FOC
Am să vorbesc aici de focul din mintea mea
De flăcările pe care le aruncă în odaie și azi poemul Circul de
Kenneth Koch găsit într-o antologie
De poezie americană de prin anii 80 ai
Secolului trecut.
Au mai fost și alte poeme care m-au impresionat
Pe atunci sau ceva mai recent,
Dar lava lor s-a răcit și nu-mi mai spune nimic,
Se știe că lava, cenușa vulcanică, e roditoare,
Dar uite că pentru mine n-a fost așa, Circul, doar Circul
M-a fecundat cu versurile lui râuri de foc
Iluminându-mi nopțile. Atunci
Și acum, desființând timpul
Înlocuindu-l cu o greșeală perpetuă
Ca-n adolescență căruțele pline cu fân ce iau foc de la
Prea mult soare revărsat pe câmpuri, soarele
E un circ arzător, calcinează frunzișele, ramurile
Se înnegresc, eu sufăr de insomnii prelungite.
Vreun prieten care mă găsește în starea asta îmi plânge de milă,
Nu sunt în stare să spun nimic, un glob
De foc se lasă peste cetate, sunt departe de el
Totuși răsuflarea mi-e întretăiată, nu iau nici un premiu
Respir pe furiș, parcă sub clopotul de scafandru
Al lui Maeterlinck din Serres chaudes, și cartea
Asta m-a marcat dar inima mea vagabondează prin
Poemul americanului ca un soare negru,
E târziu și presimt că va începe să plouă, cuvintele astea
Ca niște junghiuri rotunjind arene cu clovni și balerine
Dansând pe cai nărăvași, primă iubire încă din uter
Te vei fi arătat într-un vârtej de flăcări și flăcărui
Centripete. Eu să scriu toate astea
Dintr-un impuls. Reușind să mă rup de atâtea
Probleme și obligații. Să nu mă mai gândesc la necazurile
Prietenilor și cunoscuților, la războaiele din lume,
La lipsa banilor, la somnul și oboseala care mă copleșesc
Mai toată ziua. Nu vreau să mai știu ce vârstă am.
Nu vreau să caut prin ziare cutare sau cutare articol. Să caut nu
știu ce film vechi făcut după Romain Gary. Nu e cazul
Să mă-ndepărtez de subiect, tot nu-mi dă nimeni premiu
Așa că scriu mai departe despre foc și, fie ce-o fi,
Focul o să mă primească în odaia lui lăuntrică,
În cripta lui calcinatorie. Pe dinafară
O să rămână cititorii increduli, frunzele de plastic ignifugate,
Morții de pe fundul râurilor. Triumfători
băieții care se joacă cu praf de pușcă
turnat în golul unor chei vechi izbite de zid – doar lor
li se va deschide drumul drept spre soarele arzător.
Am fost în insulele Azore pe urmele lui Fernando Pessoa
Poate chiar o încarnare a lusitanului
Limba portugheză îmi venea de la sine sub limbă
Mergeam pe urmele râurilor de lavă de la cei 7 vulcani
Intermitent activi ca o partidă de șah cu eșichier infinit
Șuvoaiele încinse în adâncul pământului izbucneau prin
Cratere și coborau pe pante acoperind totul în cale
Stingându-se încet în apele oceanului Atlantic și creând
Acolo noi promontorii
Urmărind traseul râurilor de lavă de odinioară
Am văzut oameni care cultivau terenul deosebit de fertil
Plantând viță de vie am băut în crâșme vin sângeriu
Și-n ciudate ospătării populare m-am regalat cu mâncăruri
Gătite în aburii ce ies din adânc din vatra străbună
În bazine cu ape termale m-am scăldat ostoindu-mi reumatismele
Într-o vestită peșteră bazaltică
Mi-am umplut plămânii cu un aer atât de
Tare și de curat cum numai după tăierea ombilicului trebuie să fi fost
Și-ntr-adevăr peștera era înconjurată de-o mulțime de corturi
Unde țărănci însărcinate își așteptau sorocul
Căci se spunea că pruncul
Născut aici va avea viață lungă și sănătoasă
Tot ce știu e că promontoriile de pe buza oceanului
M-au ajutat să-mi găsesc liniștea vârstei înaintate
Credințea naivă a țăranului în cei 7 vulcani întemeietori
Care călăuzesc și azi destinul insulelor
Siluetele lor înălțându-se majestuoase pe cer de seară ca niște
Gâturi de girafe ce-și clocesc puii ce se vor naște
Cine știe poate că într-una din zilele vieții tale
Doamne să vezi pe cer zburătăcind puii de foc ai girafei
Și ochii să ți se-nchidă pe această imagine
AL CINCILEA ELEMENT: TIMPUL
sau
ZILELE PE CARE LE AM ÎN MINTE
1
Cum să înveți că străzile dau din una în alta
dacă nu furând trandafiri dintr-un parc
și punându-i seara pe pragul tău
sub amenințarea ploii care va veni
autonom sărutul tău lângă petalele fanate
lângă ghimpii tunși cu foarfeca
și îngropați în pământ în clipa fulgerului
străzi drepte? întrebi
și nu știu dacă să-ți răspund pe e-mail
căci umbrele amiezii pe străzi întortocheate
sunt mai imprevizibile decât iubirea
și-i tare departe ora orologiului din turn
și claxonul mașinii avariate pe șosea
ții minte cât ne-am străduit să-l oprim
răsuflarea ta îmi atingea lobul urechii
claxon îmi ziceam nu te opri niciodată
și tu noapte continuă-ți rătăcirea prin trupurile noastre
fie cum o fi doar zilele pe care le am în minte
să mă găsească pe câmp lângă calea ferată
făcând cu mâna păsărilor care zboară
peste potecile pe care coborâm amândoi
poteci drepte? mă întrebi și eu
nu știu dacă să-ți răspund pe e-mail
2
Când aveam părul lung și des nici nu-mi păsa de ploaie
dar caldarâmul ud îmi dădea vertijuri
ca atunci când mă apropiam de pielea ta
erau zile străbătute într-un singur sens
luam două pahare cu limonadă de la chioșcul lui gâtlan
și-nchiriam o barcă
vâslind de unul singur pe lângă mal
agățam vreo fată singuratică ce sta pe-o bancă
apoi în mijlocul lacului ne beam limonăzile la soare
merit să nu fiu mort îi spuneam
și dădeam tare cu vâsla-n apă
fata se speria și eu râdeam
când treceam prin umbra unui nor aprindeam un chibrit
și bolboroseam cuvinte fără noimă
am speriat atâtea fete cu spaima mea de viață
cu plutirea aiurită a bărcii pe covorul de lintiță
cu tăcerile mele amurgite
acum
dacă las libertate odăilor e numai pentru că
îmi aduc aminte țârâitul căpițelor de fân pline cu greieri
pe care nu i-am văzut niciodată
3
Ceasul pe care l-am uitat sub pod
în ziua când fusesem la pescuit și ronțăisem nuci
amânându-mi moartea cu zile sau cu ani întregi
norii care-mi umbriseră gleznele
îmi lăsaseră câteva pete roșii m-am uns cu alifie
sunt capete de străzi care coboară la apă
am apucat pe unul dintre ele cred că m-am rătăcit
noroc că m-am întâlnit cu frizerul meu din copilărie
care purta aparatul de tuns în buzunar
și m-a tuns acolo pe-o buturugă
povestindu-mi ce s-a mai întâmplat pe strada mea
după ce eu m-am mutat
cine murise cine se născuse
tot vorbind și vorbind părul meu cădea în iarbă
m-am trezit tuns atât de scurt că nu mai știam cine sunt
și iubirea ta mă urmărea dintr-un arțar
sau era doar un zmeu sfâșiat
4
Singur în tot vagonul de metrou
mânerele de plastic bălăngănindu-se la curbe
cartea din care citeam era un obiect pierdut în noapte
incredibilul timpului se mula pe buzele tale
șoapte prelinse în mintea mea întâmpinau acest prezent
ca un șperaclu pe care nu l-ai folosit
și ușile caselor au rămas intacte precum cărămizile într-un zid
cine să te caute?
pereții ar putea cel mult să facă un pact cu iarba
și soneria mormântului să sune când înfloresc cireșii
și sânii tăi pe unda râului să lase
două dungi ca vâslele bărcii dusă de curent
cum să ne întoarcem dintr-o singură viață?
fiecare zi adaugă mâhnire firului de iarbă
o furnică simte toată greutatea norului
și rătăcește înadins până seara
când prietenia egală a nopții justifică orice amânare
5
Draga mea azi am aruncat patul în care ne-am iubit
tapiseria lui plină de molii
scheletul de lemn perforat de cari
picioarele se sfărâmaseră ajungând niște cioturi
așa pățesc lucrurile prea mult iubite
îndelung supuse năbădăilor omenești
oricum ar fi de când l-am aruncat
simt cum ceva ori cineva mă urmărește
și zilele mele sclipesc precum cămășile cadrilate
pe care le purtam în tinerețe
când ne-ntâlneam și trăgeam amândoi din aceeași țigară
în umbra statuii generalului urmărind fumul
cum linge bronzul și privește departe peste decenii
în spațiul de unde noi s-ar fi putut să lipsim
pe-atunci îmi făceam freza cu apă
și ceasul meu de mână colporta înainte de vreme
soarele zilei de mâine
iată unde-am ajuns azi
cu aceste visări năroade
și nici măcar nu-s mort ca un brav alpinist
electrocutat de cablul prăbușit al unui teleferic
mediocritatea pereților odăii mele
mă scârbește și lipsa patului mă urmărește întruna
nici măcar rândurile astea de falsă scrisoare
nu mă mai bucură ca altădată
îmi fac o cafea o beau lângă fereastră
îl văd în colț pe nea mitu omul bun la toate
care-mi face semn gata oricând
să-mi potrivească țiglele pe casă
ori să-mi tundă caprifoiul din grădină
pierdut printre mișcările lui largi mă simt bine și uit de toate
6
Crezusem că pot să mă descurc pe străzile de altădată
pe unde-mi plimbam coșurile și cămășile colorate
dar soarele dă dependență și viața te urmărește din umbră
controlor fără uniformă ce stă pe scaun deghizat în călător
Cum să nu-ți storci în oglindă coșul de pe frunte
cel ce strica prieteniile cu fetele
cel ce te-a făcut poate să scrii poezii
lângă betonieră fumai ultima țigară
și intrai în casă ca un nou născut
stăteai cu nasu-n cărți urmărind pe furiș dâra de melc
a soarelui peste perdele
cineva se instaura în tine deși îl goneai
ți-era teamă să-i răspunzi la telefon acelui glas necunoscut
când te-ai operat de apendicită
ai văzut moartea vecinului de pat
de-acum încolo toți copacii pot deraia ai scris în carnetul tău fără
nici o legătură cu nimic
miroseai în aer eterul morții lui
apoi n-a mai fost nici măcar atât
îți era jenă că apendicele tău a fost așa docil
regretai că n-ai murit și tu
lăsând în urmă eterul unor versuri nescrise
apendice sunt cu droaia pe lumea asta
și tot atât de banale ca lumânarea consumată
zvârlită la pubelă
7
Dimineața când te duci în piață să iei roșii
îți pui pantofii cu tălpi elastice
și crezi că a venit primăvara
colinzi pe la tarabe îți întretai pașii
cu câțiva bicicliști și te trezești în curând
la capătul orașului bucuros
ca o albină care-a lucrat spornic
Viață de doi bani
cu înțelesuri citite-n oglindă
milogul care se-amestecă-n corul bisericii
foșnind din punga lui de plastic
glasurile coriștilor acoperind orice milă
rotundă înserarea peste tot ce facem
acum cine mai vrea ceva de la mine
eu însumi sunt mai jos decât pietrele de pavaj
pot cârpi ceasuri întregi aceeași haină
primele stele să mă scuipe pe rever
în locul acestor cuvinte vor apărea găuri de cârtițe
în care trecătorii vor cădea unul câte unul
banul dat cerșetorului va lumina
fețele lor cadaverice
8
După-amiezi liniștite
alături de cana plină de pixuri și creioane
să vezi cum mor literele pe hârtie și tu le supraviețuiești
prietenii morți sunt accidente ale creierului tău
sunt fire de iarbă care cresc și cresc acoperindu-ți ferestrele
întunericul din odăi mobilele nimănui
aceleași urme pe străzile deraiate
nu știi când vei mai apuca să umezești buzele iubitei
cu saliva ta singuratică
ți-e dor de acele zile din fața blocului
când fumul din țigara pe care-o fumam în doi
târcolea pe fețele trecătorilor
iar aceștia treceau mai departe fără să ne vadă
strângeam în palme frunze până când
desenul nervurilor ni se-ntipărea în carne
întretăieri de sânge și clorofilă
la care am renunțat prea devreme
și care se răzbună acum când suntem mai departe
decât fluturii din insectar
9
Toate lucrurile se amână
însă străzile păstrează totuși același aer firesc
câinii cu botniță miros picioarele trecătorilor
o mamă cu bebelușul în căruț
afișează un zâmbet victorios
și eu trec pe celălalt trotuar zorind cine știe unde
totul e așa cum trebuie să fie după moarte
egalitatea straturilor de aur și de cenușă
e garantată de sfinții din altar
de patrafirul condescendent al popii
de capetele sfoiegite ale credincioșilor
ave primelor protozoare
și semnalelor atâtor telescoape din observatoare astronomice
doar sângele meu cârti-va cândva într-o eprubetă
în anii de mare teroare ce vor veni
10
Am agățat pe zid
un proiect de ciclop
cu verde și albastru potopesc unicul ochi
nimeni pe străzi nu știe de-aceste încercări ale mele
de-a influența norii de pe-ntregul cer
iar potecile liniștite ce-o iau spre pădure
ori cele care coboară la apă
își păstrează intactă dorința
de-a nu conduce pe nimeni nicăieri
pictez refuzul
de-a avea doi ochi
acea liniște care se-ntinde peste ocean
și ajunge la stânca pe care se-nsorește trupul tău
în miezul căruia se află moartea
pastilă de stricnină ambalată în carne
râvnind la fericirea veșnic postumă a norilor
care se nasc exact în clipa-n care mor
(din volumul APĂ AER LUT FOC ode elementare
în pregătire la Editura CARTEX)