autoprivește, care manifestă și se manifestă.

Studiile, cercetările și susținerile sale sunt la limita dintre știința clasică – aceea care presupune experimente repetabile – și cele din sfera conștiinței, psihicului, spiritului, la fel cum, la ora actuală, postulatele fizicii cuantice sunt la limita dintre cele două (este cunoscut experimentul repetat de sute de ori, sub diferite forme, în care conștiința observatorului uman influențează funcția de undă, iar acesta colapsează, adică unda de energie devine materie, devine particulă, „probabilitatea” se transformă în ceva observabil și măsurabil). Deși își susține cu argumente științifice părerile, Constantin Dulcan scrie că, până la urmă, adevărul ne rămâne necunoscut, și găsește chiar și motivul acestei imposibilități de a-l cunoaște: „Adevărul Absolut este Adevărul ultim, la care omul nu va avea niciodată acces pentru că, în ciuda tuturor ipotezelor științifice, nu vom ști niciodată originea Sursei primordiale a lumii. Suntem obligați să ne limităm la adevăruri parțiale, dar nici acestea nu sunt simplu de înțeles (…). În concluzie, se poate spune că distingem un Adevăr Absolut, inaccesibil cunoașterii umane, privitor la originea primordială a lumii; un adevăr parțial, incomplet, bazat pe un realism naiv, impus de bunul simț, și un adevăr științific, corespunzător doar unui moment din dezvoltarea științei.”⁴ Având în vedere că suntem departe de a cunoaște adevărul – motivul primordial fiind acela că nu cunoaștem de unde venim –, avem doar teorii legate de acest lucru, și tot ce urmează să cunoaștem pe parcursul existenței noastre materiale este compromis și deficitar. În consecință, cu fiecare nou pas făcut, trebuie să reconciliem cunoștințele, „actualele date despre noi ne obligă să revizuim toate conceptele de materie, energie, destin, viață, moarte, sensul existenței, relațiile interumane, modelele sociale experimentate și eșuate, redefinirea conceptului de om, de spiritualitate, de Univers, justiție umană și divină.”⁵

O a doua idee care străbate scrierile profesorului Dulcan (derivând logic din prima) este cea potrivit căreia Conștiința nu este o funcție a creierului fizic și nu este emanație a materiei. Procesul este invers: conștiința creează și ordonează materia, o conține și îi dă finalitate. Nu e vorba doar de Conștiința Universală, ci și de conștiința noastră individuală. Deși gândirea este un proces al creierului anatomic, depinde de ea și îi este tributară, conștiința nu se „formează” în creierul anatomic, ci se folosește de creier ca de o antenă de recepție, prin care ea se manifestă: „Într-un sens mult mai larg, eu văd conștiința ca pe o matrice primară, un câmp cuantic, deci cu suport energetic, modulat de informația care exprimă toate potențialitățile morfogenetice și funcționale, nu numai ale creierului, ci ale întregului organism. Evident că se exprimă, la modul conștient, prin creier, dar prin componentele sale, care țin de ceea ce numim inconștient, este prezentă la nivelul tuturor celulelor noastre. Întreaga noastră structură, de la celule la organe și sisteme, este doar anatomie. Ceea ce le animă, le imprimă o funcționalitate, deci viață, este câmpul conștiinței noastre care pune chimia să funcționeze, ADN-ul să se implice, anatomia să se mobilizeze.”⁶

Așadar (asta fiind a treia idee-cheie), evoluția nu are loc în orb și prin erori, ci este dirijată de conștiința universală către un sens, chiar dacă necunoscut nouă în întregime (noi fiind parte din proces și incapabili să observăm întregul). Prin intuiție și observare – chiar parțială și fragmentată – ni se relevă sensul suitor al evoluției, altfel am fi pierit de mult: „Constatăm, așadar, că obiectivul evoluției nu pare a fi totalitatea, ci funcționalitatea, nu performanța părților, ci finalitatea întregului.(…) Acesta este sensul evoluției pe care îl impune stringența logică: perfectarea formelor capabile să prelucreze informația până la complexitatea gândirii umane. S-ar părea că «spiritul» își sculptează în materie formele apte să-l exprime. Privită astfel evoluția mai are încă mulți pași de făcut pe Terra până va ajunge să perceapă realitatea și esența acestui spirit.”⁷

În ordinea acestor idei, care susțin structura scrierilor lui Constantin Dulcan, ar mai rămâne o chestiune de discutat, și anume: care e finalitatea? Căci dacă există o inteligență în spatele existenței, a evoluției, a devenirii materiei/vieții, această conștiință ar trebui să imprime o cale cu un anume capăt. Într-o exprimare neechivocă, profesorul respinge darwinismul (în care evoluția are loc prin eșecuri și mutații, nici măcar adaptative la noile condiții, ci aleatorii), argumentând că „eroarea ca șansă nu poate fi decât singulară. Dar o suită de erori n-a creat niciodată ordine, ci dezordine, prin creșterea entropiei. Un organism viu, de la cel mai simplu la cel mai complex, include în sine o ordine, o arhitectură care are o funcționalitate logică internă, corespunzătoare necesităților sale vitale și de perpetuare.”⁸

Revenind: care este, totuși, finalitatea evoluției „conduse” de Matricea Universală? Iată un răspuns cât se poate de direct: „Prin sine însuși, creierul reprezintă sensul și finalitatea existenței. Se poate spune că Universul vorbește – se exprimă la nivel uman – prin creierul nostru. El reprezintă summumul tuturor valorilor noastre. Privit astfel, se impune ideea că obiectivul creației sau al evoluției omului a fost creierul necesar învățării prin experiență și exprimării văzută ca finalitate. Corpul pare să aibă doar rolul de a fi un vehicul pentru creier și de a reproduce un alt creier. Putem deduce de aici că, în ecuația creier-corp, creierul este cel ce are în primire un corp și nu invers.”⁹ Iar acest creier urmează să se dezvolte până va fi capabil să relaționeze conștient cu „spiritul” care îl modelează, cum am arătat mai sus.

În concluzie, „eu cred că toate aceste modele comune ale vieții pe Pământ emană dintr-o singură Sursă, un câmp informațional universal, care funcționează ca un «creier invizibil».”¹⁰ Iar dacă Universul nostru funcționează fractalian, holografic, cum susține profesorul, creierele noastre sunt conținute și exprimă acest creier universal.

_________________